duminică, iunie 16, 2024

Un papă care dă cu pumnul?

În zborul dintre Sri Lanka și Filipine, papa Francisc a dat un interviu. Mi-a reținut atenția următoarea propoziție: „Căci este adevărat că nu trebuie să reacționezi violent, dar dacă dl. Gasbarri – și papa l-a arătat cu mâna pe responsabilul cu călătoriile papale care se afla lângă el –, la care țin foarte mult, spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!”. Spunând asta, papa a schițat în treacăt lovitura.

Afirmația celui mai înalt slujitor al Bisericii Catolice m-a contrariat. Îmi imaginez că aceste cuvinte n-ar fi putut nicicând să iasă din gura papei Ioan Paul al II-lea. Eu am învățat că nu e creștinește să dai cu pumnul. În nici o împrejurare. Nu împinsese oare această religie caritatea, mila și iubirea până la paradox? Nu ceruse oare Isus de la noi o răsturnare interioară de asemenea proporții încât să ajungi să-ți iubești dușmanul și să întorci, celui care te lovește, și celălalt obraz? Și toate astea în speranța că specia umană, educată în spiritul noii religii, ar fi urmat cândva să se „domolească”. Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ, când acesta (se pare) proferase „o grosolănie la adresa mamei lui”. Dar pentru papă? Cum să spună capul Bisericii Catolice așa ceva?

Se știe din corespondența sa că, atunci când a scris Idiotul, Dostoievski a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseții depline. [1] Prințul Mîșkin nu este altceva decât replica literară a lui Isus, „reîncarnarea” lui în coordonatele de timp și loc ale vieții autorului. În romanul lui Dostoievski, Mîşkin primeşte o palmă de la Ganea Ivolghin. Dacă e să ne luăm după declarația papei Francisc, Mîșkin nu se poartă „normal”: el nu se grăbește să-i întoarcă lui Ivolghin palma! Nu face decît să-i spună: „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!“. Altfel spus, îl livrează pe Ivolghin conștiinței lui, de a cărei existență Mîșkin nu se îndoiește. Sau, dacă se îndoiește, speră că replica lui o va trezi. Şi, într-ade­văr, Ivolghin îi va cere lui Mîşkin permi­siunea de a-i săruta mâna.
Dacă am înțeles eu bine, normalitatea creștinismului este tocmai această anormalitate care intră în lume pe poarta unei uriașe mizericordii: credința că până și în ultimul criminal palpită flacăra uitată, sau încă neaprinsă, a umanității sale. Că în oricare dintre noi există, chiar dacă atrofiată, dar aptă să renască, capacitatea de a-l recunoaște în cele din urmă pe celălalt ca seamăn. Și că, în consecință, lovindu-l, te lovești pe tine și, deopotrivă, chipul lui Dumnezeu în oglinda căruia am fost creați.
Când Isus se lasă crucificat, o face cu gândul că oame­­nilor o să le pară cândva nespus de rău că au făcut asta şi că redempția va fi pe măsura grozăviei faptei lor: tot răul lumii se va topi în scenariul teribil și sublim al răstignirii. Moartea celui ce afirma că este Dumnezeul întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii. „O, nici nu ştiţi cât de rău o să vă pară că faceți asta!“ pare să le spună El oamenilor.
Desigur, e cu totul altă discuție dacă proiectul pedagogic creștin a eșuat sau nu. Suntem înclinați, fie doar și uitându-ne în treacăt la istoria creștinismului, să spunem  mai degrabă că el a evoluat pe un teren extrem de accidentat. Pe lângă slujirea „mai marii glorii a lui Dumnezeu”, secole la rând oamenii au continuat, numindu-se creștini, să se pălmuiască și să se ucidă, fără să se gândească vreo clipă că prin fiecare crimă a lor (făcută adesea chiar în numele lui Isus!) îl ucideau încă o dată pe cel ce voise să-i facă mai buni. Nu au venit, așa cum a făcut Ivolghin cu Mîșkin, să-i ceară iertare. Au continuat, așa cum consideră și papa Francisc, că e „normal” ca în anumite situații („când ești provocat”) să dai cu pumnul. Cine are oare dreptate: papa Francisc? Sau Isus?

În pasul al doilea, mi-am zis că poate, pentru o clipă, papa și-a lăsat deoparte sacerdoțiul și că, în loc să ne înalțe pe noi la el, a hotărât să se coboare el către noi. Poate, mi-am zis, a vorbit ca psiholog amator, ca om, ca unul obișnuit, care, nu e așa?, are și el, ca tot omul, instincte, un fond adânc și netemperat de agresivitate naturală. Și căruia, când și când, îi mai scapă câte un pumn în falca seamănului său. O fi vorbit, mi-am zis, „ca simplu cetățean”. Dar aici apare a doua problemă: are voie cetățeanul, când e jignit, adânc jignit, nerespectat, să reacționeze la nivelul „spontaneității” sale de individ și să dea cu pumnul? Nu cumva cetățeanul este tocmai suprema invenție a modernității, invenția umanității evoluate care nu ridică niciodată pumnul și pe care se întemeiază societățile lumii numite „civilizate” – tocmai pentru că la temelia lor au un cetățean, adică o ființă civilă și civilizată?
Hobbes, se pare, a fost primul gânditor european care, la jumătatea secolului al XVII-lea, a avut ideea genială că starea naturală de agresivitate a omenirii, în care fiecare își face dreptatea cu pumnul, este păguboasă, pentru că duce la o stare de război perpetuă din care nimeni nu câștigă definitiv, dar toată lumea, à tour de rôle, pierde. Societatea nu va obține starea de pace și nu va putea să-i ofere fiecărui individ securitatea decât dacă fiecare va accepta să predea în mâna statului aportul lui la violența colectivă. Statul „colectează”, prin instituții specializate, cantitatea de violență de care e capabil fiecare dintre noi și ajunge astfel singura entitate delegată să împartă dreptatea și să desemneze, „investindu-le” (adică dându-le costumul, uniforma funcției, in-vestio), persoanele care, în numele aplicării legilor, vor utiliza violența (armata și poliția, în principal). Așa a apărut ideea fondatoare a societății moderne, desemnată sub formula „monopolul statului asupra violenței”. Treptat, din această teorie s-a născut, căpătându-și expresia juridică, practica socială pe care s-au întemeiat statele moderne. Teoria lui Hobbes din Leviathan a fost re-formulată și sistematizată în termenii filozofiei politice în două texte faimoase: unul al lui Max Weber (Politica, o profesie și o vocație, 1917), iar celălalt al lui Norbert Elias (Procesul civilizării, 1939). Am să citez din fiecare text câteva propoziții devenite clasice.

Max Weber:

Astăzi însă, trebuie să spunem că statul e acea comunitate umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra violenței fizice legitime. Fiindcă ceea ce e specific prezentului este faptul că tuturor celorlalte grupări, precum și persoanelor individuale, dreptul de a recurge la violența fizică le e acordat numai în măsura în care statul le cedează acest drept, el constituind unica sursă a „dreptului” la exercitarea violenței. [2]

Norbert Elias:

Stabilitatea particulară a aparatului psihic de autoconstrângere, care rezultă ca o caracteristică decisivă a aptitudinilor specifice fiecărui om „civilizat”, se află în cea mai strânsă dependență cu formarea instituțiilor monopoliste ale exercitării forței fizice […]. Abia odată cu formarea unor asemenea instituții monopoliste stabile se creează acel aparat social de condiționare care va determina ca individul să fie obișnuit de copil cu o temperare a propriilor sale porniri, precis reglementată și constantă. […]

Atunci când se formează un monopol de putere, se creează spații pacificate, câmpuri sociale în cadrul cărora în mod obișnuit nu se exercită forța fizică. [3]

Trei lucruri rezultă de aici:

1. Că nici un individ, în nici o împrejurare (cu excepția apărării legitime), nu poate, într-o societate civilizată, să recurgă la violență pentru a-și face dreptate singur.

Atingerea pe care o suferă un membru al societății din partea altuia (începând cu lezarea onoarei prin proferarea injuriei și terminând cu uciderea celei mai apropiate ființe – copil, părinte, soț/soție) nu poate fi reparată decât prin recursul la instanțele statului care dețin monopolul violenței legitime.

2. Că nici un individ, în fața nici unei provocări (chiar dacă aceasta vizează  onoarea sau simbolurile credinței sale), nu poate invoca creșterea temperaturii afective pentru a justifica activarea potențialului său de violență.

3. Că orice societate civilizată își obține „spațiul pacificat” (acolo unde e asigurată securitatea fiecăruia dintre noi), în măsura în care fiecare dintre noi este educat de la o vârstă fragedă să-și reprime pornirile ce tind să iasă la lumină din straturile imemoriale  ale „stării de natură”.

