vineri, martie 29, 2024

“Unificarea dreptei”, Avizul Comisiei de la Veneţia şi câteva întrebări pentru candidaţii rămaşi în cursă (1)

Motto: “Cine uită, nu merită!”

Nicolae Iorga

Fiind licenţiat în istorie, îmi este greu să las totul în urmă şi să mă mut cu toate în viitor. În viitorul „luminos” promis de  posibila fuziune dintre P.N.L. şi P.D.L.

Care, în spiritul frumoaselor tradiţii dâmboviţene, ne promit … marea cu sarea! Fără nicio garanţie că, de această dată, nu (mai) este vorba tot de marea propriilor deziluzii şi de sarea lacrimilor noastre, prelinse din ochii plânşi care tooot privesc în zare, aşteptând să vadă … dreptatea şi adevărul!

Sunt de acord că trebuia făcut ceva pentru a drena apetitul de sânge al hidrei roşii pesediste şi al puilor ei hulpavi. Dar nu oricum şi nici cu orice preţ.

Preţul „uitării” trecutului recent, când cele două partide se aflau pe „baricadele” ireconciliabile ale luptei inegale pentru apărarea (P.D.L.) sau demantelarea statului de drept (P.N.L. şi aliaţii săi de atunci), nu cred că trebuie plătit!

Procedând astfel, partidele dispuse să şteargă cu buretele trecutul lor de vrajbă, nu ar face altceva decât să cauţioneze transformarea speranţelor multora dintre noi în ruinele unor (noi) visuri neîmplinite.

Fără asumarea explicită a propriului lor trecut, ca o garanţie (minimă şi oricum  formală) că asemenea fapte nu o să se mai repete, de către partidele din preconizata construcţie politică de „dreapta”, aceasta va avea consistenţa şi viabilitatea castelelor din şi ridicate pe nisip. Doar pentru atâta lucru nu merită nici să se joace de-a „unificarea dreptei” şi, cu atât mai puţin, să ne distragă atenţia (de la grijile cotidiene) cu promisiuni care, pe zi ce trece, se dovedesc a fi tot iluzorii şi deşarte!

Motiv pentru care, ca o necesară reparaţie istorică şi ca un semnal pentru liberali, „apostolii” unificării politice a dreptei româneşti, vă propun să facem un necesar recurs la istorie, rememorând câteva din faptele lor de arme de la mijlocul anului 2012. Anul în care, strâns uniţi sub cuprinzătoarea pulpană a U.S.L.-ului, se întreceau în fapte de vitejie, hotărâţi să răpună şi bruma de democraţie care mai râdea timid la soare.

Facem acest lucru şi pentru că în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale s-au calificat doi candidaţi care, în vara anului 2012, jucau în aceeaşi echipă, cea care a încercat să confişte instituţiile statului, cu toate riscurile pe care acest fapt le-a presupus. Riscuri pe care şi le-au asumat.

Acum, ambii pozează în campioni ai democraţiei, care ar fi „pogorât” o dată cu ei în partea asta de lume. „Neamţul” Klaus Iohannis s-a trezit distribuit în rolul eroului care este predestinat să ne salveze de la iminenţa unui cataclism politic, preconizat a se produce dacă ar fi ales contracandidatul său; iar „italo-albanezul” V. V. Ponta se împăunează cu meritele inexistente ale unei guvernări care ar fi scos ţara din criză şi promite să o scoată şi din bezna deceniului de întuneric băsescian.

În luna de campanie electorală cei doi nu s-au apropiat unul de altul, (ca şi cum s-ar fi aflat în carantină!) nu s-au întâlnit într-un studiou TV pentru a se confrunta bărbăteşte, prezentând şi susţinând soluţiile pe care le oferă pentru exercitarea doar a atribuţiilor încredinţate prin Constituţie funcţiei de preşedinte. Au fugit unul de altul (şi, împreună, de ceilalţi contracandidaţi) precun Ucigă-l toaca de tămâie! S-au atacat de la distanţă, mai ales prin interpuşi, pe teme colaterale, care nu aveau nimic de-a face cu atribuţiile unui preşedinte al statului. Nu ştim cât popcorn a îngurgitat fiecare urmărindu-şi „adversarul” aflat singur, mai de fiecare dată, într-o televiziune de familie.

Dacă în tradiţia autohtonă exista această cutumă (a „fugii” de principalul contracandidat şi a ignorării tuturor celorlalţi), lucrurile sunt diferite în scurta perioadă de campanie dintre cele două tururi. Cei doi rămaşi în cursă se vor hărţui reciproc, se vor acuza de non combat, vor evita/amâna cât vor putea de mult o confruntare faţă în faţă dar, până la urmă, acest lucru trebuie să se întâmple.

