“Sperați tot ce e mai bun și pregătiți-vă pentru tot ce e mai rău“ – este o maximă prudentă în politica de securitate. Dar frenezia primelor zile în funcție ale lui Donald Trump schimbă obiectivul. Șirul rezultatelor negative se lărgește. Iar ele par tot mai posibile.
Și totuși, s-ar putea ca totul să se termine cu bine. James Mattis de la Pentagon este un proatlantic formidabil, cu o putermică implicare personală în securitatea statelor din prima linie. Rex Tillerson, de la Departamentul de Stat, cunoaște bine Rusia. Asta înseamnă că este puțin probabil ca el să-i vadă cu ochi buni pe cei care o conduc. Pe măsură ce Administrația Trump își intră în atribuții, s-ar putea ca ea să accepte elementul esențial al unui stat modern: și anume, acela că aliații te ajută să realizezi mai mult.
În consecință, guvernele europene ar trebui să se abțină de la a-și exprima în mod teatral dezaprobarea față de primii pași greșiți ai administrației. Statele Unite dispun de niște instituții puternice și deschise, și învață de pe urma greșelilor lor. Acestea devin mai costisitoare pe măsură ce se apropie alegerile parțiale din 2018.
Desigur, s-ar putea ca SUA să se confrunte curând cu o criză constituțională sau cu o dictatură. S-ar putea ca și Manhattanul să ajungă să fie confiscat de niște giganți păianjeni mutanți. Dar, deocamdată, aliații ar trebui să caute să colaboreze în orice domeniu cu guvernul SUA, cu legiuitorii și cu americanii în general. S-ar putea ca ei să nu fie de acord cu administrația în privința multor probleme, și pot spune asta cu calm și într-un cadru privat. Dar e puțin probabil ca susținerea în public a adversarilor din țară ai lui Donald Trump, indiferent cât de satisfăcător ar fi punct de vedere emoțional, să aducă multe beneficii.
Dar avem nevoie și de un Plan B. Dacă un efluviu izolaționist sau pro-Kremlin face într-adevăr ca garanțiile de securitate și sprijinul diplomatic al Americii să nu mai constituie o garanție, atunci politica europeană de apărare și securitate devine o o problemă practică urgentă.
Asta ar însemna o mare schimbare. Până acum, interesul față de apărarea solitară europeană a fost invers proporțional cu știința și capacitățile militare. Țările cu o forță armată reală își concentrează atenția asupra NATO, pentru că el funcționează.
Dar dacă nu ar funcționa? O soluție ar fi o reconfigurare a NATO bazată pe un sprijin american tot mai redus și nesigur. O alta ar fi întărirea incipientelor structuri ale UE – înființarea unor cartiere generale, elaborarea unor planuri, manevre și alte lucruri asemenea. Niciuna nu e ideală. Un NATO prea schimbat n-ar avea credibilitate. A crea ceva durabil de la zero ar dura și ar costa prea mult. Rusia miroase deja slăbiciunea din Marea Neagră, din Europa Centrală și din Balcanii de vest. Va adulmeca și mai mult pe măsură ce putregaiul se întinde și va acționa în funcție de miros.
Probabil, cel mai bun răspuns ar fi o combinație, bazată pe o cooperare intensificată UE-NATO, la care să se adauge trei coaliții ad-hoc ale celor înspăimântați, capabili și doritori. Înspăimântate ar fi statele din prima linie. Cele mai rapide sunt țările care pot amplasa trupe imediat. Cele doritoare sunt cele în care populația și factorii de decizie vor să-și asume riscuri și să sacrifice vieți ca ripostă în fața agresiunii ruse.
La modul ideal, aceste trei categorii se suprapun. Dar nu se întâmplă așa. Georgia și Ucraina sunt înspăimântate și doritoare, dar nu sunt capabile: în cel mai bun caz, se pot autoapăra, dar nu-i pot apăra pe alții. Francezii pot, dar nu sunt nici speriați, nici doritori. Grecia, Italia, Spania, Portugalia și alte țări asemănătoare, în general din sudul Europei, nu sunt nici înspăimântate, nici capabile și nici doritoare. Cele nouă țări din Nord, de la Marea Baltică și Polonia întrunesc cele trei condiții, dar nu dispun, deocamdată, de o structură de securitate.
Obiectivul strategilor în lunile următoare este acela de a scoate cea mai bună combinație din aceste deloc promițătoare ingrediente și de a umple golurile. Slăbiciunile de ordin cibernetic, informatic, de contraspionaj și economice abundă. Dar golul cel mare este capacitatea credibilă de ripostă. Racheta Storm Shadow (o discretă rachetă de croazieră asemănătoare celei americane de tip JASSM) atrage un interes tot mai mare. Spre deosebire de armele nucleare strategice, ar putea fi bine folosită.
Toate aceste lucruri vor fi dificile, costisitoare și, probabil, periculoase. Dar a nu avea niciun Plan B va fi și mai rău. Acum, ne-am trezit?
Traducerea: Mihaela Danga
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Scenaristii Holywood-ului gindesc destule scenarii mai mult ori mai putin „prapastioase”..
A-l tot acuza pe Trump de Apocalipsa, nu e benefic.
„Sanctiunile impotriva Rusiei vor ramane in vigoare „pana cand Rusia reda Ucrainei controlul asupra peninsulei Crimeea”, a declarat joi ambasadoarea Statelor Unite la ONU, Nikki Haley, in fata Consiliului de Securitate, scrie AFP.”
Aplaud afirmatia, chiar tirzie, dupa un val de jigniri:
„În consecință, guvernele europene ar trebui să se abțină de la a-și exprima în mod teatral dezaprobarea față de primii pași greșiți ai administrației.”
Pasi gresiti? cine spune asta? europenii?
Cei care cer un plan comun de actiune impotriva Chinei, Rusiei si SUA?
Donald Tusk.
Europenii (cel putin liderii si chibitii profesionisti de la no-think-no-thank-you (-:), nu atit oamenii cumsecade care „trag de consecinte”, vorba unui prieten maghiar) sint ca niste cocote de mult trecute, care trag cu bidineaua unui fard strident neputincios pe fatza zbircita a unui sistem gaunos si arogant de inginerie politica radicala.
Ca aceste cocote respingatoare mai dau si sfaturi Statelor Unite este deja o dovada de senilitate supraadaugata nesabuintelor ingramadite.
.
„Rex Tillerson, de la Departamentul de Stat, cunoaște bine Rusia. Asta înseamnă că este puțin probabil ca el să-i vadă cu ochi buni pe cei care o conduc.” – nu ar trebui să se pună problema cu ce fel de ochi vede un politician liderii altei ţări.
Problema esenţială e dacă înţelege mobilurile acţiunilor lor şi dacă poate contribui la soluţii pentru asigurarea securităţii şi la cooperarea pe dosare de interes comun.
„Rusia miroase deja slăbiciunea din Marea Neagră, din Europa Centrală și din Balcanii de vest. Va adulmeca și mai mult pe măsură ce putregaiul se întinde și va acționa în funcție de miros.” -desigur, nici vorbă de aşa ceva. Intervenţiile militare ale Rusiei în Ucraina şi Siria au fost acţiuni de dammage control, pentru a apăra poziţii ameninţate de politica Occidentului (tentativa de includere a Ucrainei şi Georgiei în NATO şi încercarea de a-l debarca pe Assad).
N-are Rusia nici o treabă cu ţările UE/NATO. Numai că încercările sale de a stabili relaţii bune cu ţări, partide, politicieni din Europa sunt interpretate în mod paranoic drept încercări de slăbire a taberei occidentale.
Rusia încearcă să aibe relaţii bune cu toate ţările UE/NATO, în primul rând cu SUA. Că unele dintre acestea (încă) nu acceptă, asta e altă poveste.
In paralel cu apartenenta la Nato care e de dorit sa fie cat mai lunga in timp, desigur daca conditiile geopolitice o cer , si ele o cer cu varf si indesat, EU ( inseamna Europa unita) trebuie sa devina o supraputere adica sa-si dezvolte un sistem de aparare propriu si integrat!
Dar in paralel si nu altfel