Lupta pentru crearea acestui spațiu pacificat și pentru monopolizarea legitimă de către stat a violenței a avut, în fiecare societate occidentală, istoria ei. Cu toții ne amintim de acele scene din westernuri în care „eroul civilizator” se dă de ceasul morții să-i prindă pe bandiți, dar nu pentru a-i omorî, ci pentru a-i preda, legați fedeleș, completului de judecată. Astăzi, dacă pe o autostradă din Germania îi faci pe geam semn cu degetul unui partener la trafic, riști să te alegi cu o condamnare. În schimb, mi-a rămas în minte cazul petrecut în blânda noastră capitală în urmă cu câțiva ani. Un șofer i-a făcut observație unui tânăr care, la stop, a deschis geamul mașinii și și-a golit scrumiera în stradă. Acesta era cu încă trei prieteni. S-au dat jos cu toții din mașină și l-au bătut cumplit pe cel care, prin mustrarea lui, „îi provocase”. Omul a murit în drum spre spital. Era medic.

Să observăm că religia creștină a încercat să obțină la scară planetară, recurgând la o constrângere moral-religioasă – păcatele săvârșite în „lumea de aici” au fost așezate în orizontul punitiv al infernului –, acel tip de pacificare pe care societatea modernă a obținut-o la scară regională prin instituirea pedepsei instituționale imediate și proporționale cu violența faptei. Proiectul nemaipomenit de ambițios al creștinismului nu s-a putut realiza decât în parte, în măsura în care promovarea universalității unei religii a iubirii a intrat în repetate rânduri în contradicție cu utilizarea mijloacelor violente ale impunerii ei. În schimb, a avut succes contractul social laic, care condamnă în imediat violența individuală, refuzând să o contextualizeze și, astfel, să o justifice. Astăzi, gradul de civilizație al unei societăți se măsoară exact după succesul pe care ea îl obține în educarea rezistenței la provocare a fiecărui membru al societății. Un individ e cu atât mai civilizat cu cât reușește să-și inhibe mai eficace riposta agresivă. În franceză există o expresie, se faire violence, „a te constrânge”, a-ți ține în frâu pornirile și emoțiile, a te abține, a te înfrâna, a te violenta pe tine, pentru a nu întoarce violența în afară.
Revenind acum la locul de la care am pornit, la declarația papei Francisc, putem conchide că vorbele sale vin în răspăr atât cu credința creștină, cât și cu regulile de constituire și funcționare ale societății moderne. Pumnul papal, cu alaiul său de justificări, vine chiar și de dinaintea societăților în care duelul era o cutumă și când la injurie se răspundea nu cu un pumn și cu o bătaie în piață, ci cu o provocare la duel. (Duel care va fi suprimat, din clipa în care statul va reuși să-și aroge definitiv monopolul asupra violenței legitime.) Dacă ar fi „normal” ca replica la insultă să vină prin pumn, atunci aș fi îndreptățit să-mi imaginez principalele artere de circulație ale Bucureștiului pline de oameni umblând în patru labe și cu ochii umflați. Pumnul papal se justifică prin periculoasa (și falacioasa) logică a cântarului: pe un taler al cântarului e injuria, pe celălalt, pumnul. Un pas mai departe și ajungem la grozăvia recentă de la Paris: pe un taler al cântarului este caricatura ca ofensă adusă simbolurilor credinței; pe celălalt, masacrarea a douăsprezece persoane. Am putea chiar spune, dacă ne mai arde de glume, că suntem în fața scenariului deformat al duelului dintre doi „gentlemeni”: unul se prezintă la locul duelului cu un creion și o hârtie, iar celălalt cu un kalașnikov. E drept, în acest caz, cei doi n-au convenit asupra armelor ce urmau să fie folosite.

Lăsând orice ironie deoparte, putem afirma că drama actuală a omenirii provine din amestecul, prin imigrare necontrolată, unor societăți aflate pe trepte cu grade diferite de pacificare internă. Altfel spus, din amestecul de societăți în care recursul la violență este gestionat după reguli complet diferite. Într-unul din cazuri, însăși religia este cea care, prin potențialul ei afectiv enorm, încă netemperat și neîngrădit, generează această violență. Iar argumentul că în aceste cazuri nu de religie e vorba, ci de o deformare a ei este unul subțire. Toate idealurile trag după ele, susținând că nu le aparține, istoria exceselor și crimelor pe care le-au generat. Vrând-nevrând, trebuie să avem curajul să discutăm despre miezul fierbinte al religiilor cu care ne-am trezit de la naștere în brațe. Și, atunci, să avem curajul să punem întrebarea: „Ce ne facem cu religia?”. Ce ne facem cu potențialul ei exploziv? Ce ne facem, vorba lui Cioran, cu trecerea de la adorație la epilepsie? Cum e cu putință ca slujirea unui zeu să provoace deopotrivă lacrimi de iubire și sânge?

(Dar despre asta voi vorbi într-un alt text. Deocamdată am doar titlul lui: Oala lui Epictet. Cele două toarte ale religiei.)

NOTE________________

[1] Am reluat aici câteva formulări din textul Ce înseamnă „frumusețea va salva lumea”?, pe care l-am publicat pe platforma Contributors la 10 martie 2014.

[2] Max Weber, Omul de știință și omul politic, Humanitas, București, 2011, trad. Ida Alexandrescu, p. 81 (am intervenit sumar în traducere).

[3] Norbert Elias, Procesul civilizării. Transformări ale societății. Schița unei teorii a civilizării, volumul II, Polirom, 2002, traducere de Monica-Maria Aldea, p. 216.

Distribuie acest articol

315 COMENTARII

  1. poate pricepe si capul patrat al lui liiceanu…

    Valentina ALazraki Crastich (Televisa): On the flight from Sri Lanka you used the image of the response that this poor man (Alberto Gasbarri, organizer of papal trips) might have merited if he insulted your mother. Your words were not well understood by everyone in the world and seemed to justify in some way the use of violence in the face of provocation. Could you explain a little better what you meant to say?

    PF: In theory we can say that a violent reaction in the face of an offense or a provocation, in theory yes, it is not a good thing, one shouldn’t do it. In theory we can say what the Gospel says, that we should turn the other cheek. In theory we can say that we have freedom of expression, and that’s important. But in theory we all agree. But we are human and there’s prudence which is a virtue of human coexistence. I cannot constantly insult, provoke a person continuously because I risk making him/her angry, and I risk receiving an unjust reaction, one that is not just. But that’s human. For this reason I say that freedom of expression must take account of the human reality and for this reason one must be prudent. It’s a way of saying that one must be educated, prudent. Prudence is the virtue that regulates our relations. I can go up to here, I can go up to there, and there, beyond that no. What I wanted to say is that in theory we all agree: there is freed of expression, a violent aggression is not good, it’s always bad. We all agree, but in practice let us stop a little because we are human and we risk to provoke others. For this reason freedom must be accompanied by prudence. That’s what I wanted to say.

    • Papa indeamna la reprimare, nu la intelegere …

      In practica se poate ajunge la intelegere, nu doar in teorie …

      Conditionarile mentale exista in stare inconstienta, printre ele sunt si religiile: islamica, crestina, budista. Biserica Catolica e in aceeasi oala a conditionarilor si imaginea si credibilitatea e strans legata de existenta acestor conditionari. Daca oamenii ar constientiza ca sunt conditionati, biserica ar disparea pur si simplu.

      Pericolul libertatii este ca omul poate sa devina propriul lui stapan iar asta sperie. Omul trebuie sa gaseasca o poarta spre propria evolutie, iar aceasta poarta este individuala. In absenta religiei care tinea violenta maselor sub control ramane doar statul. Apare frica, ca monopolul asupra violentei, detinut, asa cum spune si domnul Liiceanu, de Stat ar putea fi desfiintat. Pentru a-si asigura in continuare monopolul singura idee a liderilor este instaurarea supravegherii in masa si ingradirea libertatilor fundamentale si instaurarea unei tiranii bazate pe frica, indreptata impotriva propriilor oameni.

  2. Daca nu iti marturisesti slabiciunile omenesti, esti ipocrit, ca nu recunosti !
    Daca iti marturisesti slabiciunile omenesti, esti tot ipocrit, in flagranta contradictie cu virtutile predicate !

    Ia ziceti voi, oi pierdute, cum e mai bine ?

    P.S. Si uitati-va dr**q (Doamne, iarta-ma !) odata la filmu’ cu pricina ! In prima parte critica fara echivoc violenta, in cea de a doua (cea cu pumnul) critica si provocarile prostesti care pot conduce la violenta. Sau pe acestea din urma ar trebui sa le privim cu ochi buni ?

  3. papa a spus cat se poate de clar ca acela care-i jigneste mama, chiar daca e prietenul sau, se poate astepta la un pumn. dar nu a spus nicio clipa ca se poate astepta la un pumn din partea lui, chiar daca a si schitat gestul cu mana. a spus doar ca acel cineva care jigneste, se poate astepta la un pumn. de unde, nu se stie. se stie doar ca e ceva normal, atata timp cat cineva jigneste pe altcineva de mama. in acele conditii e normala violenta la oameni, iar acest lucru a fost spus in contextul in care era pe teritoriul musulmanilor ca sa numeasca un nou Sfant.

  4. Stefan cel Mare si Sfant trebuia sa intinda si celalalt obraz, cand veneau turcii peste noi? Sub semnul tolerantei si in directia articolului dlui Liiceanu credeti ca trebuia sa-i sarute pe frunte, nu? Ca sa putem masura cu dreapta socoteala ar trebui sa avem cateva valori certe la care sa ne raportam. Din pacate relativizam si ne dam cu parerea prea usor. La toate acestea amestecam curente si opinii extrem de neomogene: catolice, protestante – idei pe care le servim nonsalant catre ortodocsi.

    • Buna seara!
      @stefan, ceea ce ati scris dvs mi-a amintit de:
      Arsenie Boca – „Trebuie sa ne intarim spiritualiceste, ca altfel viata noastra este moarta, chiar daca ne merge numele ca traim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care cu o mana de oameni intariti spiritualiceste, tinea pe tatari la Nistru si pe turci la Dunare”.

    • Trebuia sa vorbeasca cu ei in prealabil. Daca nu vroiau sa plece de buna voie trebuia sa se bata cu ei, asa cum a si facut.

      Ideea este ca Gasparri nu este in niciun un caz o armata de turci.

      Daca esti in legitima aparare se actioneaza intr-un fel.

      Legitima aparare si elanul pacificator sunt doua atitudini diferite. De exemplu Americanii se simt amenintati dincolo de granitele lor si au dus si duc razboaie preventive in deplasare. Asta nu e chiar aparare. E clar ca planeta e pentru ei o extensie a spatiului in care traiesc si ceilalti oameni se impart in doua tabere cei care sunt cu ei si cei care sunt impotriva lor. Una din cauzele aparitiei ISIS este destabilizarea cauzata de razboaiele purtate de Americani in deplasare.

      America este o hegemonie si doreste sa se mentina asa.

      Legatura intre America, Charlie Hebdon, atacuri si discursul Papei e destul de evidenta. Evenimentele sunt legate intre ele. Hegemonia se sustine militar si economic. Economia
      se sustine cu resurse si parteneriate profitabile. Resursele din alte tari se castiga militar sau prin instaurarea de guverne prietene. Interventiile militare costa si au nevoie de suport popular. Costurile se impart intre parteneri. Pentru suportul popular e nevoie de influenta mediatica. Papa e undeva la mijloc in toata treaba asta. Atitudinea pacificatoare nu s-a indreptat inspre pazirea simbolurilor religioase, pentru ca pana la urma tinta glumelor poate fi chiar el. Daca practicile spirituale pornesc dintr-o convingere autentica desigur ca nicio gluma nu le poate atinge. Dar papa stie probabil ca totul e mai mult sau mai putin o maimutareala, ca si multe alte conditionari inconstiente ale omului. Confruntati cu realitatea, oamenii care sunt sunt subiectul identificarilor inconstiente reactioneaza virulent. Raspunsul societatii civilizate nu cred ca trebuie sa fie cel de pe vremea lui Stefan cel Mare. Un razboi si o mobilizare generala impotriva terorii cred ca e grav disproportionat si dovedeste gradul de inconstienta in care se afla liderii politici. E greu de spus ce trebuie facut … Aceste factiuni scapate de sub obladuirea unor state, care gusta libertatea cu o slaba intelegere a doctrinelor religioase folosite mai mult cu scop organizatoric vad organizarile statale ca o competitie directa pentru suprematie.

    • domnului Stefan, 21/01/2015 la 20:04

      cu tot respectul o spun, sunteti in eroare cu aplicarea principiilor crestinismului la faptul politic, in sens de fundamentare manageriala…imparatia mea nu tine de aceasta lume, citez aproximativ

      de altfel, un exercitiu de aplicarea manageriala a ideii crestina a fost Cruciada copiilor…

      am aflat de curand ca in islam exista asa ceva, o incercare de spiritualizare a politicii, este vorba de Ali Shariati, mort in 1977, mort la Londra, criza cardiaca,

      nu am citit nimic din Shariati, stiu doar ca incearca sa produca o sinteza sacru-profan, marxismul cu islamul…

  5. Am trait s-o vedem si pe asta – cititori „crestini” care analogizeaza o mina de caricaturisti neinarmati cu singeroasele invazii otomane si pe asasinii islamisti cu Stefan Cel Mare Si Oarecum Sfint aparindu-si nevoile si neamul. Ba mai frumos, asasinii Al Quaida cu mitralierele lor secerind oameni batrini cu creionul in mina sint analogizati cu Isus protestind comercializarea templului.

    La asa crestinism asa crestini.

    Doamne iarta-i ca nu stiu ce zic. Si nu le da osinda pe care si-o cer.

  6. Pe cit de vitejeasca pare, pe atit de imprudenta e ideea sa polemizezi, sperind sa iesi invingator (!), cu exponentul de virf al unei institutii vechi de doua mii de ani. Trebuie sa nu fi stat niciodata de vorba cu un mare teolog ca sa risti asa o disputa dinainte pierduta. Daca textul ar fi fost scris de unul dintre imberbii care haulesc extaziati in comentariile de sub articol, exhibindu-si agresiv, ca pe un blazon, ateismul solid fundamentat pe o vasta ignoranta, bucurosi nevoie mare ca Papa a fost dovedit un prostanac impreuna cu toata biserica lui, ba chiar si cu apucaturi de golan de cartier, atunci nu ar fi fost nici o problema.

    Acum, ca sa fiu sincer pina la capat, nici faptul ca articolul e semnat G. Liiceanu nu e chiar o mare problema. Sint convins ca Occidentul nu va afla nimic despre acest articol si nu ne vom face de ris ca natiune.

    Meditind putin la nefericita intimplare de mai sus, mi-am amintit
    1. de teologul D. A. Carson, pe care l-am ascultat 14 ore intr-un weekend (vineri, simbata si duminica) vorbind despre Dumnezeu si
    2. de o notita a lui Cioran in „Caiete”, mi se pare ca sub impresia unei ceremonii religioase la o biserica ruseasca din Paris.

    „Ce este un filosof pe linga un teolog?” – se intreba retoric Cioran.

  7. zice Habermas ( daca tot ne ducem la invavati) ca exista o abordare kantiana care produce mari dificultati, anume integrarea in acelasi demers a chestiunea justificarii normelor si pe cea a aplicarii lor si ca el, adica Habermas s-ar angaja pe calea explorata de Klaus Gunther aceea de a distinge discursurile justificative (explicative) de cele aplicative!

    Daca analizezi intregul context al discursului Papei, vei vedea ca el este unul justificativ ( explicativ) si nu este unul aplicativ! Cu alte cuvinte, intai de toate, hai sa vedem cum arata situatia si apoi hai sa vedem ce putem face! eroarea majora, zic eu, pe care o face domnul Liiceanu este ca confunda cele doua lucruri: explicatia cu interventia!

    citarea din Weber este corecta, numai ca si aici sunt probleme, anume ca statul renunta de ceva vreme la monopolul asupra coercitiei in favoarea fie a unor actori de *rang mediu* ( cum ar fi firmele de paza si protectie), fie in favoarea unor actori suprastatali! Ar putut Weber sa explice bombardarea pozitiilor statului islamic in Siria, fara sa admita o modificare a modelului sau teoretic construit pe ideea stat-natiune?

    in cazul citat, daca se citeste cu atentie, se vede printul Miskin are in vedere continuarea relatiei! E vorba, prin urmare, ca intoarcerea obrazului sa nu duci raul mai departe, in contextul unei relatii de n runde! dar daca nu exista aceasta posibilitate, a unei relatii de n runde, se mai aplica povata cu intoarcerea obrazului? Nu darama Mantuitorul tarabele din templu?

    sunt surprins ca domnul Liiceanu nu citeaza o alta afirmatie a lui Dostoievski: ,, Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis!* Cu alte cuvinte, cand distrugi sacrul, mai poti limita acele actiuni distructive ale profanului?

    caricaturile nu au avut in vedere un dialog si au atentat la sacru!

    explicatia data de Papa este corecta: daca ma injuri de mama ce dialog sa purtam? ce trebuie facut in aceasta situatie, adica partea aplicativa, cum ne invata Habermas, este alta poveste..in orice caz, nu terorism!

    • Caricaturile au avut ca scop promovarea unei imagini retrograde a musulmanilor si a locuitorilor musulmani din tarile care fac obiectul expansiunii economico-militare a occidentului. Mentalul colectiv trebuie sa fie in acord cu interventiile militare si pentru asta civilizatia occidentala trebuie pusa in contrast cu inapoirea tarilor care sunt vizate de expansiune.

      Fara sacru avem supraveghere globala si terorism. Supravegherea globala si terorismul vin la pachet fiind fetele aceleiasi monede. Supravegherea presupune existenta unui Stat iar cei care opteaza pentru alte forme de organizare sunt teroristii. Statul devine astfel unul totalitar.

      Fara sacru lumea cade in barbarie.

      • @Vlad
        Cred ca ceea ce se doreste de fapt este „caderea de la ceva spre nimic”.
        Cum spunea cineva: „într-o lume în care iluzia face legea, nimicul este întotdeauna în avantaj fată de ceva.”
        Cat de bine i se potrivesc Papei cuvintele Monseniorului Ghika: „Contemplarea Nimicului de către duşmanii Binelui şi îndârjiţii lui al Meu.”
        “Protectorii Nimicului – Sunt potrivnicii fiinţării. Duşmanii Creaţiei, ai lucrului creat, ai dăinuirii lucrurilor create.”
        Dupa cum spune si Nicolae Iorga ca „Insulta e declaraţia înfrângerii” sau ca biruinta ta, atunci cand ai intrebuintat armele dusmanului, se numeste infrangere, cred ca normal e ca sa-ti cultivi acea inima plina de bunatate pt ca astfel, atunci cand o problema va apare brusc, vei avea timp sau spatiu pt a amortiza confruntarea si pt a reflecta la ea si nu ca sa imparti pumni si te lauzi mamei ca ai invins, ca ai razbunat-o.

          • @Vlad
            Multumesc pt raspuns.
            Ideea e ca “nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.”
            Monseniorul Ghika spunea că “mai ales atunci când te simţi nimicit sub povara unui mari dureri, e bine să consolezi durerile celorlalţi si că a te dărui în asemenea cazuri”,… cand nu mai eşti nimic, când în tine însuţi nu mai ai nimic, “te apropie cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. “
            Iar Octavian Paler spunea că “a contempla continuu „nimicul” care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti „posibilul” înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine.”

            Am vorbit noi despre evolutia constiintei, iar acolo la “Au oare oamenii nevoie de libertate?” am amintit despre cat de mult conteaza modul fundamental de conştientizare, atitudine si acţiune… de a ne sti rolurile in viata, de a constientiza puterile noastre creative, de a fi întotdeauna constienti de instrumentele pe care la avem la dispozitie; despre cum in inima noastra este iubirea care dă naştere tuturor miliardelor de fiinţe din univers.

            • Nu e niciun mister in moarte … Viata continua sa existe si dupa moarte … Intrebarea e ce facem cu viata ?

  8. Cred ca pana la urma vorbele si gestul Sfantului Parinte ,au avut impactul necesar si probabil pe care si la dorit. 1) a vrut sa spuna ca se poate ajunge la mari grozavii, daca arunci niste vorbe-n vant si celalat reactioneaza la ele in forta. 2) a vrut sa spuna ca e bine sa nu jignim caci s-ar putea sa primim o reactie distrugatoare. 3) a fost un semnal de alarma si un indemn la ratiune si civilizatie. Dar de aici si pana la ” Un papa care da cu pumnu…” Imi permit o metafora, domnul Liiceanu a reactionat ca musulmanii de la Paris fata de jiaristi. A scris un fluviu de cuvinte sub forma unui eseu, caruia ii va mai face o continuare, apoi pe cele 2 le va analiza intr-un al3 lea si in final le va publica intr-o carte pe care o va livra publicului precum aghiasma la peturi. E trist pentruca acel CINEVA care a spus ca avem o cultura minora, avea dreptate. Un mic ecsemplu este si ” Un papa care da cu pumnul…”

  9. Eu aș verifica totuși veridicitatea interviului.

    În paralel, reale sau ba fiind acele spuse papale, aș veghea ca informația să nu par drept simplu pretext pentru a-mi etala erudiția.

    De ce se ajunge la așa etalare, nu-i a cerceta aici…

  10. Domnule Liiceanu,
    Imi pare rau ca nu stiu cum altcumva sa va scriu, pentru ca as fi dorit sa va scriu aceste cuvinte numai dumneavoastra. Sunt iezuit si am citit „Jurnalul de la Paltinis” pe sub banca, in timpul studiilor de telologie, la Paris. La fel am citit si din Noica. Cu traducerea lui Heidegger a cartii „Fiinta si timp” mi-ati luminat o gramada de concepte cu care mi-am rupt creierii in timpul anilor de filosofie de la Padova, cand il citeam in italiană.

    Ati fost si pentru mine, si sper sa ramaneti, unul dintre putinii oameni care mai si gandesc profund in tara asta. Nu sunt nici pe departe un om de calibrul dumneavoastra, nici la nivel de cultura, nici la nivel de gandire.

    Totusi, articolul de fata, m-a dezamagit profund. E trist ca un om de calibrul dumneavoastra sa faca o astfel de risipa de gandire si de citate pentru o afirmatie pe care, evident, nu ati inteles-o nici literal, nici contextual.

    E si mai trist, pentru mine, ca il puneti in opozitie pe papa Ioan Paul al II-lea cu papa Francisc. Este mult, infinit, sub ceea ce puteti dumneavoastra.

    E trist ca il aduceti in cauza pe Dostoievski si pe printul Miskin, cu care mi-am pierdut ceva vreme din viata, pentru a sustine ca papa Francisc este de acord cu datul cu pumnul.

    Papa Francisc a voit sa spuna, credeti-ma si testati-ma, caci aveti adresa de e-mail in aceasta postare (stiu italiana si spaniola destul de bine, iar papa este un hispanofon, care vorbeste italiana si asta de vede – daca vreti vi le demonstrez lingvistic), ca orice afirmatie facuta in spatiul public are consecinte si ca trebuie, ca jurnalisti sau ca persoane publice sa ne asumam responsabilitatea pentru ele. Atata tot. Sub nici o forma nu autorizeaza folosirea fortei. E suficient sa cititi sau sa priviti inregistrarile in intregime.

    Dumneavoastra sunteti un reper pentru putinii tineri din tara asta care mai si citesc. Sincer, ma doare acest derapaj. Doare si dezamageste. Si mult, mult de tot, pentru ca ati aruncat cu noroi asupra unui om care nu merita asta. Si ati facut-o pe nedrept, dintr-o neintelegere. Pentru multa lume sunteti un reper la nivel de gandire si sunteti responsabil de afirmatiile pe care le faceti. Sper sa puteti indrepta aceasta greseala. V-ar onora.

    Daca doriti sa vorbim, as fi onorat. Sunt unul dintre putinii iezuiti din Romania.
    Iulian Budau

    • Multe cuvinte pentru a muta blamul pentru o gogomanie iresponsabila spusa dinspre autorul ei, un papa cam necitit de felul lui, catre cei care au remarcat-o.

      Daca papa n-a spus ce a spus, ci ce pretind avocatii sai ca a vrut sa spuna, ar fi trebuit sa foloseasca alte cuvinte. Autorul articolului de fata a citat cuvintele *exacte* ale papei si a folosit parafraze mult mai similare cu originalul decit: ” orice afirmatie facuta in spatiul public are consecinte si ca trebuie, ca jurnalisti sau ca persoane publice sa ne asumam responsabilitatea pentru ele”.

      Dar chiar si daca luam in serios aceasta parafraza, mult mai indepartata de cuvintele insele ale papei decit orice a spus dl. Liiceanu, si tot gretoasa (scuze dar un cuvint mai lejer nu acopera gravitatea si uritenia gestului sau) este afirmatia papei, in special facuta intr-un asemenea moment. „Da nu sint de accord cu asasinatul DAR…” Rusine papei.

      Daca un psihopat ataca o femeie, o violeaza dupa care o asasineaza, oameni de genul si calitatea papei (cu avocatii sai cu tot) ar spune imediat: da, pacat, dar si victima e de vina, ii placea sa flirteze, sa bea un pahar, avea fusta peste genunchi si era data cu parfum, deci a provocat si ea, nu era perfecta. Francisc ar spune asadar: „respingem violenta DAR felul in care o femeie se imbraca in piata publica are consecinte si ele trebuie, ca persoane care traverseaza spatial public, sa isi asume responsabilitatea pentru cum se imbraca”.

      La exact acelasi nivel dar inca mai grav – pentru ca pe linga justificarea unsuroasa a asasinatului fizic, papa a agresat, alaturi de ucigasii mahomedani, libertatea de expresie – se situeaza moral acest „lider al crestinatatii” pentru care, incepind de acum, nu am mai multa stima decit pentru propriul nostru „PreaFericitul Bisnitar”.

      Dl. Liiceanu a demonstrat inca o data claritatea morala a unui om care stie sa vada dincolo de ignoranta violenta tipica fanaticilor – fie ei „crestini”, islamici, nazisti, stalinisti sau maoisti. Ceea ce ii uneste pe acestia toti este ideea iresponsabila ca vocea poate fi sugrumata prin glont, mitraliera este un raspuns care „si puo aspettare” daca ai facut o gluma de „prost gust” sau care ii deranjeaza pe „crestini”, islamici, nazisti, stalinisti sau maoisti. Da, nu pune „crestinul” mina pe mitraliera dar se solidarizeaza mai mult sau mai putin fatis cu asasinul, pentru ca o „echidistanta” intre fanatic si victima lui inseamna, sa nu ne pacalim degeaba, o solidarizare cu actul uciderii.

      Cum a zis cineva, la asa crestinism asa crestini.

      • domnule Trist,

        domnule Liiceanu are o argumentatie extrem de discutabila a intamplarii!

        confunda explicativul cu interventia, eroare pe care o preluati si dumneavoastra si duceti mai departe, puteti citi critica acestei pozitii kantiene facuta de Habermas…

        extrapoleaza un model teoretic al coercitiei, definit de Weber prin ideea statului-natiune la lumea contemporana, a globalizarii, in care vorbim de cetatenie multiculturala, in conditiile in care coercitia apare a fi apanajul unor structuri fie suprastatale ( gen Nato, ONU), fie substatale, gen firmele de paza si protectie..

        nu intelege nimic din ideea Mantuitorului legata de intoarcerea obrazului, chiar prin citarea printului Miskin,

        pentru ca Mantuitorul nu o leaga de o relatie sacru-profan, ( dovada rasturnarea tarabelor in Templu, in care incalcarea sacrului primeste o riposta pur profana! ), ci de o relatie intr-o comunitate, definita prin urmare de jocuri de n runde intre membrii comunitatii si are in vedere ideea de a nu duce raul mai departe, in producerea socialitatii…o modificare a lui ,,dinte pentru dinte, ochi pentru ochi,,..unde razbunarea contine un element rezidual, care poate oricand exploda in viitor…

        aceste erori ale domnului Liiceanu sunt, dintr-o anumita perspectiva, socante si surprinzatoare!

  11. Stimate D-le Filosof, Papa Francisc nu a rostit cuvantul ” TREBUIE ” asa cum l-ati scris dumneavoastra , doar se poate. Daca provoci te poti astepta, dar nu TREBUIE sa te asptepti pentru ca nu este obligatoriu sa primesti pumnul. Prudenta intotdeauna este binevenita. Sunt de acord cu libera exprimare, dar si mass media are nevoie de etica, iar etica de adevar.
    Va rog sa cititi originalul. Si domnule filosof, in lume sunt filosofi si filosofi!

  12. Adevărul e că am rămas şi eu foarte surprins de reacţia domnului Gabriel Liiceanu, pe care l-am apreciat mult. Modalitatea prin care a scos cuvinte din context şi pe care le-a răstălmăcit după cum i-a venit prima dată în minte e specifică „altora”, nu unui intelectual de talia dumnealui. Se pare că a preluat exact aşa cum a prezentat presa din România, după informaţia care a apărut în Mediafax… cu o traducere care lasă de dorit: „dacă un prieten spune lucruri rele despre mama mea, îi pot da un pumn, este normal”. Pe cand papa spunea altceva.
    Trist! Mă aşteptam la altceva de la domnia sa!!!

  13. … iar când vorbeşte că „este normal” se referă la faptul că „se poate aştepta la un pumn”, nu că „e normal să primească un pumn”.

    • … iar când vorbeşte că “este normal” se referă la faptul că “se poate aştepta la un pumn”, nu că “e normal să primească un pumn”.

      Se vede ca si nu numai asasinatul ci si minciuna este admisibila in apararea acestui „dumnezeu” crud, ridicol si atit de fragil ca are nevoie ca cei „drepti” sa-i omoare pe cei „nedrepti” in numele sau de dumnezeu.

      Logica elementara: „se poate astepta la un pumn” + „e normal” = „e normal sa primeasca un pumn”. Nu este NICI o deosebire.

      Degeaba il invatati pe Gabriel Liiceanu sa citeasca un text de „complexitatea” acestui „credo” de golan de port expus de „sfintul papa”. Nu a distorsionat cu nimic. „Crestinii” mincinosi o fac, in disperare.

  14. Imi permint sa preiau integral de pe http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150190 :

    „Fraza la care s-a oprit scriitorul este luată din interviul pe care Sfântul Părinte l-a dat jurnaliştilor la 15 ianuarie, în aeronava care-l ducea spre Filipine: „Căci este adevărat că nu trebuie să reacţionezi violent, dar dacă dl. Gasbarri – şi papa l-a arătat cu mâna pe responsabilul cu călătoriile papale care se afla lângă el -, la care ţin foarte mult, spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aştepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!”

    Susţinând că afirmaţia papei contravine învăţăturilor predicate de Isus, legilor şi condiţiei de a fi cetăţean, autorul articolului, citând fraza de mai sus, se miră şi se întreabă: „Eu am învăţat că nu e creştineşte să dai cu pumnul… Cum să fie atunci, pentru apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul «normală»?” În acest sens, aduce exemplul lui Zidane, citează din Max Weber, Norbert Eli şi Dostoievski, face referinţă la Hobbes.

    Citind demonstraţia făcută în articol, în final, eşti tentat să-i dai dreptate autorului şi să te întrebi împreună cu domnia sa: „Cum să spună capul Bisericii Catolice aşa ceva?… Cine are oare dreptate: papa Francisc? Sau Isus?”

    Numai că dacă cineva îşi face timp să se plece asupra întregului răspuns dat de Sfântul Părinte întrebării jurnalistului, va constata contrariul celor sugerate de domnul Liiceanu.

    Un cititor care ar vedea spusele papei, mai întâi ar putea observa cum în textul domnului Liiceanu în loc de „se poate aştepta să primească un pumn” este notat „trebuie să se aştepte să primească un pumn”, forţându-se în felul acesta concluzia că papa incită la violenţă, când, de fapt, sensul este că atunci când provoci te poţi aştepta la reacţii.

    Uimirea este legată apoi de faptul că un intelectual de talia domnului Gabriel Liiceanu scrie un text în care scoate din context o frază şi face o demonstraţie lăsând să se creadă că papa justifică crima şi violenţa.

    În realitate, Sfântul Părinte pe de o parte a condamnat atacul de la sediul săptămânalului Charlie Hebdo, iar pe de altă parte a vorbit de o limită în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.

    Papa a spus că violenţa comisă în numele lui Dumnezeu nu poate fi justificată şi că este o „aberaţie”. Apreciind că „libertatea de expresie este nu doar un drept fundamental, ci şi o datorie în beneficiul binelui comun”, el a adăugat, de asemenea, că „trebuie să existe limite”.

    A subliniat „dreptul fundamental” la libertatea de expresie, dar şi dreptul unei religii de a nu fi batjocorită. Ambele libertăţi, a spus pontiful, sunt „drepturi fundamentale” pentru fiecare om. Ca atare, este o greşeală ofensarea unei religii invocând dreptul unuia de a spune orice vrea. „Fiecare religie are demnitatea sa. (…) Nu poţi să provoci, să insulţi, să iei în derâdere credinţa… trebuie să existe limite. Libertatea de exprimare este un drept, dar presupune şi obligaţia de a o folosi fără a ofensa”, a spus suveranul pontif.

    Ca lucrurile să fie şi mai clare, în întâlnirea cu jurnaliştii, desfăşurată în timpul zborului de la Manila spre Roma, luni, 19 ianuarie, un jurnalist i-a cerut Sfântului Părinte să revină asupra chestiunii „pumnului” – după cum a fost etichetată de mass-media -, adică asupra limitelor în privinţa libertăţii de expresie. Papa a confirmat ceea ce a spus, faptul că „în teorie” toţi sunt de acord cu întoarcerea celuilalt obraz în caz de provocare, însă realitatea este că „suntem umani” încât o ofensă repetată poate declanşa o reacţie greşită. De aceea, a spus papa, nu este rău „să fim prudenţi”.

    În articolului domnului Liiceanu nu este nici o referinţă la faptul că papa a condamnat violenţa. Nici despre luarea în derâdere a credinţei dl. Liiceanu nu spune nimic. A preferat tăcerea când revista Charlie Hebdo a ridiculizat în nenumărate caricaturi simbolurile musulmane şi creştine. Când Sfânta Treime şi naşterea lui Isus erau caricaturizate a considerat probabil că aceasta înseamnă libertate de expresie.

    Când în decembrie 2005, regizorul Benoit Vitse a pus în scenă piesa Evangheliştii, după Alina Mungiu-Pippidi, un spectacol murdar, interzis celor sub 16 ani, care batjocoreşte cele mai sfinte persoane ale creştinismului, jucat ostentativ în timpul când creştinii se pregăteau pentru sărbătoarea Crăciunului, din nou dl. Liiceanu a păstrat tăcerea, neconsiderând necesar să spună ceva despre batjocorirea credinţei dacă nu a domniei sale, cel puţin a părinţilor sau a bunicilor noştri şi ai dumnealui.

    Când în fiecare an în preajma marilor sărbători ale creştinismului „din întâmplare” s-au descoperit şi ni s-au livrat ba oasele lui Isus, ba amănunte despre Maria Magdalena, ba câte o apocrifă, dl. Liiceanu a păstrat iarăşi tăcerea.

    Nici nu cred că va scrie vreodată despre aşa ceva. Deja a promis că va publica un alt articol despre „cele două toarte ale religiei”, căutând printre altele să răspundă la întrebarea „Ce ne facem cu religia”, continuând în acelaşi stil de preamărire a contractului social laic care a înlocuit „pretenţiile” religiei creştine.

    Probabil că ni se va vorbi în continuare despre „libertatea de expresie”, despre „simţul estetic” şi „demersul artistic”, acuzându-ne – cum s-a făcut şi în anul 2005 când ne-am arătat nemulţumirea – că trăim într-o „atmosferă de ev mediu”, că suntem „tradiţionalişti retrograzi”, „antidemocratici”, „fundamentalişti creştini”, că nu înţelegem ce înseamnă „un act de cultură” şi că „tânjim după timpul inchiziţiei”.

    Şi aşa – cum am mai notat şi altă dată -, sub stindardul libertăţii de exprimare, se va continua inversarea sistemului de valori, numirea binelui rău şi a răului bine, dărâmarea oricărei valori, mai ales dacă e creştină, promovându-se batjocorirea celor sfinte, îndoiala, cultura morţii, minimalizarea rolului familiei, murdărirea întregii noastre vieţi…

    • domnului Sergiu,

      dati-mi voie sa fiu si sa nu fiu de acord cu postarea dumneavoastra!

      sunt de acord ca domnul Liiceanu greseste in interpretarea evenimentului in cauza, dar din cu totul alte motive decat le expuneti dumneavoastra….

      problema este in asemenea dispute sa te plasezi in punctul de vedere al celuilalt, adica sa analizezi argumentele pe care le aduce si acest lucru am facut, am plecat de la cele argumentele aduse de domnul Liiceanu:
      a.utilizarea, in mod eronat, a *identificarii kantiene* intre explicatie si interventie, altfel spus, Papa a descris situatia facand-o de inteles la nivelul simtului comun, nu a produs o parabola prin care sa produca o rezolvare, plecand de la o asemanare cu o situatie posibila a se intampla…Papa nu face altceva decat sa explice, nu sa conceapa schema de rezolvare, de interventie…
      b. extrapolarea modelului folosit de Max Weber derivat din conceptul de *stat-natiune* in contextul in care e vorba de *cetatenie multiculturala* ( al lui Will Kymlicka;
      c. neintelegerea povetei ( a se vedea Matei, 5/39) cu intoarcerea celuilalt obraz, care are semnificatie in situatii de comunitate,cand * actorii* se presupune ca se vor mai intalni si ca atare ei vor fi nevoiti sa aiba in continuare relatii unii cu altii, oprind astfel raul care s-a facut la un moment dat..chiar exemplul dat cu printul Miskin arata ca avem de-a face cu o situatie dintr-o comunitate, nu dintr-o societate *deschisa*, in care sansele ca indivizii sa se mai intalneasca sunt rare…

      Nu sunt de acord cu dumneavoastra acolo unde-i reprosati domnului Liiceanu toate *agresivitatile* ideii religioase in spatiul nostru…Poate ca domnul Liiceanu are convingeri ateiste si ceea ce dumneavoastra considerati drept sacrilegii, domnia-sa le considera lucruri firesti…

      ca atare, consider ca argumentatia domnului Liiceanu precara, extrem de precara in temeiul filosofiei domniei-sale, nu pentru ca nu impartaseste perspectiva filosofica pe care o aveti dumneavoastra asupra relatiei dintre sacru si profan.

  15. Ceea ce multi par sa nu inteleaga, ceea ce dl. Liiceanu putea sa sublinieze si dinsul, este ca mitocania si apologia crimei pe care a facut-o „sfintul” papa – la fel de „sfint” precum „profetul” din violenta pusta araba caruia i s-a asociat – sint desantate pina si la nivelul unui om simplu.

    Nu e nevoie de Isus, de Dostoievski, de inalte concepte pentru a intelege ca, intr-o societate iesita din Evul Mediu, asasinatul in a contracara caricaturi „ofensatoare” este inacceptabil PUNCT. Fara dar, fara poate, fara calificari.

    Departe de a fi adinc, filozofic, subtil, „sfintul parinte” n-a atins nici macar stadiul etic de maimuta, care iti da cu banana in cap numai daca ii tragi tu cu banana in cap.

    Multele vorbe mari aruncate pe-aici nu pot sa anuleze realitatea dezolanta a acestei plasari etice a „sfintului papa” intr-o etica barbara, a intunericului si a crimei justificate chiar si atunci cind declami, cu jumatatea ipocrita a gurii, ca nu esti de partea crimei, DAR . . .

    • domnule Trist,

      cred ca nu sunteti de buna credinta!

      citez din declaratia Papei ,, „Exista foarte multi oameni care vorbesc de rau alte religii, le iau in deradere; acesti oameni sunt provocatori”, a argumentat Papa, condamnand crimele comise în numele religiei. „Nu poti declansa razboaie, nu poti omori in numele religiei! (…) Este o aberatie”, a spus liderul Bisericii Catolice.

      de altfel, v-am si aratat intr-o replica directa ce eroare logico-epistemologica faceti, confundati explicatia cu interventia!

      si in plus, cred ca nu tineti cont de realitate, asta e lumea in care traim, in care pentru unii a-l caricaturiza pe IIsus, Dumnezeu si Sfantul Duh, prin acte-porno in grup tine de gluma, iar in altele, a face acelasi lucru este un sacrilegiu!

      una din consecintele Revolutiei Franceze a fost aceea de a declara barbar tot ceea ce nu se incadreaza in logica Iluminismului si printre altele, asta a si fost motivul pentru care Churchill i-a propus lui Stalin celebrele procente ale influentei rusesti in Estul Europei, ca sa declare apoi existenta Cortinei de Fier!

      daca francezii sunt atat de clari si tari, de ce nu intrerup orice legaturi comerciale cu tarile musulmane pe care dumneavoastra le considerati barbare?

      intr-o lume devenita din ce in ce mai mica, respectul celuilalt este conditia supravietuirii!

      in Europa exista 54 de milioane de musulmani! asta este o cifra, nu te joci cu ea…asta este o realitate din interiorul Europei, dar daca punem realitatea din afara ei? de ce ziarele britanice si americane nu au publicat caricaturile?

      Dostoievski: *daca Dumnezeu nu exista, totul este permis*! desacralizarea lumii inseamna desacralizarea omului si amandoua pun in pericol viata omului. Punct.

      Cand nevoia de piata, de tiraj ( ziarul ajunsese sa nu poata da salariile), de publicitate te duce in aceasta zona, a desacralizarii, sa nu te miri ce ti se intampla!

      o spune Mantuitorul ( Matei, 6/24): Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispreţui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Banului.

      Mai reflectati!

      • „Crestinii” aliati, cu inerenta lasitate, cu islamistii asasini, in numele apararii „onoarei” lui „dumnezeu”. La atit se reduce intreaga filozofare de doi lei incercind sa explice rationalizarile barbare ale „sfintului papa”. Epistemologica-logica-gnoseologica-ontologica, astea sint cuvinte goale in comparatie cu violenta de asasini.

        Tineti-va „sfinteniile” pentru voi si nu trageti cu mitraliera in cei care va „insulta credintele”. In rest jucati-va cu cuvintele polisilabice cit doriti si inchinati-va la ce doriti – la lighean, la bustean, la Sfintul Bostan, la soare, luna, sarpe, dihor sau la bucati pictate de lemn.

        E libertatea voastra sa o faceti, precum e si libertatea altora sa rida de voi.

        Faceti caricaturi despre ateisti daca va deranjeaza umorul lor. Faceti-le mai bune, mai hazoase si mai de bun gust, daca aveti talent. E simplu. Nu ucideti, nu masacrati, nu deveniti teroristi ai lui Isus-Mahomed-etc.

        • Absurdistan

          daca vreti sa va bagati capul in nisip, universalizand principii iluministe, acolo unde exista o religie care are pretentia de universalitate, eu nu ma pot opune, e libertatea dumneavoastra!

          nu sunt hegelian sa cred ca tot ce este real este si rational, si mai stiu, ca in intersectiile unde toata lumea se dezinhiba pentru ca nu exista nici semafoare, nici politai, traversez cu maximum de precautie, chiar si pe treceri de pieton!

  16. Dincolo de aplauze sau reproşuri la adresa domnului Liiceanu, trebuie sa remarcăm semnul întrebării din titlu. Dacă nu era acel semn de întrebare atunci ar fi fost justificat să credem că dânsul chiar îl acuză pe papa Francisc că susţine violenţa. Dar semnul întrebării există. Cuvintele papei pot fi interpretate în mai multe feluri, după cum s-a arătat şi în comentariile de mai sus, şi atunci a prezenta doar varianta care ne convine nu cred că e onest. Ar trebui întrebat chiar autorul acelor cuvinte, căci e viu şi, chiar mai mult, sunt sigur că e dispus să lămurească sensul lor exact. Aşa ar proceda un om care îşi consultă conştiinţa. Sunt convins că domnul Liiceanu va face acest minim demers.

  17. Fragmentul original vorbeşte de la sine. No comment, domnule Liiceanu!

    Ma non si può uccidere in nome di Dio. È una aberrazione. Con libertà, senza offendere, ma senza imporre, senza uccidere…
    Parlava della libertà di espressione. Ognuno non solo ha la libertà, ha il diritto e anche l’obbligo di dire quello che pensa per aiutare il bene comune. L’obbligo! Se un deputato, un senatore non dice quella che pensa sia la vera strada, non collabora al bene comune. Abbiamo l’obbligo di parlare apertamente. Avere questa libertà, ma senza offendere. E vero che non si può reagire violentemente, ma se il dottor Gasbarri, che è un amico, dice una parolaccia contro la mia mamma, lo aspetta un pugno! Ma è normale! Non si può provocare. Non si può insultare la fede degli altri. Non si può prendere in giro la fede.

  18. V-as propune domnule Liiceanu sa realizati un articol asupra fragmentului biblic in care este descrisa izgonirea negustorilor din templu.
    Este justificata actiunea Fiului impotriva celor care au batjocorit casa Tatalui?

    In alta ordine de idei, eu v-as propune sa analizati totodata ce se intampla in varful piramideri BOR – spagi, coruptie, imbogatire, lux etc.

    • Si inca o data aceeasi istorie – teroristii cu Kalashnikoave sint noii Isusi…. sinteti siguri ca va flateaza asocierea?

      Ultima data cind am verificat, sediul unui ziar de satira nu era nici un templu iar „sfintul duh” nu iesea de pe teava unei mitraliere. Iata un subiect pentru o noua caricatura.

      Cit despre „casa Tatalui” este batjocorita destul de acest mic pungas din ghettourile argentiniene care ameninta cu pumnii in numele Domnului.

      „Non si puo prendere in giro la fede”? Ba se poate, in special cind „credinta” nu este nimic mai mult decit o gluma sinistra a unor mafioti agresivi organizati in „biserici”.

  19. tuturor celor care cred ca libertatea de expresie nu trebuie sa tina cont de existenta sacrului, le recomand sa deschida La libre belgique de astazi ( http://www.lalibre.be) si sa vada benerul ce ilustreaza capul unui jucator decapitat, in maniera celor de SI.Titlul articolului: *Defour „décapité” par les supporters du Standard: le tifo qui choque et scandalise*

    si vorba aia, e vorba de fotbal, de o minge si de 22 de oameni care alearga sa o bage in poarta, nimic religios aici…

  20. La libre belgique are in ziarul de azi o continuare la articolul de ieri, in care suporterii de fotbal au purtat un bener cu capul unui jucator de fotbal decapitat in maniera in care o fac cei din Statul Islamic, si continuarea suna astfel: *Tifo anti-Defour au Standard: „Une limite a été franchie* si se solicita interventia guvernului in poveste!

    adica cum, o gluma si ea dovada libertatii de expresie in domeniul fotbalului nu poate fi acceptata, iar insultarea simbolurilor religioase profunde, da?

    ca sa nu mai spunem ca cei de la Charlie au decis sa nu mai produca caricaturi cu profetul Mahomed! abia acum au ajuns la intelepciunea asta? nu era mai bine sa avem umoristi in viata decat eroi morti?

    nu ar fi fost mai bine de a nu se da apa la moara islamului radical?

    prima masura in evitarea actiunii islamului radical este de a nu-l alimenta, a-i taia toate resursele simbolice, psihologice, materiale, financiare, militare din care se alimenteaza…a nu i se da apa la moara pe nici una din componente…

  21. A „glumi” cu asasinarea unui om concret, de astazi – jucator de fotbal, filozof sau papa – intra sub incidenta penalului, cita vreme aspectul de amenintare cu violenta este cuantificabil si present in sensul legal.

    Ideea de a „insulta simbolurile religioase profunde” este o gluma prin ea insasi, pentru ca ceea ce este „profund” pentru un om al cavernelor nu este „profund” pentru un om din caverna de mai incolo. Daca X adora o movila de balegar, Y nu este obligat sa pretinda ca s-a umplut de respect.

    Ideea ca acceptind tabuurile instituite de „profundul simbolism” islamic ar evita actiunile islamului radical este poate bine intentionata dar atit nerealista cit si contraproductiva.

    Astazi este interzisa reprezentarea grafica sarcastica a „sfintului” Mohamed. Miine este „insulta” existentei vinului si a berii. „Insulta” mititeilor din carne de porc – nu-i asa, sa nu provocam, putem sa ne abtinem de la a consuma carnea animalelor detestate de Mohamed. Mohamed detesta si ciinii – „profetului” ii placeau pisicile. Poimiine orice film artistic care nu limiteaza prezenta pe ecran a femeilor in stilul dictat de sfintul pedofil din secolul VII va deveni o noua „insulta” etc.

    Capul plecat sabia nu-l taie – intelepciune tipic autohtona care a condus la generatii intregi de oportunisti, tradatori, colaborationisti si pseudo-filozofi definind lasitatea abjecta drept intelepciune si conciliere.

    Din fericire eroii de la Charlie nu au acceptat paradigma mitocan-papistasa. Je ne suis pas Charlie – nu am nici stralucirea satirica nici curajul extraordinar. Dar macar am decenta de a nu le scuipa pe mormint, in stilul papei si ai celorlalti „intelepti” care vor fi primii inghititi de valurile de violenta pe care s-au iluzionat ca le gestioneaza.

  22. domnului Traducator

    in primul rand, schimbati rapid referentialul, la fotbal vorbiti de penal, de lege ( nu exista asa ceva, din cate imi dau seama citind presa belgiana), in cazul satirei vorbiti de dreptul la libera expresie..

    ideea ca celalalt diferit este un om al cavernelor tine de mentalul colonialist, care s-a perpetuat pana in secolul XX ( si stim cum!) si o vedem materializata gratie dumneavoastra si celor ca dumneavoastra pana in zilele noastre…

    sa sustii ca cei care au protestat impotriva caricaturilor din 2010 si din 2015 din lumea musulmana apartin lumii cavernelor nu face cinste unui intelectual care banuiesc ca se considera urmasul ideii crestine, a ideii Mantuitorului si a Sf. apostol Pavel, dupa care toti oamenii sunt la fel, nemaiexistand distinctia *noi* si * ceilalti*..

    radicalismul islamic se alimenteaza din ura fata de valorile si principiile civilizatiei occidentale, iar caricaturile au constituit surse ale urii si justificarea ei, daca vreti..

    nu exista un monopol etnic asupra vreunui tip de actiune umana, de altfel ideea monopolului etnic a constituti una din sursele gandirii naziste..ca atare nu exista vreun tip de actiune umana care sa fie atribuita exclusiv unui popor….

    capul plecat, sabia nu-l taie exprima un comportament ritualist..renuntam la scopuri proprii, expuse, vizibile si folosim mijloacele pe care o situatie le considera legale,legitime….dintr-un calcul cost-beneficiu, adica pe baza unei actiuni rationale orientate spre scop, cum ar zice Max Weber si nu reprezinta, cum sugerati dumneavoastra o actiune traditionala..

    uneori renuntarea la scopurile vizibile este tocmai un mijloc de a le salva, prin simularea gratie prin comportamentului ritualist, nu de a le anula, cum sugerati dumneavoastra..iar simularea are si rostul de a slabi pozitia celui puternic, care facand economii la costurile de control ( simulantul pare a fi loial), nu stie pe ce sta ( contabilizeaza resurse pe care nu le are) si isi fragilizeaza pozitia de putere…

    si pentru ca dati exemplu din societatea noastra si pentru ca tocmai am sarbatorit 24 ianuarie, v-as ruga sa va duceti la atlasul geografic al lumii la 1857 si la cel de azi si sa vedeti diferenta…iar daca vreti sa vorbim de persoane, luati exemplul regelui Mihai intre 1940-1944 si decizia istorica cu impact universal, repet universal, cea de la 23 august 1944…

    critica pe care i-am adus-o domnului Liiceanu se poate citi mai sus…puteti lua, asa cum am facut eu, fiecare punct din cele expuse, sa-l faceti praf, am mari indoieli ca aveti forta intelectuala sa o faceti,

    inchei cu un fragment tot din Weber, tot din aceeasi carte, necitat de catre domnul Liiceanu ( oare de ce? ) care suna astfel: * acum, au inceput sa apara dintr-o data, ca ciupercile, dupa ploaie ( suntem in 1920 in Germania n.m) politicieni ai convingerilor care spun * lumea e stupida si josnica, nu eu, raspunderea pentru urmari nu ma priveste pe mine, ci pe ceilalti (…)* daca e asa, atunci o spun deschis: imi pun problema echilibrului interior care sta in spatele acestei etici a convingerilor si am impresia ca in noua cazuri din zece am de a face cu niste fluiera-vant care nu-si dau seama ce iau asupra lor si se imbata cu senzatii romantice* !

    pe scurt, convingerile ferme in afara unei etici a responsabilitatii pentru urmari pot genera dezastre si drame ..vorbiti cu o mare usurinta, cu o prea mare usurinta..

    • Cuvinte multe si fara sir, referinte „filozofice” si „istorice” care n-au legatura cu subiectul, clisee semi-mestecate… nimic relevant.

      E o idee buna a se scrie mai putin (si mai scurt, mai la obiect) si a se citi mai mult. Nu degeaba in lumea islamica se urla mult, se ucide copios si se publica cite-o carte la cinci ani, dupa care este asasinat autorul in uralele multimii.

      A adora un nebun violent din secolul VII tine intr-adevar de virsta mentala a cavernelor. Daca vorbesc de acel nebun violent asa cum merita si „jignesc” alti nebuni violenti (definiti prin actiunile lor ucigase), asta este. Cu o pastila le trece.

      Discursuri interminabile nu-si au rostul, Forta intelectuala nu se masoara in lungimea logoreii. Caraghioasa chestie, sa dai un citat la intimplare, sa te plingi ca Gabriel Liiceanu (care-a uitat mai multe carti decit au deschis criticii sai, cititori dupa ureche) nu citeaza ce-a visat altcineva c-ar trebui citat si dupa aceea sa te plingi ca „oare de ce” n-a visat Gabriel Liiceanu sa citeze ce a vrut altul.

      Anumite critici aduse lui Gabriel Liiceanu poseda „forta intelectuala” a unei gaini impaunate care are impresia ca cotcodacul sau prelungit si repetat la infinit demonstreaza penetrarea misterelor universului.

  23. elocventa interventia dumneavoastra….

    pe scurt, ca sa nu va obosesc prea tare:

    *limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu* ( Wittgenstein)

      • domnule Traducator

        in interventiile mele i-am citat pe Habermas, Wittgenstein, Max Weber, Sf.Pavel, Will Kymlicka,

        fiti bun, care din aceste nume intra la categoria de comici vestiti ai ecranului?

        eu cred ca domnul Liiceanu este incantat la modul absolut ca are in dumneavoastra un aparator atat de indarjit al spiritului domniei-sale! de altfel, se vede ca i-ati impartasit si viziunea asupra lumii si gandirea…

        • Se vede ca n-ati inteles chestia cu almanahul care a fost spusa. Si Vadim Tudor poate da citate doldora, ca si orice posesor de almanahuri. Este felul in care le intelegi, le legi, le justifici ceea ce defineste gindirea cuiva. La dv. era un amalgam fara sir, demn de comedie.

          Din punctul acesta de vedere, dl. Liiceanu era in gradinita la un nivel la care pomposii, sforaitorii sai critici nu il vor atinge niciodata. Sper ca v-am fost de ajutor.

  24. Nnu ma intereseaza cat de politically correct este Papa Francisc. Nici foarte mult religia crestina (pe care ar trebui de fapt sa o numim Pauliana, atat de mult a fost deformat mesajul lui Isus de catre Saul/Paulus)…

    Dar mesajul Papei mi s-a parut un strigat de slabiciune: suntem pana la urma oameni. Sau poate de forta: da si eu sunt un biet om. Si nu „oameni” in sensul idealizat (filozofia dlui Liiceanu mergand drept in continuarea aberatiilor lui Platon si Aristotel privind existenta unor esente absolute care nu se manifesta decat in forme imperfecte in lucrurile reale si care pot fi deduse prin ratiune; regret, asta face parte din cele trei mari stupizenii care se perpetueaza in filozofie de la ei si pana astazi…), ci in sensul real. Un fel de „Eli, Eli, lama sabachtani” al lui Isus pe cruce – o acceptare a slabiciunii: acolo undeva, adanc, suntem totusi niste bieti oameni.

    Hobbes s-a inselat grosolan cu al sau homo homini lupus si „the life of man, solitary, poor, nasty, brutish, and short”. Cum s-a inselat si Rousseau, in sens opus, cu al lui „bon sauvage”. Realitatea (si umanitatea) este o combinatie intre cele doua: am evoluat avand sentimente de „bon sauvage” fata de „semenii” din tribul nostru si sentimente de „homini lupus” fata de alte triburi. Asta inseamna umanitatea si ar fi bine sa acceptam cas putem intelege, deci progresa (nu neaparat si ierta!), nu sa pornim de la afirmatii idealiste si ridicole.

    Nu, nu cred ca Papa e un mardeias care da cu capul sau cu pumnul in stanga si dreapta. Dar cred ca ce a spus el este foarte adanc. Si eu, a spus, ca primul slujitor al lui Isus cel cu „celalat obraz” sunt, sub sutana asta, un biet om si umanitatea inseamna si Hobbes si Rousseau. Amandoi s-au inselat si amandoi au avut dreptate in aceeasi masura. Si daca sunt atacat in emotiile mele primare, pot ajunge sa explodez si sa devin hobbesian. Si acest lucru este „normal”. Nu bine, nu acceptabil, nu legal, cu atat mai putin crestin sau cetatean… Normal adica natural. Nu tot ce e natural e si bun in vremea tribului mondial dar e mai bine sa intelegem naturalul si sa actionam in consecinta mai degraba decat sa-l consideram nenatural si sa-l ingropam sub fraze filozoice idealist-sforaitoare sau bumber stickers gen „axa raului”.

  25. Vulgaritatea, prostia si iresponsabilitatea interventiei micului ocupant al „sfintului scaun” (de unde isi emite si panseurile) nu poate fi detasata de momentul in care a facut-o, care relativizeaza inacceptabilitatea violentei letale motivate prin ofense religioase. Degeaba cautam profunzimi inexistente, tot ce a facut papa a fost sa faca cu ochiul turmelor de asasini islamisti. Da, noi nu mai putem omori direct pe astia care satirizeaza religia, ca in timpurile bune de odinioara, dar va-ntelegem pe voi, fratii nostri musulmani, ca o faceti ca sa ni-l aparati pe Dumnezeu,

    Normal ca criticii lui Gabriel Liiceanu – la fel de semidocti precum papa pe care il banuiesc de adincimi abisale – incearca sa dreaga busuiocul cu metafore inepte si citate stufoase, dar nu „le iese”.

    Poti sa scoti (fizic) pe popa din mahala, dar nu poti sa scoti mahalaua din popa.

      • Din cite am observat eu, papa Francisc e cel care face apologia fortei, in stilul juntelor sud-americane sub care s-a „educat”, nu Gabriel Liiceanu.

        Felicitari pentru concizie totusi. Chiar daca nu ati spus mare lucru macar ati spus-o in cuvinte putine. Progres.

        • Pe scurt:

          * Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, că iar visezi!*

          si cate divizii ziceti ca are Papa, ca doar nu degeaba face apologia fortei?

  26. Stimate domnule Liiceanu, încă mai aștept textul pe care nu l-ați promis. Unde este „Oala lui Epictet”?
    Cu nerăbdare,
    Lia Vernescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro