Începând din 2010, Rusia a intensificat vizibil competiția cu UE în „vecinătatea comună“, care include Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. În 2009, UE a lansat Parteneriatul Estic (PE) pentru a aprofunda relații economice și politice cu cele șase state postsovietice. În contrapondere, Rusia a resuscitat ideea integrării eurasiatice, vehiculată încă de la mijlocul anilor ‘90, pentru reintegrarea spațiului postsovietic. În 2010, Moscova a sponsorizat formarea Uniunii Vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (UV RBK). În 2012, această formațiune a devenit, cel puțin în acte, un Spațiu Economic Comun (SEC), iar spre 2015 integrarea trebuie să ia forma Uniunii Eurasiatice (UEA).
Spiritul competitiv
Rusia aduce o serie de argumente în favoarea proiectului eurasiatic. Moscova afirmă că proiectul eurasiatic este o alegere naturală pentru statele postsovietice care împărtășesc o istorie comună. Potrivit unor oficiali ruși, este mai bine să fii membru cu drepturi depline în UEA decât să beneficiezi de un statut de asociere ambiguu cu UE, care nu îți oferă drept de a influența decizii. Prin urmare, Moscova invită statele postsovietice în UEA pentru a extrage termenii mai avantajoşi în relații economice cu UE. Dat fiind accederea în 2012 la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Rusia nu vede niciun obstacol de ordin juridic pentru adâncirea relațiilor UEA cu UE. Totodată, Moscova susține că UEA va reprezenta o piață imensă care va permite statelor postsovietice să reziste șocurilor economice sau financiare externe. Finalmente, argumente economice în favoarea UEA sunt suplimentate de cele ecumenice, care îmbracă forma solidarității ortodoxe, uniunii spirituale și rezistenței în fața imoralității de sorginte occidentală.
Acest discurs însă necesită o abordare critică. Este oare integrarea eurasiatică fezabilă ca proiect regional? Este oferta Moscovei atât de atractivă cum pare la prima vedere? Care sunt efectele adverse posibile sau reale ale integrării eurasiatice? Aceste întrebări pot fi developate prin elucidarea naturii politice a proiectului eurasiatic, examinarea instrumentelor utilizate de Moscova pentru a clădi UEA și evaluarea efectelor integrării până în prezent.
Natura autoritară a proiectului eurasiatic
Idee lansată în ajunul alegerilor prezidențiale din 2012, UEA este o ambiție personală a actualului președinte rus, pentru realizarea căreia este mobilizată o mașinărie birocratică impresionantă (structuri guvernamentale și organizații nonguvernamentale). Prin urmare, nu este deloc surprinzător că Vladimir Putin este principalul promotor al proiectului eurasiatic. Deși se bucură de sprijinul elitelor politice, proiectul UEA neglijează un curent popular critic, la adresa oricărei inițiative de subvenționare nu doar a statelor din „vecinătatea comună“, dar și a regiunilor mai puțin dezvoltate din Rusia, cum ar fi Caucazul de Nord. Însă regimurile autoritare nu au timp și nici dorință pentru dezbateri pe teme de politică internă sau externă. Președintele rus și echipa sa încearcă să realizeze în cinci ani ceea ce UE a edificat în aproximativ 50 de ani, după numeroase eșecuri, blocaje și progrese neașteptate. Saltul în domeniul integrării pe care intenționează să-l facă Rusia lui Putin dă dovadă de înțelegere deficitară a naturii proiectului european pe care Moscova încearcă să-l reproducă. În timp ce procese de integrare europeană erau inițiate pentru reconciliere în Europa după un război devastator, proiectul eurasiatic este o nouă tentativă a Rusiei de a reclădi sfera intereselor privilegiate în spațiul postsovietic. În timp ce integrarea europeană multiplica sfere de cooperare economică și politică între foștii beligeranți, integrarea eurasiatică țintește spre amplificarea și consolidarea controlului Rusiei asupra statelor postsovietice.
În 2018, expiră mandatul președintelui Putin. Dacă va mai candida pentru un nou mandat sau va încerca, la presiunea societății obosite de prezența sa sufocantă pe scena politică timp de aproape două decenii, să realizeze scenariul „succesorul“ este o întrebare relevantă pentru destinul UEA. Ca oricare proiect personalizat, odată cu răcirea motorului integrării eurasiatice, UEA e foarte posibil să se dezintegreze înainte să-și ia avânt sau, în cel mai bun caz, să urmeze soarta Comunității Statelor Independente (CSI), care ulterior a fost descrisă drept un mecanism pentru „divorț civilizat“.
Coerciție și avantaje iluzorii
Este adevărat că Rusia promite candidaților la UEA o serie de avantaje. Pe lângă cele specificate anterior, pachetul de beneficii include livrarea gazelor naturale la un preț redus, accesul nerestricționat la piața rusă de desfacere și mișcarea liberă a persoanelor, inclusiv a muncitorilor. Dar oferta Rusiei nu este în toate situațiile credibilă, iar în altele ceea ce propune Rusia este vital pentru economia ei. De pildă, oferta Moscovei pentru acces nelimitat la piața muncii în cadrul UEA deseori este prezentată ca o favoare făcută statelor postsovietice. Însă, potrivit oficialilor ruși, în următorii ani economia Rusiei va avea nevoie de un influx de peste 300.000 de muncitori anual. În ceea ce privește prețul gazelor, Rusia a demonstrat de câteva ori că reducerea nu înseamnă și un preț mai mic. Ucraina cumpără gaze naturale din Rusia cu o reducere de 100 dolari SUA, contabilizată în contul chiriei pentru baza militară în Crimeea, dar prețul este mai mare decât cel achitat de Germania. Iar dacă sistemul de distribuție a gazelor este controlat de Gazprom, Rusia poate ușor neglija promisiunile, cum este cazul Armeniei. Nu în ultimul rând, accesul pe piața bunurilor din Rusia nu este garantat de un acord sau chiar statut de membru al UV RBK sau UEA, ci de loialitate politică și facilitarea participării capitalului rus la privatizarea sectoarelor strategice din economie. Belarus, care prin cumul este membru al Uniunii Statale Rusia-Belarus, teoretic o formă mai aprofundată de integrare, a simțit pe propria piele efectele nihilismului juridic practicat de către partenerii de la Moscova.
Atunci când argumentele sunt epuizate, Moscova recurge la presiuni. Astfel, avantajele promise se transformă în pârghii de șantaj la adresa statelor postsovietice. Prețul la gaze se majorează, muncitorii sunt expulzați, iar bunurile sunt blocate în vama rusă. Comentând presiunile economice exercitate asupra Ucrainei, un diplomat rus întreabă: „cum să vorbești altfel, dacă ei nu înțeleg?“. Proiectul european, la origine, urmărea reconcilierea franco-germană, ale cărei efecte benefice s-au extins asupra întregului continent. Proiectul eurasiatic, cel puțin până în prezent, a generat o atmosferă dominată de teamă, ostilitate sau suspiciune nu doar în rândurile celor care fac parte deja din UV RBK, dar și ale celor care sunt „invitați“ cu insistență să se alăture grupării. În timp ce forțarea Armeniei de a opta pentru UV RBK, în dauna acordului de asociere cu UE, a generat multe reacții negative la Erevan, presiunile asupra Ucrainei au mobilizat, cel puțin temporar, elita politică să facă o serie de pași în vederea semnării acordului de asociere.
Perspectiva stagnării
Până în prezent, integrarea eurasiatică nu s-a ridicat la nivelul promisiunilor. Kazahstan a fost nevoit să crească tarifele vamale în acord cu cele adoptate la nivelul UV RBK, Rusia servind drept punct de referință. Prin urmare, piața a devenit mai puțin competitivă, iar prețurile la bunuri de consum s-au majorat simțitor. În Kazahstan se înregistrează mișcări sociale pentru organizarea referendumului cu privire la ieșirea din UV RBK. Belarusul, în ciuda numeroaselor războaie comerciale cu Rusia, a reușit să păstreze aproape intact sistemul economic dominat în proporție de 70% de companii de stat. Însă subvențiile acordate de Gazprom (prețul la gaze sub nivelul pieții) descurajează reforme structurale care ar ajuta Belarusul să reducă dependența față de Rusia și să construiască un sistem economic competitiv. În Belarus, unii oameni de afaceri nu sunt mulțumiți de constrângerile generate de UV RBK. Membru anunțat, Armenia va suferi și mai mult. Aplicând tariful vamal unic, ea nu va putea beneficia de avantajele UV RBK, deoarece nu are legătură terestră cu niciun stat membru. Mai mult de atât, Armenia riscă să piardă accesul preferențial la piața europeană (asigurat prin sistemul generalizat de preferințe tarifare), UE fiind principalul partener comercial al său.
Nu în ultimul rând, perspectivele de apropiere între UE și UEA nu sunt încurajatoare. După accederea la OMC, Rusia a refuzat orice inițiativă de a aprofunda relațiile comerciale cu principalul partener economic al său – UE (cu o pondere de 42% în comerțul exterior al Rusiei), cerând răgaz pentru a digera normele și a implementa obligațiile asumate în calitate de membru OMC. În același timp, Rusia a solicitat ca UE să poarte discuțiile pe marginea relațiior comerciale cu reprezentanții instituțiilor UV RBK, și nu cu fiecare stat în mod individual. Din moment ce există mari semne de întrebare cu privire la autonomia Comisiei Economice Eurasiatice în raport cu Kremlinul, în realitate foarte probabil Rusia va fi aceea care va determina poziția UV RBK. Deoarece Rusia evită să adâncească relațiile comerciale cu UE, celelalte state membre UV RBK vor fi nevoite să urmărească poziția Moscovei. Sintetizând efectele deja produse sau cele anticipate ale integrării eurasiatice, practic, la etapa actuală, aceasta poate fi echivalată cu o invitație din partea Rusiei la stagnare colectivă.
Articol apărut în Revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O dată cu dispariția „tătucii popoarelor” mediocritatea întregii confrerii devine vizibilă cu ochiul liber. Simultan emerge o nouă schemă a puterii supreme, potrivită cu bicisnicii urmași: conducerea colectivă. Nu mai există nici un vojd omnipotent ci doar un primus inter pares care dansează atît cît îi permit ceilalți; dacă ați uitat, numele lui este Hrușciov. Sfîrșitul carierei sale demonstrează cele susținute (deși cît timp a condus a părut mult mai șef decît era cu adevărat).
Prin eșecul guvernării Elțin s-a dovedit, încă o dată, imposibilitatea cîrmuirii celui mai mare stat din lume de către o singură persoană (exemplu: țarii sec.XIX; contra-exemplu: Stalin, dar el reprezintă tocmai excepția care confirmă regula ― indivizi capabili de un asemenea efort nervos nu se nasc în fiecare zi). Chiar și Boris, dacă reușea să-și creeze o echipă realmente sudată și performantă, și-ar fi prelungit sensibil domnia.
O dată cu instalarea „omului fără chip” pe culmile Kremlinului, Rusia revine la seculara sa conducere colectivă (în grup foarte restrîns, desigur).
Cîtă vreme vom păstra în memoria activă aceste fraze, „cutia neagră Rusia” nu ne va (mai) surprinde prin nimic. Avem la dispoziție tot ce trebuie pentru a percepe cu claritate traiectoria sforilor după care joacă Putin (și Medvedev, și Rogozin, și toți ceilalți maimuțoi scoși în față). Că de ele trag inclusiv personaje moarte de mult (Nicolae II cu gașca aferentă) induce un sentiment reconfortant de predictibilitate: misterioasa magmă bolborosind în lădoiul negru reprezintă același „tătărism-jaf-din-goana-calului” puțin machiat de reformele lui Petru I și Ecaterina II.
Sau cum spunea Bulat Okudjava (Călătoria diletanţilor, Editura Univers 1985):
…barbarie mongolă şi mîrşăvie bizantină mascate sub veşmînt europenesc… …puternicul stat… este un colos cu picioare de lut, unde totul se prăbuşeşte, unde uriaşa armată nu este decît o gloată pestriţă, neputincioasă, prost înarmată, condusă de nulităţi, unde domnesc moravuri de pe vremea lui Genghis-han, iar mita, servilismul şi hoţia întrec toate exemplele cunoscute, că autoamăgirea cîrmuitorilor ruşi se învecinează cu nebunia…
Plus ça change, plus c’est la même chose.
Prin 2009-2010, nişte americani care stăteau prea mult pe englishrussia.com se găsiseră să comenteze „dom’le, ce tari sunt ruşii ăştia, uite, ce construcţii au făcut, şi monumente, şi submarine, şi Volga, şi Ceaika, şi Tu-144, şi tancuri, şi calea lor ferată, sunt cei mai tari din parcare, sau chiar dacă nu mai sunt azi, au fost pe vremea Uniunii Sovietice, când erau cei mai tari din lume etc etc” (la prima vedere, aveau dreptate :) )
Când se încinsese discuţia de parcă erau la Roşia Montană, apare un rusuleţ trezit din aburii vodcii, care îi trage de mânecă: „băieţi, poate că or fi fost toate de care vorbiţi voi, şi monumente, şi tancuri, şi locomotive, şi supersonice, şi Volgi şi altele la Moscova, acolo unde erau şi banii, şi universităţile, şi puterea politică, şi industria, şi cercetarea. Dar acolo unde am crescut eu, într-un mic oraş de provincie, nu prea erau de-astea, era o sărăcie lucie, acolo chiar şi să ai maşină (sau studii) era o chestie cu totul deosebită.”
Şi asta ar trebui să ne aprindă un bec: oare Uniunea Sovietică era chiar atât de puternică şi avansată ştiinţific pe cât se credea în afara ei?..
Oare ţara lui T-34 şi a lui MiG-25 era într-adevăr un imperiu tehnologic demn de SFurile ridicole ale anilor ’60? Erau ei stăpâni peste o ştiinţă medicală demnă de Star Trek …şi care nu l-a putut salva pe Iuri Andropov? Sau n-a vrut? ;) Era ingineria lor de încredere după ce au produs un Cernobâl datorită prostiei operatorului, nu din cauze întâmplătoare? Era industria minieră şi petrolieră a URSS egalul celei americane sau australiene în privinţa eficienţei?
Poate că da.
Sau poate că imaginea pe care o avem noi (de la Prut până la Potomac) despre gigantul de la Răsărit era puţintel exagerată intenţionat… de către unii care aveau nevoie de un adversar credibil.
pentru mine sint foarte importante articolele dumneavoastra .Multumesc !
multumesc
Părţile Rusiei rămase din punct de vedere al civilizaţiei pe vremea Ţarilor şi a comunismului de război al lui Troţki.
Deci poate că povestea Uniunii Sovietice care a trecut de la pluguri de lemn la armament atomic în numai 30 de ani ca şi aceea a puterilor supraumane (poate că în situaţia 2006-prezent mai degrabă petrolumane :) ) ale lui nea Volodea Putin ar trebui niţeluş reexaminate.