marți, mai 17, 2022

Un preludiu al bucuriei de Paște

În urmă cu doi ani am petrecut Paștele în case timorați sub amenințarea epidemiei.

Un an mai târziu, la fel de timorați, am descoperit însă cât de ușor se poate pierde gustul de a celebra împreună și că a merge la biserică e, până la urmă, un mare har.

Anul acesta, nu numai că n-am fost ușurați de povara temerilor pentru siguranță, dar am făcut cunoștință cu o nouă dramă: războiul. Acest flagel, care a cutremurat liniștea și rostul neamului omenesc, ne-a împărțit și mai mult pe tabere, rupând vraja care, în aparență, făcea ca lumea noastră să funcționeze rezonabil.

Dez-amăgirea – cuvântul în sine o confirmă – este de fapt o trezire bruscă din iluzie. Cu mulți ani în urmă, am cunoscut la Roma un preot, care mi-a povestit un episod ce-l marcase profund în copilărie. Crescuse în suburbia orașului, nu departe de locurile unde, în 1963, se pregătiseră în aer liber cadrele celebrului film istoric „Cleopatra”. Într-o bună zi, când pe platouri nu se mai afla nimeni, el și colegii săi de joacă au intrat în perimetrul unde fusese reconstituită Roma antică. Fascinați, copiii s-au lăsat cuceriți de arhitectura grandioaselor decoruri. Totul era perfect. Intrând pe ușile acelor fațade monumentale care străjuiau via triumphalis, unde se filmase sosirea în forul roman a reginei Egiptului (memorabil interpretată de Elizabeth Taylor), copiii au fost șocați de ceea ce au descoperit. Monumentele Romei imperiale erau de fapt niște platforme de fațadă, proptite din spate cu bârne pentru a imita fără greș realitatea. Îndărătul acestei butaforii nu se găsea decât câmpul gol din afara orașului contemporan, cu resturile și mizeria lui suburbană. La fel ca în studiourile cinematografice, multe situații pe care le întâlnim, deși par să ofere așteptărilor noastre senzația de adevăr, își dau arama pe față, mai devreme sau mai târziu. Când, în schimb, lucrurile nu-și mai pot adeveri valoarea, fiindcă își pierd înveșmântarea amăgitoare, ar trebui să ne bucure regăsirea lucidității.

Nu este simplu! Paștele nu are parte de feeria Crăciunului, ci de brutalitatea suferinței. Misiunea lui Isus a luat sfârșit în aparență pentru toată lumea printr-o înfrângere evidentă. Deși l-au văzut tămăduind bolnavii sau înviindu-i pe cei morți – trei dintre ucenici au asistat chiar la schimbarea lui la față –, deși fuseseră preveniți despre soarta crudă care îl aștepta la Ierusalim, apostolii dezamăgiți nu l-au putut privi în ochi pe Isus în ceasurile pătimirii sale. N-au fost la înălțime nici atunci când femeile mironosițe tulburate le-au adus vestea învierii. Au preferat să rămână concentrați pe durerea și pe temerile lor, mult mai pătrunzătoare în simțire decât anunțul incredibil al victoriei lui Dumnezeu.

De la primii săi pași în lume, comunitatea creștină a pornit însă de la asumarea tainei morții lui Isus și de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Învierea era o victorie, evident neobișnuită, dar pe care credincioșii învățaseră s-o mediteze și s-o celebreze în viața lor plină de nepotriviri și ambiguități. Indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social. Și astfel, temeiul civilizației creștine a putut deveni forța de a trece peste aparențe și peste puterea răvășitoare a Răului. Cu toate persecuțiile care au urmat, credința în învierea lui Isus s-a înfiripat public încet, dar sigur, împotriva oricăror previziuni lumești. „Oricine vrea să-și salveze viața trebuie să și-o piardă. Oricine își pierde viața o va găsi” – le spusese Isus ucenicilor pe când era cu ei. Tocmai de aceea, generații la rând, asemănarea cu Isus l-a ajutat pe creștin să înțeleagă că înfrângerile sau suferințele – greu de situat când sosesc – pot să deschidă sufletul spre o perspectivă nebănuită asupra vieții.

