Atunci când Luminile se focalizau asupra trecutului, dând naştere ştiinţei istorice, un straniu personaj al veacului al XVIII-lea – Johann Georg Hamann – punea o intrebare radicală contemporanilor săi: cum putem vorbi despre prezent, dacă nu cunoaştem viitorul? Nu era în ea doar spiritul de pardox al celui căruia în epocă i se spunea “Magul Nordului”, nici stricta perspectivă teologică a credinciosului pentru care orice moment al istoriei se cere gândit în raport cu începutul şi cu sfârşitul timpului, ci şi o constatare simplă şi pertinentă. Căci noi cunoaştem trecutul tocmai pentru că suntem plasaţi în viitorul acestuia, pentru că ştim – trăindu-le – care sunt consecinţele faptelor la care ne raportăm. Dar ce facem atunci când e vorba de prezent, al cărui viitor ne rămâne, deocamdată, inacesibil? Putem construi – pornind de la datele de care dispunem – diverse scenarii de viitor şi, în felul acesta, putem privi logica faptelor şi a conexiunilor prezentului din perspectiva, mai largă, a prospectivei. E limpede că aceasta nu are caracterul reificat al trecutului, ci doar o doză de probabilitate, care – şi ea – se cuvine asumată ca atare. Prospectiva nu e altceva decât o tentativă (riscată şi riscantă) de a încerca să vedem de sus planul existenţei noastre prezente. Pentru a ne ridica deasupra acestuia e nevoie, întotdeauna, să facem un salt. E de la sine înţeles că acest salt e proporţional cu puterile celui care îl întreprinde.
Voi încerca, în cele ce urmează, să fac o scurtă prognoză asupra viitorului problemei migraţiei din şi în spaţiul românesc. Ca orice prognoză, şi aceasta are un grad ridicat de (im)probabilitate, modificarea unor factori minori putând altera întreaga perspectivă pe care o voi schiţa. Ceea ce voi spune se bazează pe observaţii şi pe conjecturi personale pe care oricine le poate amenda. Nu pretind a avea o cunoaştere specializată a lucrurilor la care fac referire: nu sunt nici demograf, nici sociolog, nici economist. Nu lucrez cu cifre, nu am de-a face cu direcţiile specializate asupra acestor probleme din România sau din Europa şi nu cunosc, decât în mică măsură, literatura de specialitate. Datele la care mă voi referi sunt, în generalitatea lor, “bunuri comune”. Nu-mi rămâne decât să sper că argumentaţia pe care o voi contrui pe baza lor nu le ocultează în păienjenişul altor generalităţi, ci le face vizibile în concreteţea şi coerenţa lor.
Cred că, dacă tot vorbim despre viitor, ar fi preferabil să pornim de la un reper sigur. Pentru mine acesta e slaba capacitate de anticipare, de raţionalizare şi de reacţie a administraţiei publice româneşti (includ aici şi componenta universitară, care ar trebui să consilieze instituţiile statului) la orice modificare a “ecosistemului” la care aceasta s-a adaptat şi pe care caută să-l perpetueze. E de aşteptat ca orice mutaţie a condiţiilor pe care le cunoaştem să ne ia prin surprindere, să genereze o cascadă de acuze între decidenţi (circul mediatic scutindu-i de faptul de a-şi asuma vreo decizie) şi să aibă caracterul unui seism natural pe care nu-l vom trăi decât la nivelul consecinţelor lui. Pur şi simplu vom fi confruntaţi cu o realitate brutală pentru care n-am fost pregătiţi în nici un fel. De regulă, ceea ce domină – atât la nivel privat, cât şi la nivel public – în asemnea situaţii e improvizaţia. Se vor crea tot feul de comisii şi se vor confecţiona statistici (altminteri aproximative) abia după ce cadenţa lucrurilor le va face caduce. Nici ele nu ne vor spune prea multe despre ceea ce s-a întâmplat. Această lipsă de înţelegere a conexiunii dintre fapte – care presupune o bună cunoaştere a trecutului (onest descris), a datelor (onest culese) ale prezentului, dar şi exerciţiul prospectivei – are ca efect în lumea noastră naturalizarea istoriei. Aceasta din urmă e asumată nu ca o suită de decizii – care pot fi amendate, corectate şi sancţionate – ce îi pun în discuţie pe cei ce le iau şi pe fiecare dintre noi, ci ca desfăşurarea stihinică a unei mecanici cosmice implacabile căreia-i suntem, invariabil, victime. În faţa ei, fiecare îşi pune doar problema supravieţuirii elementare. Această atitudine atrofiază şi puţina disponibilitate de a înţelege şi de a acţiona de care dăm dovadă şi generează deopotrivă spaime colective şi blocaje instituţionale. Toate acestea sunt atât de evidente în istoria noastră contemporană, încât probarea lor nu cred că necesită nici un fel de argumente.
E interesant că, atunci când vorbim de fenomenul migraţiei, ne referim – aproape întotdeauna – la migraţia (cu “e” sau cu “i”) dintre state. Aproape niciodată nu luăm în considerare migraţia din interiorul statelor. Ori tocmai această migraţie internă, discretă, dar continuă, e cea care pregăteşte migraţia externă. În momentul în care graniţele se deschid, logicile administrative tind să se relativizeze şi să se impună primatul celor economice. Ne place sau nu acest lucru, în secolul XXI securitatea personală e gândită în primul rând în parametri economici şi nu etnici sau locali. Revenind la migraţia internă: primul lucru care poate fi spus, cu oarecare pertinenţă, este acela că – în viitor – nu doar ruralul va fi afectat de depopulare (ceea ce abia începem să înregistrăm), ci şi anumite zone urbane. Vom asista la un fel de centralizare demografică similară “acumulării primitive a capitalului”, care – la ora actuală – e foarte bine vizibilă în ţările Lumii a Treia care-şi recuperează decalajul de modernizare (China, Rusia, ţările Americii Latine ori ale Africii aflate în expasiune economică). Această concentare îşi are raţiunea ei: în fapt, oraşele noastre sunt – la scara lumii occidentale – nişte sate mai mari (inclusiv, sau în primul rând, din punctul de vedere al dezvoltării, al serviciilor, etc.) Intensificarea urbanizării e ţinută a avea un efect civilizatoriu asupra populaţiilor rurale (reactualizând vechea opoziţie dintre civis şi paganus), de a unifica – la nivelul comportamentelor sociale şi economice – întreaga populaţie şi de a crea abundenţa mâinii de lucru, educate şi calificate, ce stă la baza oricărei dinamici economice. S-a abservat adesea că, în mediul urban în care se dezvoltă noi industrii, creşterea salariilor antrenează creşterea preţului locuinţelor (care se traduce – între altele – şi printr-o raţionalizare a urbanismului), dar s-a remarcat mai puţin caracterul biunivoc al relaţiei: şi creşterea preţului spaţiului locativ antrenează creşterea salariilor (fapt ce generează un “cerc virtous” al economiei în zona respectivă). E de presupus că vor deveni mari oraşe cele care vor şti să integreze cât mai multe sectoare industriale, deoarece doar acolo unde acestea există şi funcţionează poate fi dezvoltat nivelul următor, acela al coordonării lor. Criza economică începută în 2008 a arăta manifest caracterul utopic al economiilor bazate exclusiv pe servicii. Ideea că am putea transforma întreaga ţară într-un imens Zürich în care singurele industrii sunt IT-ul, finanţele şi turismul e, în cel mai bun caz, o naivitate. Viitorul va aparţine acelor oraşe care vor fi în măsură să stabilizeze în aria lor metropolitană industriile care absorb mâna de lucru excedentară. Tocmai această capacitate de absorbţie va reprezenta principalul mobil al migraţiei interne. Noile tehnologii, precum şi noile metodologii ale managementului vor permite o agregare rizomială şi o structurare etajată a industriilor care va ca efect crearea de nişe de inserţie la diverse paliere de pregătire profesională, cu posibilitatea schimbării dese a locului de muncă şi a recalificării. Migraţia îi vizează în primul rând pe tineri – care sunt, încă, extrem de numeroşi în mediul rural sau în oraşele mici – şi care, având totul în faţă şi prea puţin în spate, se pot aclimatiza mult mai uşor în noile condiţii. Lucid vorbind, acest tip de migraţie va fi cel care va defini adevărata regionalizare, rezolvând în felul acesta o problemă insolubilă la nivel administrativ. Pe lângă absorbţia tinerilor (în special a celor cu studii şi cu o bună calificare), oraşele mari vor practica şi o formă de “colonizare internă” delocalizând industrii consumatoare de resurse şi generatoare de poluare (care – în general – necesită o mână de lucru cu instrucţie minimală) în hinterlandul lor sărac căruia-i vor oferi, astfel, o supapă de supravieţuire. Probabil, la început vom asista la o structurare multilevel a economiilor, în care oraşul mare va focaliza domeniile creative, de cooronare şi de evaluare (bine plătite), iar “provincia” va prelua activităţile de producere (retribuite mai modest). Apoi, pe măsură ce procesul de producţie va fi raţionalizat, se va oscila între integrarea industriilor în clustere locale sau delocalizarea lor în zone subdezvoltate cu mână de lucru ieftină. S-ar putea foarte bine ca prima tendinţă să aibă câştig de cauză, tot aşa cum s-ar putea ca delocalizarea să fie mai eficientă în alte zone sau în afara graniţelor (e un fenomen pe care Occidentul dezvoltat l-a experimentat începând din anii ’80). S-ar putea, foarte bine, să avem în viitor oraşe – similare satelor de azi – în care majoritatea populaţiei va fi alcătuită din pensionari (şi şomeri), pentru care problema sustenabilităţii să fie una foarte acută şi a căror degradare (de la infrastructură la servicii) să fie foarte vizibilă. E zadarnic ca locuitorii lor să se amăgească cu ideea că, totuşi, un oraş “e prea mare ca să cadă”. Experienţa crizei ne-a arătat că nimic nu e prea mare ca să cadă. Şi comparativ atât cu oraşele lumii dezvoltate, cât şi cu cele ale lumii imergente, oraşele noastre – mai ales cele de provincie – sunt realmente mici. Declinul demografic le va transforma, pe nesimţite, în nişte sate – altfel spus în localităţi în care, practic, specializarea e inutilă şi singura economie funcţională e aceea ancestrală, bazată pe subzistenţă (la ţară o agricultură rundimentară, la oraş revânzarea la a n-a mână a unor lucruri fără nici o pretenţie de caliatate). S-ar putea, de asemenea să avem oraşe care să devină (sau să adăpostească) enclave ale pensionarilor de lux – ale celor care au făcut afaceri în marile oraşe, dar preferă să se retragă într-altele, mai mici şi mai cochete. Căci, fireşte, dezvoltarea marilor oraşe va atrage şi toate problemele unei urbanizări explozive – în principal aceea a faptului că serviciile publice nu vor ţine pasul cu expansiunea. Dar, în ciuda tuturor acestora, e de presupus că migraţia internă – datorată în parte studiilor (mai ales celor superioare), în parte capacităţii de absorbţie a mâinii de lucru – va continua să se dezvolte, antrenând depopularea oraşelor mici şi obligându-le pe cele mari să se reconfigureze.
Atâta doar că oraşele mari vor funcţiona deopotrivă ca scop şi ca mijloc. În ciuda oricăror discursuri naţionaliste sau localiste, modelul lor de dezvoltare – la fel ca al întregii societăţi româneşti – îl reprezintă occidentalizarea. Drept care, pentru vârfurile profesionale, aceste oraşe vor deveni nişte trambuline pentru integrarea (mai rapidă) în lumea occidentală, caracterizată printr-un alt tip de venituri şi de condiţii de viaţă. Emigraţia – deopotrivă a celor din topul pregătirii şi al specializării, precum şi a tuturor celor dispuşi să rişte (cel mai adesea foarte puţin) pentru un job onest retribuit – va continua şi, dacă Occidentul va reveni la tendinţa de creştere economică, se va accentua (favorizată de mai uşoara integrare a celor recent plecaţi în structuri de clan şi reţele de promovare deja existente). Acest lucru este inevitabil, dat fiind actualul – şi viitorul (cel puţin într-n timp previzibil) – statut al României de cea mai săracă şară a Europei. În cel mai bun caz, România arată ca “colonie internă” a Europei, aflată în situaţia de a-şi recupera, întrun timp scurt, decalajul istoric faţă de aceasta. Însă, pe de o parte criza care obligă ţările europene să se ocupe de propriile lor probleme, pe de alta vechile racile ale lumii româneşti (corupţia, gestiunea defectuoasă, slaba productivitate a muncii, etc.) vor face ca – pentru un orizont rezonabil de minim două decenii – decalajul să se menţină şi România să-şi păstreze statutul de “periferie” (în accepţiunea lui Immanuel Wallerstein). Integrarea europeană nu acţionează pe principiul vaselor comunicante, stabilizând criteriile “europenităţii” (în primul rând cele economice) la un numitor comun, ci funcţionează mai curând ca un impuls spre concentrarea populaţiei în zonele cu o dezvoltare economică dinamică. Astfel că declinul demografic – tot mai accentuat după suspendarea legislaţiei antiabortive a lui Ceauşescu – va fi dublat şi în viitor de un constant exod al creierelor şi al mâinii de lucru ieftine. Efectul lui va fi o populaţie îmbătrânită, slab salarizată şi solicitând în exces nişte politici sociale, oricum disfuncţionale. Iarăşi, e iluzoriu să se creadă că România va fi menţinută de căre Occident ca o ţară de cumpărători. Veniturile foarte mici nu le permit localnicilor să susţină, în mod constant, achiziţiile la nivelul de calitate pe care le-ar cere dinamica producţiei din Vest. Pe de altă parte inexistenţa unei producţii locale – care, pe lângă venituri, să ofere şi nevoia unor reamenăjări sau redotări – face imposibilă existenţa unui consum constant crescător şi axat pe produse cu o valoare încoroprată mare (în principal tehnologii de vârf). Ne place sau nu, România e ţara unui consum sincopat, bazat pe second-hand, low cost şi cu serioase abateri de la criteriile calităţii occidentale. În condiţiile în care China, India sau Brazilia oferă un alt tip de consumatori (cu alte standarde pecuniare şi civilizaţionale), nimeni nu va plânge după România. Aceasta va fi, treptat, abandonată de retaileri unui comerţ minor, cu produse de strictă necesitate. Dacă acest lucru se va produce, el va accelera şi mai mult exodul tinerilor pentru care consumul – din ce în ce mai sofisticat – a devenit o formă de viaţă. Spirala descendentă a depopulării va fi dublată de aceea – nu mai puţin abisală – a sărăciei. Efectul ambelor (care se vor agrega într-o psihoză a României ca loc al neşansei) îl va reprezenta creşeterea exponenţială a emigraţiei în rândul unor generaţii crescute în imaginarul strandardelor de viaţă occidentale. Pe de altă parte, va exista mereu o populaţie sedentară: cea care nu are unde să se ducă – mai întâi din cauza vârstei, apoi a slabei calificări, a necunoaşterii limbilor străine, a faptului că dincolo nu o aşteaptă nimic, în vreme ce aici are, totuşi, ceva. E vorba de masa de pensionari (rezultaţi în urma dezafectării industriilor), care nu va înceta să crească, o dată ce vom ajunge la ieşirea din producţie a generaţiilor – masive numeric – de după decretul antiabortiv din 1966. Toţi aceştia, chiar dacă îşi vor aasigura minimul subzistenţiei reruralizându-se, vor fi o povară din ce în ce mai mare pe bugetul statului. Orice dezvoltare economică va trebui să compună cu această masă de beneficiari ai stipendiiilor guvernamentale. Şi, în egală măsură cu nevoia unei mâini de lucru mereu reînnoite şi – pe cât posibil – calificate.
Întrebarea e: de unde să luăm această mână de lucru dacă, pe de o parte, populaţia tânără (aflată oricum în declin) părăseşte România, pe de alta există o tot mai mare presiune socială datorată celor inactivi (sau, mai corect, neîncadraţi în economia productivă)? Nu există decât un singur răspuns: importul mâinii de lucru din afara graniţelor. Probabil într-un timp rezonabil de scurt (10 – 20 de ani) majoritatea populaţiei românofone din Ucraina şi din Moldova se va muta în sau va tranzita România. Având în vedere faptul că nu e de prevăzut o integrare europeană efectivă a celor două ţări, ci doar dezvoltarea a diverse formule de mobilitate condiţionată, mirajul Occidentului îi va determina pe cei mai mulţi locuitori tineri (din rândul vorbitorilor de română) să opteze pentru dubla cetăţenie şi, mai apoi, pentru stabilirea în România sau folosirea carţii de identitate române pentru a se aşeza în Vestul dezvoltat. Acest fenomen – inevitabil (şi reproducând la scară mică, dar mai radical, ceea ce se întâmplă în România) – nu va avea consecinţe majore asupra economiei româneşti. Deşi relativ calificaţi, moldo-ucrainienii care vor rămâne în ţară vor fi prea puţini pentru a contribui semnificativ la dinamica economiei româneşti. Ca un corolar: această deplasare de populaţie va avea un alt efect, care va influenţa politica regională: e foarte probabil ca populaţia românofonă a Moldovei şi a Nordului Bucovinei să fie înlocuită cu populaţie rusofonă, cele două teritorii ajungând – destul de repede – nişte Transnistrii mai mari. Din punctul de vedere al Rusiei – şi/sau al Ucrainiei naţionaliste – va fi un mare avantaj, dat fiind că această substituire de populaţii va pune capăt oricăror pretenţii istorice ale României în zonă. Din punctul de vedere al Europei, va fi o problemă majoră, dat fiind că frontiera ei de est (care va fi şi a noastră) va trebui să facă unor vulnerabităţi de securitate la multiple nivele, ceea ce va accentua rolul de stat tampon – şi, implicit, non-Schengen – al României.
Deşi cârtim adesea cu privire la puţinele beneficii pe care ni le-a adus integrarea, totuşi, apartenenţa la Uniunea Europeană e un dat fundamental, care ne-a schimbat radical condiţia. Iar dacă noi abia vedem (sau uneori nu vedem deloc) acest lucru, pentru locuitorii regiunilor sărace şi/sau conflictuale ale lumii, el e o evidenţă absolută. Indiferent cum ne percepem noi, din 2007 sunem parte a lumii bogate. Şi asta face ca România să să fie o destinaţie visată de toţi boat-people-şii Lumii a Treia. Sigur că, acum, e văzută mai curând ca o poartă de intrare în Europa dezvoltată, însă s-ar putea foarte bine ca neapartenenţa la Spaţiul Schengen (instituţionalizată – intr-o formă sau alta – în viitor) să îi confere statutul unei zone de triaj pentru cei care vor aspira la intrarea pe teritoriul Europei. Aceasta înseamnă, evident, faptul că parte din cei care vor ajunge aici cu intenţia de a tranzita România către Vest, vor fi nevoiţi să se oprească locului. Şi, în lipsă de altceva mai bun, vor prefera expulzării din Uniune sedentarizarea în cea mai săracă ţară a ei. Efectul acestei stări de lucruri va fi acela că într-un viitor rezonabil – de ordinul a 2 – 5 decenii – România va fi nu doar o ţară de emigraţie şi de tranzit, ci şi una de imigraţie.
Dacă această situaţie pare îndepărtată, am putea să ne focalizăm asupra unei realităţi prezente care ne arată că timpurile se mişcă, şi încă într-o direcţie clară. Mă refer la dezvoltarea învăţământului universitar în limba engleză pe teritoriul României. Problema lui e una cât se poate de simplă: dacă se adresează autohtonilor, aceştia nu pot profesa în masă pe teritoriul naţional (atâta timp cât engleza nu e limbă administrativă în România), ci se gândesc – mai mult sau mai puţin – la o formă de angajare în afara graniţelor ţării (unde speră la o mai mare mobilitate a pieţei muncii şi la o mai bună retribuire). Pe de altă parte dacă acest tip de învăţământ nu se adresează studenţilor români, atunci, în chip necesar, vizează potenţiali candidaţi străini (în special din ţările lumii sărace) atraşi de ispita unei diplome low-cost. După cum se vede, aici nu e vorba (din perspectiva intereselor universitare) decât de perpetuarea – încercând să o proiecteze la o altă scară – a pattern-ului universităţilor de provincie: o diplomă (acceptabilă în toată Europa) obţinută cu costuri minime. În fapt, diploma românească nu e nimic altceva decât cel mai ieftin tip de diplomă europeană, accesibil deopotrivă autohtonilor şi cetăţenilor neeuropeni care nu-şi permit o şcolarizare în marile universităţi continentale. Ca o paranteză: e interesantă, în acest context, şi incredibila capacitate de supravieţuire a unei forme de studii mediocre care – într-un alt avatar al lor (local) – s-a împlinit în faimoasele “fabrici de diplome”. S-ar putea obiecta că europenii îi vor pune capăt. Nu cred, cel mult vor încerca reglementarea ei. Ei înşişi sunt interesaţi ca străinii ce ajung pe continent (deocamdată temporar) să treacă printr-o şcoală care – chiar mai mult decât studiile – să le ofere primele trepte ale socializării europene. Când vor ajunge în ţările dezvoltate s-ar putea să intre într-un mecanism de selecţie care va valoriza continuarea studiilor la faţa locului. Dacă românii ce fac asemenea studii se gândesc mai puţin la anagajarea în ţară (eventual în coroporaţii multinaţionale) – şi, când o acceptă o fac sub imperativul contextului şi cu speranţa caracterului ei temporar – străinii noneuropeni s-ar putea să vadă în job-ul românesc ocazia de a-şi permanentiza şederea pe teritoriul Europei. Şcolarizarea românească de limba engleză nu e nimic altceva decât o modalitate de a-i “formata” conform unor criterii europene de bază pentru ca, ulterior, fie să se integreze în locul autohtonilor emigraţi, fie – în cel mai bun caz – să ia şi ei calea Europei.
În măsura în care această ipoteză e plauzibilă, ea ne înfăţişează o Românie acţionând ca o “bandă rulantă” ce deplasează din afara înlăuntrul Uniunii Europene candidaţii la prosperitate. Din punctul de vedere al întregului din care facem parte – Europa Unită – această mişcare va reprezenta o modalitate de raţionalizare şi de control a emigraţiei economice şi a disperării. În măsura în care va funcţiona, într-o zonă care nu e în mod direct asaltată de valuri de imigranţi, acest model ar putea fi extins şi la anumite ţări mediteraneene (la rândul lor fragilitate de criză şi incapabile să se opună eficient unei migraţii în continuă creştere). În ceea ce ne priveşte, transformarea României într-o turnantă a migraţiei către Europa s-ar putea dovedi, în primul rând, a fi principalul imbold al centralizării marii corupţii. E indubital că, din momentul în care – mai înainte chiar de instuţionalizare – se vor cristaliza tendinţele importurilor de dezmoşteniţi ai lumii sărace, vor apare şi filierele (inclusiv la nivel înalt, sau patonate de la acest nivel) de aducere a acestora în Europa. Defavorizaţii lumii vor plăti sume uriaşe pentru a ajunge pe pământul făgăduinţei, iar acest cash va alimenta o corupţie pe lângă care cea de acum va părea infantilă. Pe de altă parte, tocmai centralizarea acestui tip de corupţie – la nivelul unor nuclee superioare ce coordonează reţelele – va permite şi mai buna lui supraveghere şi, tocmai de aceea, va accentua codominiul ţărilor dezvolte asupra României şi va justifica anumite intervenţii ale acestora în politica internă a ţării.
Înainte de-a trece la concluzii (inevitabil, parţiale) se cuvine să facem o constatare: până acum, nici unul din guvernele de după 2002 nu a părut deranjat de fenomenul emigrării. Ba, dimpotrivă, emigrarea s-a dovedit a fi mai curând un lucru bun pentru toate guvernările. Căci, dincolo de sumele efective trimise în ţară de cei plecaţi (care concurează absorbţia fondurilor europene), emigraţia rezolvă – e drept, doar prin amânare – şi multe din problemele statului român: incapacitatea acestuia de-a oferi locuri de muncă, venituri, locuinţe şi servicii decente, reducerea atât a infracţionalităţii, cât şi a presiunii pentru reformarea şi restructurarea sectoarelor necompetitive (începând cu administraţia însăşi). Şi, pe lângă toate acestea, emigraţia rezolvă şi problemele individului, care aspiră la realizarea individuală şi e puţin disponibil la proiecte comunitare şi încă mai puţin la a răspunde la apelul statutului, perceput mai curând ca sursă a disfuncţionalităţilor lumii noastre decât ca mijloc de reducere a lor. Emigraţia, aşa cum s-a desfăşurat ea până acum, a indicat direcţia de absorbţie a mâinii de lucru şi de promovare socială a unei populaţii căreia propriul ei stat nu-i putea oferi nimic. În acest sens, la nivel social, integrarea europeană a avut în anii 2000 – 2010 exact aceeaşi funcţie pe care a avut-o industrializarea şi urbanizarea în anii 1950 – 1970 ai secolului trecut. La fel ca şi aceasta din urmă, şi părăsirea masivă a ţării de populaţia autohtonă, dublată de posibila ei înlocuire cu alogeni, va avea consecinţe pe termen lung.
Acum, noi nu vedem decât bulversarea economică (datorată dezindustrializării) şi pe cea culturală (datorată prăbuşirii sistemului de educaţie); dar s-ar putea ca adevărata bulversare să fie cea de natură populaţională. În ciuda Cassandrelor care ne previn asupra viitorului sumbru, e foarte probabil ca România să nu se prăbuşească demografic, ci, pur şi simplu, ca deficitul ei de populaţie (în continuă creştere) să fie acoperit de o imigraţie masivă. Efectul direct al acesteia îl va reprezenta creşterea numerică a mâinii de lucru ieftine (chiar la standardele noastre modeste) şi relativ calificate. Această creştere va putea declanşa, în sfârşit, cursa competitivităţii, pe care populaţia băştinaşă nu mai pare a fi dispusă să o susţină. Depopularea ruralului (şi a unei părţi a urbanului) va permite, pe de o parte, concentrarea păturii dinamice a societăţii în mari oraşe, care vor putea, în cele din urmă, să dezvolte, pe lângă industrii, o reţea de servicii cu adevărat europeană. Pe de altă parte, această depopulare va permite valorificarea – probabil de către corporaţii internaţionale – în mari ferme şi cu tehnologii cu randament ridicat, a potenţialului agricol al României. Economic vorbind, s-ar putea ca avantajele acestui schimb de populaţii să primeze. Social, pe lângă dezvoltarea tot mai complexă a întregului sistem de servicii (care se va adresa unor lumi din ce în ce mai diferite), probabil că se va dezvolta nişa celor care – rămânând aici – lucrează cu străinii (fie în firmele care vor veni în România, fie în instituţiile de integrare a imigranţilor). Rolul acestor intermediari – precum şi racordul cu centrele occidentale care sunt angajate în procese similare – e de presupus că va creşte în viitor.
Cultural vorbind, ceea ce ne-ar aştepta ar fi o modificare radicală a unui mod de viaţă pe care ne-am obişnuit să-l considerăm “tradiţional” (deşi nu are mai mult de 80 de ani). România va fi în situaţia de-a recupera într-un regim foarte rapid distanţa de la autohtonismul naţionalist la policromia multietnică şi multiculturală a societăţilor occidentale. Aceasta poate însemna (după caz şi după optică) fie o deznaţionalizare percepută ca fiind foarte agresivă (căci petrecută într-un timp foarte scurt), fie o revenire la diversitatea etnică şi culturală a periferiilor imperiale (precum Mitteleuropa, Balcanii Otomani, Estul dinaintea rusificării). Evident, acest proces va fi accentuat, în această parte de lume, de confruntarea cu un străin fără măsură comună cu ceea ce cunoaştem din istoria recentă: imigrantul de altă culoare, cu altă credinţă decât cea creştină, cu alte cutume ale vieţii sociale, etc., care e probabil să genereze replieri identitare şi să acompanieze saltul în viitor cu nostalgia unui trecut tot mai mitologizat. Însă chiar acest trecut s-ar putea să-şi diminueze potenţialul ameninţător dizolvându-se benign într-un flavour folcloric care va deveni “brandul de ţară” (sau de companie) al unor oameni care – autohtoni sau nu – aproape n-au mai avut nici un contact cu imemorialul pe care îl invocă. Una din aceste mutaţii, previzibile, este generalizarea limbii engleze ca a doua limbă a ţării (şi, poate în unele domenii, chiar ca prima); de aşa manieră încât instituţionalizarea ei pe această poziţie n-ar mai avea nimic spectaculos. Acest lucru vrea să spună şi că o anumită formă a culturii autohtone va cădea, definitiv, cu limba care i-a fost vehicol. În viitor, atât arabescurile literaturii române, cât şi cele ale istoriei naţionale vor deveni preocupări specializate ale unor elite academice (aproape similar clasicilor latini) fară un impact semnificativ asupra publicului larg, care va prefera – probabil – cultura de masă (şi reacţiile – de stânga sau de dreapta – la aceasta). În definitiv, vom avea de a face cu o civilizare prin deznaţionalizare, o formă de aculturare în care accentul va cădea pe “metodologizarea” comportamentelor sociale (productive, consumeriste, publice, private până la un anumit punct) menite a reduce idiomaticul din noi şi a ne trasforma în cetăţeni ai Europei. Criteriul identitar al viitorului s-ar putea să nu mai fie nici patria, nici limba, nici religia, ci eficienţa şi reuşita socială.
De aceea am putea să-i răspundem Magului Nordului că prezentul e suportabil tocmai pentru că nu cunoaştem viitorul. Şi, evident, pentru că orice scenariu de aproximare a lui rămâne o pură ficţiune atâta timp cât nu e investit cu vieţile noastre.
Notă. Acest text s-a născut în marginea conversaţiilor cu trei colegi şi prieteni – d-nii Christian Radu Chereji, Adrian Popoviciu şi Gheorghe Hanga-Fărcaş – şi poartă amprenta dialogului cu dânşii. Ceea ce e bun în aceste rânduri le aparţine; pentru tot restul îmi asum responsabilitatea.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Criteriul identitar al viitorului s-ar putea să nu mai fie nici patria, nici limba, nici religia, ci eficienţa şi reuşita socială.” – adevarat, premisele acestei „mutatii” par a deveni, pe zi ce trece, veritabile norme in stabilirea de noi valori comune, fenomenul fiind valabil insa, numai ACOLO unde valorile deja existente sunt ignorate, desconsiderate, repudiate!
Veste buna, veste rea sau realitate inconturnabila?
Reusita sociala are aceeasi definitie pentru toate societatile? Din fericire, nu!
Ceea ce, pentru unii romani este „paradisul” pe pamant, pentru multi francezi, de ex., poate reprezenta o oroare desavarsita…Abordarea notiunii de succes in sine, respectiv adoptarea cailor de a-l atinge, depinde TOCMAI de acele criterii identitare „clasice” pe care unii le refuleaza si altii „font avec”!
Bogatia, ca rezultat direct al eficientei si ca semnal identitar al reusitei, nu deschide automat usile locurilor cele mai selecte din lume…
In cele din urma, si indiferent de increderea pe care oamenii o pot avea in capacitatea lor de a creea noi valori pe altarul carora sa se prosterne, acestea vor fi judecate intotdeauna subiectiv, altfel nu este si nu va fi posibil!
Ma indoiesc deci ca eficientii romani vor crea o societate idilica alaturi de alti eficienti decat tot romani! Si astfel cercul se inchide : român un jour, român toujours ;) …
Analiza e interesanta. Dar factorul esential, cel energetic lipseste cu desavirsire.
Toate progresele, imperiile si actiunile, din istoria petrecuta sau nepetrecuta, se bazeaza pe un surplus de energie, pe EFICIENTA energetica. Orice evolutie, istorica sau biologica, se bazeaza pe EFICIENTA energetica.
Dintre cautarile aleatorii ale oamenilor si comunitatilor, vor fi cistigatoare DOAR cele eficiente energetic, absolut indiferent fata de constientizarea acestei eficiente.
In aceasta perspectiva, nici macar nu avem nevoie sa ne obosim mintea cu predictii sociologice. Satele se vor electroniza obligatoriu, conectindu-se total la satul global si exploatind regenerabil resursele proprii. Iar orasele vor deveni masinarii super-electronizate, capabile sa foloseasca energia, capabile nu doar sa extraga energie din toate resursele locale. Ci sa foloseasca potentialul uman concentrat, la un nivel incomparabil cu trecutul sau prezentul tehnologic. Solutiile tehnologice si organizatorice se vor transfera informational peste noapte de la un oras la altul. Iar societatea pe ansamblu va fi foarte sensibila si foarte dornica de noutatea eficienta, dovedita practic.
La polul opus, in universuri paralele obligatorii (conform interpretarii cuantice celei mai raspindite), omenirea globalizata nu va fi invins razboiul ineficientei energetice. Acolo natura isi reintra in drepturi peste o societate ghinionista, care nu si-a dorit cu luciditate sa se perpetueze prin progresul eficientei.
Ambele scenarii (ca si altele) sint vii, se petrec si se vor petrece. In fiecare trilionime de secunda, daca interpretarea cuantica Everett (multi-world) e cit de cit corecta, universul se divide copy-paste, in universuri paralele, diferentiate de stari cuantice infinitezimale diferite. Daca este adevarat, teoria nu intrevede nici o cale experimentala doveditoare. Tot ceea ce se poate intimpla, se si intimpla. dar evident nu toate in acelasi univers. Intimplarea cuantica, dovedita experimental ca fiind pura intimplare (inecuatiile Bell), isi regaseste sensul metafizic in interpreatarea Everett a mecanicii cuantice.
Fizica este superba! Scuze pentru divagatii. Dar fizica, cel putin cea contemporana, e MULT mai tare decit sociologia. Fara suparare!
Chiar am vorbit cu niste congolezi stabilit pe aici. Ar fi vrut ei sa ajunga in Belgia, dar e bine si aici. E pace (nu ca la ei acasa) si chiar daca sunt constienti de saracia Romaniei oricum e mai bine decat la ei. In plus cativa care au cunoscut si cum e in Belgia, apreciaza spiritul mai convivial şi mai „lejer” al romanilor in special raportat la reguli, care e mai aproape de mentalitatea cu care au venit din tara lor, si prin urmare e un plus, fiind mai usoara integrarea.
S-a facut chiar un documentar cu soferii de taxi congolezi din Bucuresti, e interesant de vazut.
Deja Romania este vazuta ca o tara de imigratie in tarile dezmostenite ale planetei. Intr-adevar cu toate neajunsurile pe care le observam noi, Romania face parte pentru populatiile din aceste tari din „paradisul visat” pentru care merita sa-ti lasi casa (de fapt sa o vinzi unui intermediar care-ti „aranjeaza” actele) si sa incepi o noua viata.
uite la un articol elaborat ,astia bat cimpii !
dumneata esti cu picioarele pe pamint.da ! un aspect important este compatibilitatea intre africani si rumini::’apreciaza spiritul mai convivial şi mai “lejer” al romanilor in special raportat la reguli, care e mai aproape de mentalitatea cu care au venit din tara lor, si prin urmare e un plus, fiind mai usoara integrarea.”sint rumini ce se intorc din emigratie ptr ca viata in lumea civilizata inseamna multe reguli de respectat
da ,cu speranta ca vin africanii cu care regatenii se vor intelege( nu precum cu ungurii si altii pe care i au curatat) viitorul arata bine ptr romanica . deja sint destule tari africane care stau mai bine ca romanica asa ca va avea si aci concurenta
E frumos articolul dar eu chiar ma refer la maine cel efectiv si in sensul asta i-am scrs dnei Macovei:
Dna Macovei,
Cred ca este momentul ca azi de exemplu la Cluj sa anuntati creerea ong-ului , probabil ca o Fundatie sau poate o Asociatie. De ce acum ? Pentru ca acum suntem cu totii nca in priza pe cand dupa alegeri daca va castiga iohannis vom fi bucurosi si ne vom deconecta si daca va pierde vom fi atat de suparati incat nu vom mai vrea nimic ceva vreme(sau infine multi dintre noi) .Deci acum este momentul. De ce un ONG? Cred ca am mai spus aici dar detaliez. Toate experientele pornind de la AC si Pac , de fa fundatia lui Emil Constantinescu care a esuat lamentabil intr-un partid, la fel ca si cea a lui Ungureanu care si-a alipit ca vehicol un partidulet car nici acela nu a performat Partidele au disparut iar ong-urile nici ele nu prea mai fac ceva. Ultima experienta cu MP unde chiar Basescu recunoaste ca s-au grabit cu partidul si care azi nu prea mai are legatura cu PMP exact ca in trecut cu AC si PAC(celelale de fapt s-au dzolvat in partidul anexat Ungureanu si Emil).Desigur ca ptr Basesu ar fi o enorma greseala sa se bage in PMP decat doar ca presedinte si cu toate riscurile si sanse aproape sigure de esec , in schimb o MP cu Basescu si Cristi Daconescu in frunte ar putea sa devina o forta a societatii civile asa cum si fundatia dnei macovei ar avea chiar o si mai mare sansa. Un PMP supus societatii civile la fel ca, si spun eventual, doar eventual, un partid legat de ONG Macovei care daca fundatia devine o forta, un reper moral cu multi menbrii seriosi si daca paridul infiintat pe langa ar fi doar un vehicol electoral, ceea ce pe vremea AC nu au inteles bine, cred ca nici Blandiana si nici Manolescu, multi intelectuali dorind sa ramana in turnul de fildes, atunci se poate discuta si despre un partid dar asta este ceva de viitor si acum cred ca pentru noi sunt doar doua sarcini: lupta pentru Iohannis din toate puterile un Iohannis care aseara i-a lasat cu gura cascata atat pe Prelipceanu cat si pe Hurezeanu si infiintarea acestui ONG cat ma repede posibil.
Istoria Umanitatii e plina de surprize.
Vulnerabilitatea majora a actualei civilizatii umane este faptul ca depinde prea mult de tehnologie si in special de retelele electricitate. Incalzire, functionare institutii. Orice factor perturbator major neanticipat(de la un fenomen de genul Efectului Carrington- anul acesta s-a inregistrat una dintre cele mai mari pete solare…si mai multe eruptii solare de magnitudinea X1) poate arunca omenirea in epoca primitiva, nici un plan de contingenta guvernamentala nu e prevazut pentru a contracara ipoteza unui asemenea scenariu). Sau impactul unui meteorit intr-o zona supercivilizata. Sau ceea ce vedem si traim cu ochii nostrii , consecintele incalzirii climatice. Ori aceste fenomene rare de tip Black Swan pot remodela regiuni si natiuni, echilibre de putere intre populatiile umane in perioade foarte scurte. Tot ceea ce s-a construit ca si social- reguli de convietuire- pot fi uitate in 2-3 zile , instinctul de supravietuire individuala va imbarca.
romania se depopuleaza accelerat, la fel si europa
cind populatia lumii creste exponential nu i greu sa banuim cine va ocupa locul lasat liber.
pe termen lung pradatorii care au invadat pamintul inmultindu se necontrolat vor dispare cu totii. europenii (leaganul civilizatiei), se vor curata primii.
– despre energie
viata pe pamint este posibila datorita soarelui, fisiunii nucleare. (de notat ca ea poate fi produsa si pe pamint)
– despre cuvint
nu degeaba a fost primul (racnet al inteligentei).
un cuvint, un gind care zboara in eter, o apasare de tasta care porneste masinaria de pop corn (sau van der graaff ul). asta a propos de inteligenta / stiinta (it ul cum l ati numit dvs) care nu
produce nimic(!?). nimic produc poate latraii (ii gasim in foarte multe locuri). sa nu uitam cum s au inmultit oamenii. au inceput cu ciomagul (ucigindu si prada). tot cu ciomagul vor si dispare (ucigindu se unul pe altul)
@euripide – de cel puțin 6.000 de ani încoace (deși unii zic că de 15.000 sau chiar 40.000 de ani încoace) diverse populații din Asia vin și colonizează Europa. Care reușește, nu se știe cum, să ofere mereu un progres tehnologic ducând de-a dreptul la delăsare. Și fiecare delăsare duce la noi valuri de colonizare. Tehnologia vine dinspre vest, colonizarea vine dinspre est.
Europa nu se depopulează, rasa albă devine încet-încet minoritară, dar populația este permanent în creștere. Dacă România va începe cât de cât să funcționeze economic (și va începe, atât timp cât nu părăsește Uniunea) se va integra și ea în acest trend, cu imigranți asiatici venind la muncă.
Pe termen lung, oricum suntem morți cu toții, nu văd de ce dușmănești specia umană :P
rege Harald
m ai mai intepat cu spada
eu nu dusmanesc nici piatra
asculta (mi) cuvintul, cauta i sensurile, fii atent insa, nu le vei gasi inlauntrul hotarelor lumii
Doar resursele pe care încă le mai are tara ne-ar mai putea ajuta sa ne ridicam din propria cenușă. Probabil ca acestea sunt chiar miza acestor zile, căci evident, populația este sărăcită complet. Te-ai întreba la ce se mai agita prosteste toata adunătura asta de politicieni. Dar se pare ca totusi resursele reprezintă mai mult decat ne putem imagina.
Si mai e o necunoscuta pe care eu as lua-o in calcul: sa nu uitam ca la niște zeci de ani, spiritul care isi are epicentrul in Vrancea, mai iese din cand in cand sa facă ordine.
Domnule Maci, o chestiune de formă și o chestiune de fond. Chestiunea de formă- este o sugestie- poate că n-ar fi rău să vă împărțiti materialele în mai multe bucăți- pentru că pentru oameni cu probleme de vedere sunt greu de citit.
Chestiunea de fond privește universitățile. Sunteți cadru universitar- și nu pot să înțeleg disprețul pentru universitatea românească. Lăsând resursele materiale (slabe) deoparte- nu văd de ce ar fi o universitate din România mai slabă decât oricare universitate dintr-un stat dezvoltat- la nivel mediu. Ca om cu aproape 20 de ani în câmpiile vaste ale învățământului universitar pot să spun că conținutul educațional- și modul în care am diseminat acest conținut- a ținut doar de mine. Nu văd ce ar împiedeca o universitate decentă- cum presupun că este și cea din Oradea- să pună cap la cap n cursuri – care să fie de același nivel cu universitatea din Exeter- de exemplu. E o chestiune care ține strict de performanțele individuale ale titularului de curs- și de intențiile decanatului și rectoratului. În condițiile în care independența universitară sper că nu e doar o noțiune teoretică- chiar nu văd de ce n-ar putea orice universitate din România să aibă un astfel de demers- evident care să fie susținut financiar de conducerea universității.
Stimate Domnule Andrei George,
va multumesc pentru observatii si iertati-mi raspunsul scurt, mult mai scurt decat o cere intrebarea D-voastra. Sper sa pot reveni in curand cu un text mai detaliat. Asadar:
1. La nivelul cel mai concret, diferenta o fac bibilotecile universitatilor. Cu ceea ce avem noi aici – la Oradea – nu se poate face o cercetare onesta, de nivel universitar, pe nici o tema. In concluzie, se fac improvizatii (si de catre studenti, si de catre cadrele universitare). Va rog luati – daca aveti de unde, caci difuzarea e o alta problema – si cititi contributiile lor. S-ar putea sa-mi spuneti ca azi nu bibliotecile, ci internetul e principala sursa de informare. Dincolo de faptul ca universitatea noastra nu isi mai plateste abonamentul la retelele de publicatii online, mai e o problema simpla: daca lucrarile tiparite n-ar mai conta, atunci marile biblioteci universitare vestice si-ar sista primele achizitiile de carte. Ori, din cate stiu eu, si le sporesc. Va rog nu luati intrebarea aceasta ca fiind una malitioasa, ci ca pe o intrebare pur si simplu: Ce se poate face, serios, cu o bibliografie de anii ’70 (si in romana) in stiintele umane?
2. Cadrele univesitare sunt cele care sunt si viziunea lor cea care este (am mai scris despre aceasta in cele doua texte dedicate „Fabricilor de diplome”). Interesul major al acestor oameni – si, va rog sa ma credeti, nu spun asta ca sa-i condamn – este acela de-a ajunge la functie inalta, cu venituri mari si cu o pensie pe masura. Cum? Asa cum se poate, asa cum se face, asa ca la noi. Ati vazut, cred, pleiada de acuze de lipsa de probitate a atator si-a atator cadre universitare (cu functii mari, de decizie). Asta e situatia de fapt. V-o spun cu toata sinceritatea: cei mai multi dintre ei ar face orice trebuie facut (ar publica un articol ISI pe saptamane, ar publica in chineza, absolut orice ar fi obligatoriu) si nimic altceva. Am mai spus si aceasta: numiti D-voastra o contributie semnificativa din domeniul D-voastra realizata in mediul universitar al ultimilor 20 de ani. Si spuneti-mi cati profesori universitari avem – la scara nationala – pe domeniul in cauza si cat se publica anual in aria lui.
Imi pare rau ca sunt atat de trist – dar, va asigur, in nici un caz dispretuitor – insa nu pot jubila vazand lucrurile in mijlocul carora ma aflu. Sper sa nu ma insel, dar cunoasterea serioasa incepe cu observarea adecvata a partii de lume focalizate, nu cu proiecte, planuri si strategii. Daca acestea nu se articuleaza in concret – asa cum e el – tare ma tem ca nu sunt decat risipa de resurse si de energii.
Cu toata consideratia,
Mihai Maci
Stimate domnule Maci,
Perfect de acord cu dvs. la punctul 1 și 2. Dar:
a. totul este legat de fonduri. Dacă există bunăvoință- și eu văd chestiunea ca fiind primordială- la nivelul unei universități precum cea din Oradea nu văd de ce n-ați avea la dispoziție un minim de 5000 Euro/catedră pentru documentație. Știu că e un efort să treci așa ceva în scripte- dar părerea mea este că merită.
b. totul este legat de persoane. Având fondurile necesare- iarăși nu văd de ce nu s-ar putea introduce un sistem de specializări frecvente- astfel încât măcar o dată la doi ani fiecare cadru didactic să-și poată permite să plece la o conferință, workshop, etc.
c. totul este legat de interes. Există o ”scânteie” care deosebește un profesor bun de un profesor. Interesul manifestat față de cercetare, de îmbunătățirea conținutului educațional și a formelor de predare, etc.- există sau nu există. Dacă nu există n-are nici un fel de rost ca persoana respectivă să mai fie păstrată în universitate. Un proces de selecție bun- bazat nu pe stupiditatea numită ARACIS ci pe una din marile firme de audit educațional din Vest- ar putea conduce la o astfel de separare- absolut necesară.
Stimate Domnule Andrei George,
de asta data sunt eu de acord cu D-voastra. Cum noi suntem de acord, daca doriti va fac legatura cu Rectorul nostru si cu Presedintele Senatului, sa le explicati si dansilor aceste lucruri pertinente. Pana una alta, dansii decid, nu eu.
Cu toata consideratia,
Mihai Maci
Pe Rector- sau măcar concepțiile domniei sale- nu le puteți schimba pe plan intern ? Referitor la cealaltă problemă- mai vedem…
sa ma iertati daca ma bag
un dialog intre un om realist si bine crescut si un patriot
disciplinele umane au nevoie de bibliografii,dar cele tehnice au nevoie de mult mai mult
si imi permit:ierarhia construita si aci in ultimii 70 ani isi va arata tot mai mult efectul
Limba e facuta ca sa exprime. Chiar si folosita incorect limba materna va exprima cel mai bine pe acel om. De moment ce nu ne-am nascut in America, Australia… UK, engleza nu e limba noastra materna, iar dezvoltare si occidentalizarea nu vin pe aripile vantului. Capitalul care aduce tot restul azi globalizat vine doar acolo unde are conditii prielnice de a se inmulti – si nici macar pozitia geografica nu mai conteaza de la britanici incoace, vezi doar finlandezii, ci cu totul altele -, caci daca nu gaseste acele conditii, capitalu pur si simplu ne va ocoli/ va fugi!
As ,,completa” penultima fraza a articolului: …atita timp cit nu este investit cu vietile noastre…,,printr-un proiect national”. (Asa cum spunea G.Liiceanu la postul TV R in 2004, de ziua Republicii.)
Fara un ,,proiect national”, cei 25 de ani de la Revolutie si cei 7 de la integrarea in UE, s-au dovedit un ,,fum…de paie”.
Seducător text ne-aţi oferit de data asta, domnule Maci. Parcă se citeşte strădania de abandona tonul pesimist de altădată şi de a adopta totodată atitudinea de bonton europeană. Ne oferiţi o carafă cu apă rece şi ne propuneţi să ne-mbătăm colectiv cu ea pe motiv că sticla este de Murano totuşi. Pasămite, fiind in Uniune, vom fi şi noi prinşi in trendurile occidentului şi, vrând-nevrând, o să ne fie bine, cu toată corupţia şi înapoierea economică implacabile. Aş putea şi eu să speculez in sens opus, de pildă asupra dispariţiei României in maxim 20-30 de ani, dar nu o să cedez ispitei auctoriale pe tărâmul futurismului. Prefer să mă-ntorc in sfera polemicii. Deşi apreciez tentativa progresistă a românului urban de a se dezbăra de metehnele băştinaşilor ancoraţi incă in sinergiile şi meandrele comunismului şi de a păşi încrezător pe calea europeană, nu pot să trec cu vederea fundamentul vicios al judecăţilor, fundament ce dezvăluie in cele din urmă aceleaşi sechele produse de scrijelirea marotelor in conştiinţa românilor de către torţionarii ideologici ai vechiului regim. Din păcate marotele zac deocamdată nedescoperite, inconştiente, chiar şi in cazul unor intelectuali remarcabili şi oneşti. Dacă e să ne apucăm de citit in stele, zic insă că ar fi bine ca in prealabil să ne cunoaştem prezentul.
Şi dau cuvântul prorocului Merlin Olimpicu, specialist in previziuni asupra actualităţii:
„Fiule, drumul cel mare la care ai visat este incă nepietruit, iar Leviathan îi păzeşte intrarea, dă voie doar cu ţârâita şi doar cel cu moţ trece prin sita lui, restul, pleava, se târâie in trecut şi tânjeşte după obolul Dihaniei neaoşe. Dihania are 1.189.861 de angajati, fără a pune la socoteală angajaţii din prăvăliile şi monopolurile publice. Ţine seama, in 1990 avea 800.000 de lefegii. Numărul de iobagi i-o scăzut cu mai mult de 3 milioane din 90 incoa, dar numărul de capete i-o crescut ca niciodată, ba, după înfrăţirea cu Leviathanul Apusului, i s-o năzărit să fure exemplul Fratelui cel mare şi să-şi crească la sân alte sute de mii de bugetari, prinşi in Organele cele noi, de mare şi nobil soi.
Dihania nu numai că este la acelaşi nivel de angajaţi cu cele mai bogate ţări din Europa -Danemarca, Norvegia si Finlanda- deci este extrem de capabil in a născoci locuri de muncă, dar oferă in continuare venituri, locuinţe şi servicii de parcă ar fi abonată la Cornul abundenţei. Ba a şi trecut in constituţie norma de bază a funcţionării sale: peste 40 de articole menţionează şi susţin caracterul social al statului.
Cât despre deficitul de populaţie, io nu ştiu ce va să zică rostirea asta şi dacă o fi vreun rost in ea. Deficit in raport cu ce? că dacă vorbim de câţi oameni cere piaţa, reiese clar că sunt prea mulţi locuitori, iară nu prea puţini, din moment ce peste 3 milioane au fugit in Leviathan, iar alţii vreun milion îs şomeri şi abia de găsesc de muncă cu ziua pe la nişte alţi amărâţi de negustori autohtoni ce nu ştiu ce să mai vândă şi cum să se dea peste cap ca să scape de zapcii şi să se menţină pe linia de plutire.
Io zic că şi dacă am fi vreo 5 milioane de ţărăşani, mahalagii şi bordeieni laolaltă, tot aia ar fi, adică nici prea rău şi nici prea bine. Că, uite, in Noua Zeelandă, la o suprafaţă cam cât a României, populaţia e de 4 ori mai mică şi nu o duc chiar rău, ba din contră. Ş-apoi, ce-i mult strică, chiar şi când e vorba de oameni.
Dar ăi de se plâng de deficitul demografic îs sclavii pensiilor de stat, îs fricoşii de bugetari speriaţi de falimentul sistemului de pensii, îs copchii Dihaniei ce-şi simt aproape sfârşitul, căci, oricât de orbiţi ar fi de Lumina Farului călăuzitor, intuiesc că Dihania, când i s-or sfârşi fondurile şi când nu o mai avea de la cin să fure suficienţi bani, o să-i sacrifice pe ei, pe bugetarii ordinari, din sănătate, din educaţie, din cultură, iar sacrificiul o să includă şi reducerea drastică a pensiilor pentru fix aceste categorii.”