Un spectacol laborator

Mă pregătesc de șase luni și mai bine să văd dosztoievskij b@r/reopening, producție a Companiei Independente Arte-Factum din Timișoara. A cărei activitate o cunosc, măcar în linii mari, încă de la înființare.  Adică de pe vremea când actorul Teatrului Maghiar de Stat din localitate, Kocsárdi Levente, se pregătea să obțină și licența în regia de teatru și a făcut-o prin rescrierea în limbaj scenic a unui celebru roman al lui Gabriel Garcia Márquez, Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet. Deloc intimidat de faptul că respectivul roman mai fusese dramatizat și pus în scenă mai întâi la Teatrul de Stat din Oradea, în regia lui Ion Sapdaru, și, pe urmă, chiar la Timișoara, la Teatrul German de Stat, de  marele om de teatru Yuri Kordonski.

Kocsárdi Levente s-a asociat atunci cu Simona Donici ce și-a asumat rolul de dramaturg, cu arhitectul M.C. Donici care a gândit scenografia, cu coregraful Alin Radu și uite așa s-au pus bazele respectivei companii. Care, iată, supraviețuiește și azi. Șii nu oricum.Ci demn, cu producții esteticește notabile. Nu tot plângându-și de milă, nu lansând nesfârșite s.o.s-uri, nu jeluindu-se că nu ar fi băgată în seamă de juriile UNITER, nu apelând la serviciile unor pretinși critici de teatru care dau tot felul de indicații prețioase referitoare la viitoarele nominalizări care, pasămite, nu vor fi nicidecum credibile dacă nu vor ține seama de înțeleptele lor sfaturi. Ci, pur și simplu, văzându-și serios de treabă. Adică producând spectacole.

Eréndira  de acum câțiva ani a fost reluată în iarnă, cu o distribuție complet nouă, lucru firesc deoarece pe afișul primei variante au figurat numele unor studenți ai Secției de Teatru de la Universitatea de Vest. Studenți care vin și pleacă, din păcate foarte puțini dintre ei găsindu-și locul pe vreo scenă și asta nu fiindcă nu ar fi talentați. Ci fiindcă nu mai prea sunt locuri și nici nu îi prea bagă nimeni în seamă.  Cu câteva săptămâni mai devreme de reluarea Eréndirei,  Arte-Factum scosese la public spectacolul dosztoievskij b@r/reopening. Inspirat din binecunoscutul, dificilul roman al lui F.M. Dostoievski, scriitor rus de la a cărui naștere tocmai se împliniseră 200 de ani. De atunci, de la începutul iernii am tot făcut planuri, i-am tot promis Simonei Donici că voi veni să văd montarea, însă așa după cum o știm încă de la vechii noștri cronicari nu vremurile sunt sub oameni, ci exact invers. Ba nu mi se potrivea programul, ba când credeam că totul e bătut în cuie primeam câte un telefon că, din păcate, virusul Sars Cov 2, iar și-a luat tainul. Noroc cu ediția din luna mai a Festivalului Euroregional de Teatru în a cărui ofertă repertorială a figurat sus-menționatul spectacol.

dosztoievskij b@r/reopening se joacă într-o sală a Centrului de Cultură și Artă Timiș. Sală esențialmente luminoasă, albă, aparent potrivnică operațiunii de transpunere scenică a întâmplărilor și zbaterilor morale și sufletești despre care a scris Feodor Mihailovici. În marea lor majoritate tenebroase. Nu, arhitectul M. C. Donici, în chip de scenograf, nu s-a amăgit cu gândul că ar trebui să înnegrească totul, punând ici-colea câteva cârpe ori bazându-se pe nu știu ce păcălitoare efecte de light design. Deși în spectacol există și light design, și sound-design, și video-mapping. Toate de foarte bună calitate. Nu. De comun acord cu semnatara dramaturgiei, Simona Donici, și, desigur, cu regizorul Kocsárdi Levente, scenograful a mizat pe alb.  În costumele personajelor, în special a celor feminine, a valorat combinația alb-negru, Marmeladov, Lujin sau Svidrigailov sunt îmbrăcați în costume în culori, hai să le spunem, murdare, doar Raskolnikov e înveșmântat nesmintit în negru. Maiou, pantaloni, pardesiu, joben ponosit. Toate negre.

Simona Donici nu a ambiționat o adaptare ca la carte, cât mai fidelă și atotcuprinzătoare a romanului. Nu a intenționat să ne ofere o imagine a Maicăi Rusia la ceas de descompunere și de explozie socială. Deși există câte ceva în spectacol și din aceasta. dosztoievskij b@r/reopening  este un spectacol tineresc, unul al unei noi generații de actori. Mai bine spus, mai complet, de artiști. Cei mai mulți încă studenți ori masteranzi ai sus-menționatei Secții de teatru. Spațial, sunt lesne identificabile trei puncte de maximă greutate. La mijlocul sălii e plasat barul. Acolo unde se întâlnesc mai toți protagoniștii. Acolo aceștia află vești, detalii despre crimele cărora le-au căzut victime bătrâna cămătăreasă și ai ei soră, acolo se desfășoară bună parte din ancheta judiciară, acolo Raskolnikov dobândește certitudinea că crima i-a fost descoperită. Există mai apoi o mică platformă de lemn ce sugerează locuința simplă, mizeră a lui Raskolnikov. O altă platformă, dispusă simetric, e locul casei familiei Marmeladov. În plus, mai există alte două puncte de bază. Cel în care se află un instrument muzical (la care cântă însuși Kocsárdi Levente, jucându-l sau nu pe Marmeladov, despre care știu că este absolvent al unui liceu de muzică și care și-a asumat aici și rolul de creator al contextului muzical, dar și microfoane de la care se cântă melodii în limba engleză. În spectacol se cântă și rusește. Semn al modernității, postmodernității, al impurității definitorii pentru estetica lumii noastre. La un moment dat, dintr-o poziție simetrică, îl vedem apărând în chip afrimian pe tânărul actor ce îl jucase până atunci pe Lujin. Numele lui: David Vicol.  Mai există încă un spațiu. Cel al străzii, al lumii exterioare, acolo unde o vom vedea cerșind pe Katerina Marmeladovna. O joacă, și o face foarte bine, Larisa Belcea. Pe care o vedem, și e vorba tot de o evoluție notabilă, interpretând-o și pe Aleona Ivanovna. În rolul Soniei, o întâlnesc pe Aida Olaru, o cunoștință mai veche din varianta a doua a Eréndirei. Ocazie pentru actriță de a-mi confirma bunele impresii avute în iarnă. Serios, matur, stăpân pe rol mi s-a părut a fi Ștefan Roman distribuit în rechinul Svidrigailov. Laura Gârbovan, și ea interpretă a două roluri -Dunia Romanovna și Amalia Ludvigovna, are, după părerea mea, toate datele spre a fi o actriță în lege. I-am reținut și pe Korina Troća ( ea le joacă pe Lizaveta Ivanovna, NastasiaPetrovna și pe Marfa Petrovna), și pe Darie Doklean, un remarcabil Razumihin, și pe Alexandru Bogdan Popescu, distribuit în Porfiri Petrovici.

Indubitabil, dosztoievskij b@r/reopening  este ceea ce se cheamă un spectacol-laborator. Un spectacol-studiu. Poate chiar un spectacol experiment. Lucrat fără nici cea mai mică derogare de la legile profesionalismului și ale artei. dosztoievskij b@r/reopening  se bucură de contribuția unor personalități confirmate în domeniul lor de activitate. Așa cum sunt, pe lângă cei amintiți deja, Alin Radu, care a gândit o mișcare scenică și solicitantă, și expresivă, îmbogățită adesea de prezența unor măști albe, marcate de dâre în roșu și negru Sau Sebastian Hamburger, care a creat video-mapping-ul. Ori Andor Szabó căruia îi datorăm graphic-design-ul. Sau Florin Lazăr ce semnează make-up-ul. 

Toate aceste eforturi ale lor, ale întregii echipe de creatori ar fi fost însă zadarnice dacă spectacolul nu ar fi avut șansa de a beneficia de un Raskolnikov cel puțin credibil. Îl are. În persoana tânărului Alexandru Romescu. Acesta este expresiv, lucid, rațional,nu își dă gratuit ochii peste cap, gradează riguros trăirile, impulsurile personajului, oscilațiile între dreptate, răzbunare și remușcare. Actorul se mișcă excelent. Are simțul ritmului. Cenzurează atent orice aplecare spre exagerat ori artificial.

În distribuția spectacolului dosztoievskijb@r/reopenin evoluează tineri absolvenți, masteranzi sau studenți la Actorie din România, Republica Moldova și Serbia. Cu totii, învățăcei sau foști învățăcei ai Facultății de Muzică și Teatru de la Universitatea de Vest din Timișoara. O instituție de învățămât superior artistic în evidentă afirmare și ascensiune profesională. Și e cum nu se poate mai lăudabil că Asociația și compania independentă Arte-Factum și regizorul Kocsárdi Levente le oferă minunata șansă a exprimării. Însă profesorii lor, unii chiar cu funcții de conducere în instituțiile de spectacole ale Timișoarei i-au văzut? Aud că nu prea. Respectivii sunt preocupați să se compare cu Ciulei ca să mai pbțină un mandat directorial. Și acționează pe principiul nu am văzut, deci nu există. 

Compania independentă ARTE-FACTUM din TIMIȘOARA

dosztoievskij b@r/reopening  după F. M. Dostoiveski

Regia: Kocsárdi Levente

Dramaturgia: Simona Donici

Scenografia: arh. MC.Donici

 Context muzical: Levente Kocsárdi

 Mișcarea scenică: Alin Radu

 Video-mapping: Sebastian Hamburger

 Sound –design: Sebastian Bayer

 Light-design: Szilak Carol

 Graphic –design: Andor Szabó

Fotografie: Cornel A.Putan

 Make – up: Florin Lazăr

Cu:

Alexandru Romescu: Raskolnikov

 Aida Olaru: Sonia Marmeladova

Darie Doklean: Razumihin

 Laura Gîrbovan: Dunia (Avdotia) Romanovna, Amalia Ludvigovna

 Larisa Belcea: Aleona Ivanovna, Katerina Ivanovna Marmeladov

 Korina Troća: Lizaveta Ivanovna, Nastasia Petrovna, Marfa Petrovna

 Levente Kocsárdi: Semion Zaharovici Marmeladov

Ștefan Roman: Arkadi Ivanovici Svidrigailov

David Vicol: Piotr Petrovici Lujin

Alexandru Bogdan Popescu: Porfiri Petrovici