          Faptul că experiența credinței este o virtute a încercării se poate observa deja în episodul din Evanghelie în care Hristos liniștește furtuna. Obosit după o zi grea, El ațipise în barca unde se afla împreună cu apostolii. S-a pornit vreme rea, iar aceștia au început să se dea de ceasul morții, îngroziți de vântul puternic și de valurile care amenințau să le înghită ambarcațiunea. Răvășiți de frică, mirați că Isus continua să doarmă, ucenicii l-au trezit, întrebându-l dacă îi pasă de soarta lor. El nu a întârziat să se mire de lipsa lor de credință dar, poruncind valurilor și vântului să se liniștească, a ridicat astfel o parte a vălului așezat peste legătura dintre Dumnezeu și om. În mod cert Paștele ne readuce în prezența unui univers al contrastelor: realitate-aparență, tulburare-seninătate, înfrângere-succes, valoarea răscumpărătoare a suferinței, realitatea complexă a victoriei, imposibilul calcul al sacrificiului și devotamentului! Revăzând felul de a muri al lui Isus Hristos, creștinii puteau să observe într-adevăr ceva sigur: nimănui nu-i este la îndemână „riscul” de a naufragia cu seninătate. Deși mulți rămân cu impresia că a crede în Dumnezeu înseamnă să ai parte de răspunsuri la toate întrebările, nu este deloc așa.

          Am asistat în aceste săptămâni la manifestarea unei incredibile afecțiuni față de patrie într-o țară vecină. Am descoperit că mai există oameni dispuși să-și „apere nevoile și neamul” fără emfaze patriotarde sau dezgustătoare retorici de partid. Oameni motivați îndeajuns de bunul simț, ca să nu capituleze în fața ultimelor haimanale ale unui lumi pe care o credeam apusă. Cum ar fi fost posibil oare să cedezi în fața viitorului copiilor tăi, să fugi de suferință ca să devii complice la Rău? Dar secolul trecut ne-a demonstrat deja că o mie de oameni înarmați nu pot niciodată jefui un sărman care știe că viața nu se termină cu moartea trupului său.

          Învierea nu-și revelează sensul fără asumarea morții. Nu există pe fața pământului vreun om scutit de încercări, omul credincios nefăcând excepție de la regulă. A nega suferința aduce cu sine nu numai imposibilitatea de a elimina durerea, care ne tulbură oricum existența, ci și mărirea poverii pe care o avem de dus. Orice minte sănătoasă realizează că suferința face parte din viață și provine din simplul fapt că suntem oameni. Dar, înainte ca adevărul să ne facă liberi – spunea Richard Rohr, care a asistat mulți ani la rând suflete trecute prin suferința depresiei (cartea lui Căderea întru înălțare a ieșit zilele trecute la Humanitas) –, același adevăr ne va face adeseori să gustăm nefericirea de a fi oameni limitați, slabi, neputincioși, expuși. Pericolul apare atunci când uităm că durerea este inerentă vieții („legitimă” – afirmă pe șleau Rohr). Iar dacă ni se întâmplă să încetăm a mai prețui libertatea sufletească, este fiindcă refuzăm să admitem că suferința este o parte a ființei și e printre puținele situații în stare să ne mai arate miza demnității când totul riscă să se prăbușească.

          Dacă Paștele este „trecerea” Domnului spre înviere, după pătimire și moarte, pentru noi, de asemenea, temeiul acestei treceri rămâne străin universului puterii. Trezirea, dez-amăgirea din perspectiva iluzorie a vieții sunt într-adevăr parte dintr-un alt domeniu! A admite atunci că încercările sunt o bună garanție pentru suflul umanități noastre – jertfa, generozitatea, devotamentul din care și pentru care suntem, de fapt, plămădiți –, nu e oare un preludiu încurajator pentru a redescoperi bucuria pascală?

                                                                      

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Un text frumos, f potrivit acestor zile.

    De abia astept sa aud „veniti de luati lumina”…. „cu moartea pre moarte călcând”.

  2. „Am descoperit că mai există oameni dispuși să-și „apere nevoile și neamul” fără emfaze patriotarde sau dezgustătoare retorici de partid. Oameni motivați îndeajuns de bunul simț, ca să nu capituleze în fața ultimelor haimanale ale unui lumi pe care o credeam apusă. Cum ar fi fost posibil oare să cedezi în fața viitorului copiilor tăi, să fugi de suferință ca să devii complice la Rău? Dar secolul trecut ne-a demonstrat deja că o mie de oameni înarmați nu pot niciodată jefui un sărman care știe că viața nu se termină cu moartea trupului său.”
    Superb!!! Toata presa si toti psihologii si sociologii ar trebui sa invete paragraful asta.

  3. Lăudat fie Isus! Probabil aceasta ar fi calea de urmat și pentru Patria noastra pământeană: împăcare, generozitate și jertfă.

  4. Putin se dadea mare ortodox, se fotografia cu preotii, ma asteptam sa dovedeasca asta facind pauza in sfintele zile de Paste.
    Dar, se dovedeste, odata in plus, ca si in aceasta privinta a mintit.

  5. Doar o observatie: „Dar secolul trecut ne-a demonstrat deja că o mie de oameni înarmați nu pot niciodată jefui un sărman care știe că viața nu se termină cu moartea trupului său.” secolul trecut ar insemna 1900-1999, poate era vorba despre perioada 0-999 – primul mileniu?

    Pastele pentru mine aduce o imagine trista: omul care a vandut un alt om pentru cativa arginti, pe care mai tarziu a dorit sa ii returneze dar nimeni nu i-a mai primit inapoi, ucenicul care sigur pe el declara ca nu va trada dar stiim ce s-a intamplat, Mantuitorul care ramane singur sa isi astepte calaii, nepazit, neinsotit ci doar umilit pana la ultima clipa, cel care se face ca incearca o salvare so aici mereu as fi dorit sa schimb finalul pentru ca se putea si altfel si totusi apare un alt Mare Final neasteptat, deplin luminos

    Parcursul de la intuneric la lumina nu este unul facil, depinde de puterea care sta in interiorul fiintei noastra ce poate sa poarte nume diferite – dar o gasim? Am descoperit aceasta enorma putere la tatal meu care ii lumina chipul chiar daca uneori viata i-a asezat obstacole in cale. Lumina aceasta era insotita de generozitate, perseverenta si bunatate infinita. Cred ca am avut o sansa extraordinara sa il descopar si sa traiesc langa el.

  6. Un eseu plin de înțelepciune. Totusi nu stiu cati oameni ai zilelor noastre sunt pregătiți să accepte că suferința face parte din viata.
    Si o observație pe o tangenta. De ani numai greco-catolicii și catolicii au curajul sa intre in groapa cu lei de pe Contributors. De ce se tem oare prealații nostri ortodocși de o dezbatere de idei? Sau nu e voie de la comenduire?

  7. Si inca o tangenta.
    BOR a făcut acum aprox 100 ani un compromis acceptând să sărbătorească Paștele alături de bisericile din Rusia, Bulgaria, Serbia, etc pentru a pastra unitatea lumii ortodoxe. Asts pentru ca acestea su refuzat și refuza sa treaca la calendarul nou. Unitatea lumii ortodoxe este de mult timp un mit, asa ca nu exista nici cel mai mic motiv pentru a sărbători in continuare Paștele împreună cu rusii, bulgarii sau sârbii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Fratila
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro