Pe lângă vedetele doctrinare ale PCR (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu), au existat vechilii ideologici mai mărunți, dar nu mai puțin nocivi. Unii simulau cordialitate, dar de fapt acționau, în chip insidios, tot cu otuzbirul. Am avut prilejul să mă ocup de personaje precum Mihail Roller, Eugen Florescu ori Tamara Dobrin, fiecare, în felul său și în etape istorice distincte, exponenții obscurantismului axiofob. Un asemenea propagator al dogmei, perfect adaptat imperativelor comunismului dinastic, a fost Ilie Rădulescu (1925-2002).
Născut în satul Fântâna Domnească din județul Mehedinți, Ilie Rădulescu a fost rapid recrutat în organizațiile de tineret controlate de comuniști. A urmat cursurile Școlii „A. A. Jdanov” între 1951 și 1953, tot acolo și-a făcut prima parte din ceea ce, după modelul sovietic, se numea aspirantură. Pentru întregirea educației sale partinice, a mai făcut și Școala „Ștefan Gheorghiu”, celălalt creuzet pedagogic destinat cadrelor partidului. Fostul lăcătuș se transformase într-o stea urcătoare a aparatului ideologic, fusese de-acum remarcat de către viitorii protectori, Leonte Răutu și Paul Niculescu-Mizil. Intrase în PCR foarte devreme, în 1945. Lucrase, ca politruc, în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”.
A intrat în redacția revistei teoretice și politice a PMR, lunarul „Lupta de clasă”, a devenit unul dintre valeții lui Ștefan Voicu, jurnalist ilegalist cu mare trecere pe lângă membrii Biroului Politic, specialist în falsificarea istoriei și în minciuni debitate cu un perfect sânge rece. În scurt timp, Ilie Rădulescu era numit redactor-șef adjunct al acestei publicații care ar merita un studiu de sine stătător. Alături de Nicolae Corbu și Constantin Mitea de la „Scînteia”, de Dumitru Popescu (pe atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă), sub supravegherea lui Niculescu-Mizil și a lui Ștefan Voicu, Rădulescu a făcut parte din colectivele de scriere a discursurilor lui Gheorghiu-Dej și ale altor magnați ai partidului. Era un specialist redutabil în practicarea ad nauseam a limbii de lemn. Scria editoriale apologetice cu ușurința cu care alții beau apă. Panglicile îi ieșeau pe gură spontan, cu fervoare și incontinent.
Recomandat de Mizil, Ilie Rădulescu a fost unul dintre favoriții lui Nicolae Ceaușescu atunci când, după moartea lui Dej, a avut loc întinerirea (și românizarea completă) a aparatelor ideologice. A lucrat mână-n mână cu Ion Iliescu în cadrul Secției de Propagandă în perioada 1969-1971, când Iliescu era secretar al CC al PCR. După Tezele din iulie, la Plenara din noiembrie 1971, Iliescu, Rădulescu și oamenii lor (Constantin Vlad, Mihail Bujor Sion și Gheorghe Badrus) au fost criticați de Ceaușescu pentru „intelectualism”. Rotațiile permenente, o adevărată fixație a lui Ceaușescu, l-au plimbat pe Ilie Rădulescu prin tot felul de funcții, dar a revenit, în 1979, la conducerea crucialei Secții de Propagandă. Și-a văzut visul cu ochii – a ajuns secretar al CC.
Era servil, pomădat si parfumat, trepăduș de Curte Nouă, vorba Monicăi Lovinescu, cu un zâmbet bonom de tip Iliescu lipit ca un plasture pe buze, se strecura cu agilitate pe coridoarele mereu primejdioase și alunecătoare ale puterii. Știa să intre în grațiile mai marilor, evita ostentația. În această privință, se asemăna cu amicul său Mihai Dulea, politrucul sinistru, dar cu masca benignă, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În ultimii ani ai regimului, după 1984, a condus Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe (informații biografice despre el, în Florica Dobre, coord., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, București, Editura enciclopedică, 2004, pp. 506-507). Fără cameleonii vigilenți de tip Ilie Rădulescu, regimul nu și-ar fi putut pune în practică țelurile de deformare a personalității umane, de desfigurare a conștiințelor, de strivire a demnității individului.
Update: Fără ideologia comunistă, aceste orori nu ar fi fost posibile. O catastrofă (masacre, lagăre, persecuții, gropi comune, killing fields) pentru care, cum remarcă Andrei Pleșu, nu și-a cerut nimeni iertare:
Eseul biografic de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă si este inclus in volumul meu „Efigii ale unui coșmar istoric” care va fi lansat la „Bookfest”, la standul Humanitas, sâmbătă 23 mai, la ora 7 p.m. Vor vorbi Lidia Bodea, H.-R. Patapievici, Marius Stan, Ioan Stanomir si cu mine.
http://www.europalibera.org/content/blog/27023048.html
http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
:) se pare ca bazinul olteniei a fost / ramine prolific pentru trepadusii de curte mai veche sau mai noua ! sigur, nu putem generaliza, ma gindesc totusi ca polii saraciei nasc monstri. cind n ai altceva mai bun de facut, te duci la stefan gheorghiu, devii activist !
Anul de naștere corect – 1925.
Multumesc, am corectat :)
Un detaliu biografic interesant (din pacate, fara sa fie dublat de documente lamuritoare) pare sa il reprezinte faptul ca, in aceeasi zi, la data de 26 noiembrie 1981, Ilie Radulescu si Dumitru Popescu si-au pierdut, fiecare, calitatea de membru in Secretariatul CC al PCR. Ar fi interesant de stabilit (tinand seama de caruselul permanent al rotatiilor) ce anume exact a ocazionat dubla „desarcinare” (nu gasesc alt termen in absenta unor date concrete).
Oricum, va multumesc pentru evocarea personajului.
Sunt două cazuri diferite, a două personalități distincte, ajunse în rândul întâi al nomenclaturii comuniste, dar provenind din medii sociale diferite și cu prestație intelectuală deosebită. Dumitru Popescu („Dumnezeu”) a fost mazilit, în primul rând, din cauza divorțului, fapt hotărât într-o ședință a Comitetul Politic Executiv (din 18 septembrie) și confirmat la plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 25-26 noiembrie 1981. A fost numit rector al Academiei de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, în locul lui Leonte Răutu, debarcat din motive așa-zis moral-politice (una dintre fiice și soțul ei au cerut aprobarea pentru a emigra în Occident!). Dar și-a păstrat locul în Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, până la 22 decembrie 1989. A fost, în continuare, deputat în Marea Adunare Națională în cele două legislaturi până în decembrie 1989. Ilie Rădulescu a fost mazilit (în ședința Comitetul Politic Executiv din 18 septembrie 1981) datorită, în primul rând, prestației slabe în organizarea și manipularea Conferinței Naţionale a Uniunii Scriitorilor din R. S. România din 1-3 iulie 1981 (realegerea lui George Macovescu ca președinte al U.S.). A fost numit director general al Radioteleviziunii (1981-1984), apoi director al Direcției de cultură și presă din Ministerul de Externe (1984-1986).
Și o întrebare: Aveți vreo legatură cu Karl Korsch (1886 –1961), teoretician marxist german?
1. Multumesc frumos pentru detaliile mai mult decat relevante. Flerul nu ma inselase.
2. Nu.