Precizăm că pentru elaborarea articolului am utilizat Avizul consultativ cu nr. 685/2012  privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi cu statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului…, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (mai cunoscută sub numele de Comisia de la Veneţia) în Sesiunea Plenară din 14-15 decembrie 2012.

Solicitat încă din prima decadă a lunii iulie 2012, amânându-se adoptarea sa până după 9 decembrie („pentru a nu afecta desfăşurarea alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012”), Avizul viza atât „texte juridice formale (precum ordonanţele de urgenţă emise de Guvern), dar şi acţiuni ale reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului, unele dintre acestea fiind declaraţii publice …”.

Documentul enumera „cronologia principalelor evenimente” relevante pentru emiterea Avizului, prezentând 25 de acte/documente, adoptate între 27 iunie şi 1 noiembrie 2012, precum: comunicate de presă, avize consultative şi decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri ale Parlamentului, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului etc.

1. Referindu-se la practica guvernelor României de a folosi frecvent ordonanţele de urgenţă, Comisia considera că această practică „reprezintă un motiv serios de îngrijorare”, utilizarea curentă a procedurii excepţionale prevăzută de Constituţie („de 140 de ori în cursul unui singur an (în anul 2011, n.n.)”!) reprezentând o „folosire abuzivă”. Se aprecia că „utilizarea aproape constantă a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nu reprezintă cea mai adecvată metodă”, recomandând simplificarea procedurilor Parlamentului, „pentru a permite să adopte mai rapid legi ordinare”.

A. În legătură cu Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 (emisă de Guvern la 4 iulie  2012) prin care se elimina competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, Comisia aprecia că adoptând acte normative „care reprezintă un criteriu pentru parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, la nivel individual”, controlul judecătoresc al implementării actelor normative „este o componentă esenţială a statului de drept”, lipsa acestuia echivalând „cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte”.

Se mai considera şi că, prin lipsa controlului judecătoresc al actelor individuale ale Parlamentului, era afectat dreptul de vot, fiind  o chestiune de drepturile omului (deoarece, în cazul încălcării normelor, minoritatea nu mai are cui să solicite ajutor, afectând astfel, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară)!

B. Referitor la reducerea competenţelor Curţii Constituţionale (prin eliminarea atribuţiei acesteia de „a se pronunţa cu privire la hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, la hotărârile plenului Senatului şi la hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului”), Comisia considera că „o reducere a atribuţiilor Curţii Constituţionale ar afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, nu ar trebui reglementată prin ordonanţă de urgenţă”.

2. Ordonanţa de urgenţă nr. 41/2012 de modificare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (emisă de Guvern la 5 iulie 2012), conform căreia, pentru demiterea Preşedintelui era necesară majoritatea voturilor exprimate, şi nu majoritatea cetăţenilor înscrişi pe listele electorale permenente. Comisia considera că această modificare pe parcurs a regulilor jocului, „în funcţie de interese reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului stabilităţii referendumului”, apreciind şi că, prin urmare, „excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern, astfel cum se defineşte la art. 115 alin. (6) din Constituţie”.

Se aprecia că „posibilităţile şi pragurile de care dispune Parlamentul pentru demiterea sau suspendarea şefului statului influenţează echilibrul puterilor între aceste instituţii ale statului”, conchizând că modificarea dispoziţiilor care definesc majoritatea parlamentară necesară pentru demiterea Preşedintelui, „afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern”.

Comisia concluziona că „folosirea ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern pentru intrarea în vigoare a legii supuse controlului Curţii Constituţionale reprezintă o folosire abuzivă a instrumentului ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, care nu este conformă principiilor fundamentale ale corectitudinii ce rezultă din statul de drept şi din principiul separaţiei puterilor”.       Comisia lua act şi de faptul că instanţa de control constituţional a stabilit că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 era constituţională în măsura în care cvorumul de participare la referendum, stabilit de art. 5 alin. (2) era, la rândul său, respectat; ulterior, legislaţia referitoare la referendum a şi fost pusă în acord cu dispoziţiile acestei decizii.

3. Referitor la procedura suspendării Preşedintelui, Comisia constata că termenul de doar 24 de ore impus Curţii Constituţionale (de către Parlament) pentru a emite un aviz consultativ în legătură cu propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, precum şi lipsa unei dezbateri aprofundate asupra acestei hotărâri (prin care Curtea Constituţională nu conchidea că Preşedintele ar fi comis „fapte grave” pentru a fi suspendat), arătau că „a existat o lipsă de respect pentru această instituţie-cheie …”, procedura în ansamblu ducând la concluzia că „demiterea Preşedintelui a fost mai degrabă motivată politic şi nu bazată pe un temei juridic solid”; se mai lua act de faptul că, prin Hotărârea sa nr. 6/21 august 2012, Curtea Constituţională constatase că la Referendumul din 29 iulie 2012 cvorumul de participare nu a fost întrunit şi că, prin urmare, referendumul pentru suspendare era invalid, chiar dacă majoritatea alegătorilor votase în favoarea suspendării.

În legătură cu cvorumul de participare la referendum, deşi unii dintre interlocutorii delegaţiei Comisiei (care s-a aflat în Bucureşti la 10-11 septembrie 2012) au susţinut că referendumul a relevat „o majoritate clară pentru demiterea Preşedintelui (87,52%), precum şi faptul că voinţa poporului ar trebui să prevaleze asupra regulilor formale (adică cvorumul de participare de 50 la sută în cazul referendumului privind suspendarea)”, deşi cvorumurile pentru participarea la referendum „sunt mai degrabă o excepţie în Europa”, Comisia considera că „un apel la nerespectarea unei dispoziţii legale, chiar dacă rezultatul aplicării sale nu corespunde voinţei unei părţi considerabile a populaţiei la un moment dat, este în contradicţie cu statul de drept”! Amintiţi-vă câte asemenea apeluri – s-au făcut şi încă se mai fac – de către cei care se considerau „depozitarii celor 7,4 milioane de votanţi” pentru demiterea şefului statului!     4. Comisia considera că demiterea Avocatului Poporului (prin Hotărârea Parlamentului nr. 32/3 iulie 2012) „este un interes special având în vedere utilizarea de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă şi faptul că Avocatul Poporului este singura instituţie în măsură să ridice în mod direct excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă în faţa Curţii Constituţionale. Demiterea Avocatului Poporului a dus la o reducere a posibilităţii Curţii Constituţionale de a controla actele Guvernului, deoarece Ombudsmanul interimar a informat delegaţia Comisiei că este de părere că Avocatul Poporului nu este competent să solicite un control al tuturor ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, ci doar a celor care vizează direct drepturile omului”.

Referitor la acuzaţia adusă Avocatului Poporului de încălcare a atribuţiilor sale, deoarece a sesizat Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe de urgenţă care nu se referă la drepturile omului (ci la un caz cu privire la institutele culturale), Comisia considera că „apare ca îndoielnic dacă un astfel de recurs ar putea fi o încălcare a Constituţiei sau a legilor, deoarece art. 146 lit. d) din Constituţie acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe, iar această atribuţie nu este limitată la protecţia drepturilor omului”.

Context în care Comisia aprecia căîn cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului în toate cazurile – nu numai în cazurile privind drepturile omului – ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. … O astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate.”

Necesitatea controlării eficiente de către Curtea Constituţională a urgenţei ordonanţelor emise de Guvern se impune şi datorită faptului că însăşi Constituţia încurajează folosirea ordonanţelor în interes politic, deoarece permite ca acestea să rămână în vigoare în cazul în care nu sunt respinse de către Parlament.

În concluzie, Comisia constata că „ pe de o parte, demiterea Avocatului Poporului a arătat că mecanismul de control a ordonanţelor de urgenţă este insuficient şi trebuie îmbunătăţit, iar pe de altă parte, faptul că instituţia Avocatului Poporului are nevoie de garanţii mai mari pentru a-i asigura independenţa”.

Ceea ce, până acum, nu s-a întâmplat. Iar „figurantul” care exercită această funcţie, face alte jocuri decât cele pe care l-ar obliga legea fundamentală.

Despre presiunea pusă asupra sistemului judiciar (Curte Constituţională, procurori şi judecători), despre relaţia de respect reciproc şi cooperarea loială care trebuie să existe între instituţiile statului de drept, despre propunerile Comisiei de la Veneţia pentru modificarea Constituţiei şi concluziile care încheie Avizul consultativ al Comisiei, în partea a doua a articolului.

Moderatorul fiecăreia dintre potenţialele dezbateri publice Ponta – Iohannis are ocazia ca, pornind de la aceste prevederi, să formuleze mai multe întrebări pentru fiecare dintre cei doi candidaţi. Întrebări necesare care ar trebui să se refere doar la atribuţiile constituţionale ale funcţiei de Preşedinte al statului.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Important acum este sa nu iasa Pona presedinte. Ce spuneti d-stra e un apel mascat la boicotarea turului II. Dupa cum stiti, MM il sustine pe Iohannis si fara „asumarea trecutului”, considerand suficient angajamentul acestuia ca va apara justitia si statul de drept. Nu trebuie sa fiti mai catolic decat Papa!

    • De acord cu dl DanT.
      In zilele acestea un indemn la vot pentru Ponta este o sinucidere publica, asumata cu anumite conditii (a se vedea cazul Emil Constantinescu).
      Si atunci sustinatorii lui Ponta adopta o strategie de decurajare a prezentei la vot, pentru ca votantii PSD oricum vor fi adusi cu masina.

  2. Dar niste garantii (macar semnatura a cerut MM), n-ar strica! Daca l-am ales pe I. Iliescu in locul luI C.V. Tudor, nu stiu daca a fost o mare realizare! Oare n-am ascuns doar mizeria sub pres?

  3. Am citit cel mai inadecvat articol posibil. Autorul este incremenit in urma cu 2 ani si jumatate. Autorul nu este la curent ca fuziunea PNL-PDL nu mai este „preconizata” si realizata cu acte in regula in justitie.
    Autorul sustine aceleasi subiecte neadecvate contextului alegerilor prezidentiale din 2014, ca si alti sustinatori infocati ai unor candidati de dreapta, care n-au realizat nici in ceasul al 12-lea ca trebuie sa convinga electoratul stangii sa ii voteze, nu sa-si fure unii altora caciula dreptei. Or, daca vrei sa iei voturi de la stanga, atunci nu le spui alegatorilor ce neconstitutional au votat ei la referendumul din 2012. Cei care stiu asta, o stiu deja fara sa le-o mai spuna candidatii. Cei care vor sa subrezeasca monolitul PSD merg pe proiecte de viitor, nu pe disecarea trecului.

  4. Nu am făcut niciun „apel mascat” la boicotarea turului II. Dimpotrivă, demersul meu este unul pentru participare.
    Nu este treaba mea ce face sau ce/cât pretinde „MM” pentru a-l susţine pe Iohannis.
    Parafrazând, sunt ortodox, poate mai ortodox decât Patriarhul actual!

    Nu sunt deloc „încremenit în urmă cu doi ani şi jumătate”, iar în articol justific suficient de clar actualitatea demersului meu: ” Sunt de acord că trebuia făcut ceva pentru a drena apetitul de sânge al hidrei roşii pesediste şi al puilor ei hulpavi. Dar nu oricum şi nici cu orice preţ.
    Preţul „uitării” trecutului recent, când cele două partide se aflau pe „baricadele” ireconciliabile ale luptei inegale pentru apărarea (P.D.L.) sau demantelarea statului de drept (P.N.L. şi aliaţii săi de atunci), nu cred că trebuie plătit!
    Procedând astfel, partidele dispuse să şteargă cu buretele trecutul lor de vrajbă, nu ar face altceva decât să cauţioneze transformarea speranţelor multora dintre noi în ruinele unor (noi) visuri neîmplinite.
    Fără asumarea explicită a propriului lor trecut, ca o garanţie (minimă şi oricum formală) că asemenea fapte nu o să se mai repete, de către partidele din preconizata construcţie politică de „dreapta”, aceasta va avea consistenţa şi viabilitatea castelelor din şi ridicate pe nisip.”
    Nu despre votul „neconstituţional” din 2012 al celor 7,4 milioane de antibăsişti este vorba, ci de faptul că doi dintre susţinătorii de atunci ai demolării instituţiilor statului de drept sunt candidaţii rămaşi în cursa pentru funcţia de Preşedinte!
    Şi se comportă ca şi cum nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase!
    Nu i-a pretins nimeni lui Klaus Iohannis să-şi pună cenuşă pe cap, să-şi smulgă părul etc. Dar, de mai bine de o jumătate de an, liberalii tooot înghesuie sub preş mizeria din 2012!
    Iar în Avizul Comisiei de la Veneţia este vorba de instituţii şi de atribuţii ale acestora, nu de persoane! Persoanele/candidaţii trebuie să fie întrebaţi cum se raportează la acele recomandări.
    Dacă nu acum, atunci când!?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tiberiu M. Pana
Tiberiu M. Pana
Profesor de istorie (titular, cu gradul didactic I) la Liceul Tehnologic "Oltchim" din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea. A publicat articole şi studii în reviste de specialitate. vicepreşedinte al Uniunii Sindicatelor Învăţământ Vâlcea

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro