joi, martie 28, 2024

Universitatea la români – inventar provizoriu al erorilor de abordare

Dezbaterea privitoare la deteriorarea mediului universitar românesc (și poate referirile la sistemul de educație în genere) s-a transformat pentru o bună parte a intelighenției naționale într-un soi de exercițiu consensual: a devenit aproape igienic să constați că Universitatea produce „tâmpiți” și să deplângi griparea sistemului prin birocratizare. Textele tematice sunt originale exclusiv la nivelul procedurilor de evaluare a „dezastrului”, eventual forțează speculativ legături cauzale (Recent unul dintre colegii mei concluziona, aparent captiv aceluiași registru speculativ, că măsura competenței „cadrelor” e viciată prin raportări complicate și nefolositoare: „Mi-am spus, mai înainte de toate, că merită luate în serios: poate o fişă de evaluare chiar are menirea de a evalua, adică de a stabili nivelul profesional a celui care o completează. Numai că, cel puţin la noi – nu ştiu cum e prin alte părţi – rezultatele evaluării se suprapun miraculos (ca dovadă că există şi miracole laice) cu ierarhia administrativă a Universităţii: cel mai mare punctaj îl are Rectorul, urmează Preşedintele Senatului, Prorectorii, şefii comisiilor din Senat, Decanii, Prodecanii, membrii Consiliului Facultăţii, Profesorii fără funcţii, Conferenţiarii, Lectorii şi Asistenţii.” ( Avem desigur toate motivele să bănuim că într-un asemenea hățiș birocratic excelența respiră greu sub apăsarea sistematică a unei contabilități irelevante în raport cu ceea ce ar putea fi calitatea ori gândirea creatoare. Mulți vor deduce de aici că o simplificare pe linia onestității intelectuale a metodelor de măsură a valorii în Universitate ar rezolva lucrurile. Prima eroare: câtă vreme scopul declarat al învățământului superior este „furnizarea de competențe” (asta în acord cu Legea Educației) e exclus ca originalitatea ori forța creatoare să cântărească în ordine obiectivă mai mult decât transpirația metodică ori abilitatea nativă de a derula un vag program de marketing personal (cunosc destui intelectuali isteți, care își vând bine oportunismul…). Universitatea nu-și propune să arunce pe piața forței de muncă oameni care gândesc critic și acționează creativ, ci indivizi care, pur și simplu, știu să facă ceva (la un anumit standard). Reformarea educației superioare în România apare tuturor ca o necesitate, însă reformăm cu înverșunare de 20 de ani tocmai fiindcă, pentru nimeni nu e foarte clar de ce (în sens practic) ar fi „superioară” educația unui absolvent de Universitate. Înainte de a ne întreba „de ce produce Universitatea tâmpiți ?” cred că ar trebui să ne lămurim odată pentru totdeauna cu privire la „ce și-au propus universitățile românești să producă ?”

Sistemul educației superioare în România a preluat ca premisă axiomatică o constatare statistică: am avut multă vreme o medie a studenților (se raportează la 1000 de locuitori) sub media europeană. Cifra respectivă a funcționat mereu ca argument de fundal în cadrul logicilor construcției instituționale și a deciziei politice în domeniu: am înființat universități și am crescut numărul locurilor la toate specializările pentru a intra într-un „standard european”. A doua eroare: în realitate alinierea la standardul comunitar în domeniu reprezintă o justificare formală a unor interese (deloc academice) și o ocazie de a consolida în plan simbolic raporturi regionale de putere. Expresia acestor raporturi e transparentă la nivelul ierarhizărilor (prea)fluide din sistem. Două lucruri probează fără drept de apel fractura logică a acestei premise majore: numărul studenților nu poate fi raportat doar la mia de locuitori, ci trebuie atent acomodat unui complex de factori socio-economici cu caracter local. (Ca să fiu foarte clar: nu cumva industria Germaniei ori agricultura Franței cer, în virtutea avansului lor tehnologic – dacă nu și din alte rațiuni – altă proporție de specialiști decât economia zglobie unde marile profituri apar în zona afacerilor cu statul ?) Că nu există o legătură de ordin cauzal între standardul de trai ai unei regiuni și proporția de studenți în cadrul populației rezultă limpede chiar pe baze statistice: cum altfel am putea interpreta faptul că (în 2010), la nivel mondial, Cuba (cu un raport de 86 de studenți la 1000 locuitori) conducea un top în care îi urmează fără complexe Venezuela (74) și Rusia (67) ?

Ispitit de anumite delicii de castă am spus unor foști miniștri de resort (unii mi-au fost dascăli) că în exercițiul bugetar salariile universitarilor trebuie să apară ca un capitol distinct și am apărat dreptul meu de a vorbi cu sens în reviste românești (și în limba părinților mei). După o bună bucată de vreme, în care am fost, ca toată lumea, atent la edituri ori reviste migălos ierarhizate de specialiști din minister, văd mediul universitar românesc cocoșat de reforme și contabili. În România Universitatea e traversată de vasalități și măcinată de conflicte în plan principial: nu e foarte clar la ce ar trebui să fie buni studenții, odată ce și-au luat licența. Un inginer bun trebuie să rezolve algoritmic situații (pe baza unor cunoștințe – nu cumva asta face un maistru bun?) sau să dispună de capacitatea de a gândi soluții noi? A treia eroare: un universitar care teoretizează disciplinat și consensual (eventual cu „fluxul central al publicațiilor” din domeniu) este performant sub raport științific și între numărul studenților care optează pentru un anumit curs și calitatea (valoarea) științifică a susținerilor există o legătură directă. Acest tip de raționament fundamentează programul de finanțare al sistemului universitar și e limpede că nu dă rezultate. Sunt conștient de faptul că acest gen de problematizare e riscant, (există o formă de tenacitate a „genialoizilor” care discreditează gândirea onestă) dar evacuarea gândirii critice din universitate (sub pretextul europenizării) în temeiul unui pragmatism cu bătaie scurtă ține cercetarea românească în zona analizei primitive a bazelor de date. Afirmarea Universității românești în plan european rămâne un proces de autoafirmare (nici o legătură cu celebrul text al lui Heidegger)  și nu o pură problemă de recunoaștere în orizontul unor criterii formale de eficiență. Singura formă relevantă de eficiență își are măsura în orizontul vieții și civilizației cotidiene. Reformele de sistem și-au dovedit eșecul în măsura în care cu fiecare an care trece, în spațiul public, faptul de a fi student, nu conferă tinerilor studioși nici un plus de prestigiu.

Îmi pot imagina că un asemenea inventar e amendabil din multe puncte de vedere. El a coborât către limbă sub semnul unei idei (a lui Roland Barthes) la care mă gândesc uneori și pe care o înțeleg, de fiecare dată, altfel: „Textul este (ar trebui să fie) această persoană dezinvoltă care își arată dosul Tatălui Politic.”

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Pai daca nu sunteti de acord ca sistemul de educatie produce numai rebuturi, prezentati dvs. o metrica sa demonstreze contrariul. Poate numarul de laureati Nobel per universitate? Sau ceva mai usor, gen numar de articole cotate international? Sau poate aveti dvs. o alta sugestie.
    Colegul Mang ce mai face? A plagiat, nu a plagiat? Mai preda?

  2. „ce și-au propus universitățile românești să producă ?” Raspuns : tampiti.

    Sofism : universitatile romamensti isi propun sa produca tampiti; universitatile romanesti reusesc sa produca tampiti. Asadar, universitatile romanesti sunt de succes.

    BIneinteles ca pentru afirmatia „universitatile romanesti isi propun sa produca tampiti” nu veti gasi dovezi negru pe alb in multele hartii de prin secretariate (dar mai stii? mare e curtea rectorului). Dovada va fi mai subtila, va pluti prin aer. De la simpla intrare fizica in spatiul facultatilor romanesti realizezi ca ‘aici e o fabrica de tampiti’. Poate e arhitectura facuta de regim (inca dominanta), sau poate e cultul personalitatilor diversilor domni (plimbandu-ma prin vreo doua facultati nu am vazut nici un amfiteatru cu nume de doamna, da’ poate o fi pe undeva) care au facut candva ceva pentru universitate, dar despre care nu se mai stie azi decat ca in sala lui ai curs de la doua. Dar astea-s detalii mici, neimportante cum s-ar zice, cand avem probleme mai mari, nu-i asa? Ce conteaza ca a intra intr-o universitate e ca intrarea in gara sau in mcdonalds? Important e ce faci acolo, si mai ales cum iesi !

    Am sa ma interesez doar de iesirea din universitate, fiindca doresc sa dovedesc afirmatia : universitatile romanesti au in intentie si chiar reusesc sa produca tampiti.

    Acum cateva luni studentii din ultimii ani dadeau licente/masterate/doctorate, va mai amintiti domnilor profesori? Va amintiti consultatile si intalnirile cu domnii studenti? Ah, unii dintre dumneavoastra – prea multi! – nu pot sa-si aminteasca, fiindca nu a existat niciodata o asemenea intamplare pentru a fi amintita. Si nici macar nu pot fi admonestati domnii profesori pentru asta. De ce? Fiindca studentul nu a fost interesat, nu a avut timp sa vina. De ce? Fiindca (exceptand cazurile cand studentul incearca sa nu moara de foame si lucreaza ca vanzator de sosete – atata poate -, desi la universitatea studiaza pe Roland Barthes) studentul era ocupat. Cu ce altceva sa fie decat licenta ? Pai, cu cele 12 restante (cam atat au unii studenti de anul 4 pe la politehnica, ce-i drept saracii au un an in plus si mai trag si de pe acolo ponoasele a una sau doua restante). As spune ca e cam ireal 12, daca nu as fi intalnit chiar ieri un proaspat masterand in anul intai care tocmai a trecut prin asa mare incercare : 12 restante pana in ultima luna inainte de licenta, si licenta lipsa pana in ultima saptamana inainte de sustinerea licentei. Veti fi incantati sa aflati ca tanarul student „s-a descurcat”. A trecut de toate restantele, a facut si rost de o licenta din care stia doar ce era pe slideurile powerpoint pe care le-a prezentat, obligatoriu. Sigur, a primit nota 6,05 pentru eforturile dumnealui, dar nu putem fi toti de 10, nu?

    Sunt cinic, sunt rau daca il numesc pe studentul studiat mai sus ‘tampit’ ? Sunt nemilos, nu vad ca e si el un om acolo, ‘care da din aripi’. Da, asa sunt eu. BIne ca profesorii universitatilor romanesti au mila (ce-i drept, cateodata, trezita de ceea ce e in mana studentului sau chiar de mana studentei – sau dumneavoastra credeti ca in romania a fost un singur caz de ‘sex in facultate’ acum doi ani?) incat sa ofere si Cinci-ul salvator („las’ ca te descurci, da’ ai grija, nu mai merge de acuma”), incat sa dea licente gata facute studentilor care, bietii de ei, nu au avut cum („au fost ocupati”).

    Nu stiu daca ce am scris eu e realitatea ‘cea mai reala si mai absoluta’ din universitatile romanesti, dar cu siguranta ca descrie o buna parte din studentii romani de azi, din 2013, care fac orice pentru a nu fi ‘tampiti fara diploma’. ‘Tampitul cu diploma’ e idealul studentului roman. Iar universitatile romanesti il ajuta sa si-l realizeze.

  3. Stimate domnule Borza,

    Dvs.- ar trebui să știți mai bine că principala sarcină a unui profesor universitar este exact funcția didactică. Mă interesează nu un cercetător (gen Funeriu) despre care cineva spunea că n-a predat o oră la clasă ci un profesor- gen Solomon Marcus. Rolul școlii trebuie să fie- prioritar- educația. Din păcate n-avem suficienți profesori buni- și li se mai cere să devină și acrobați pe sârmă pentru că așa a văzut Gigel când s-a dus la universitatea din Tampere.

    • Ok, poate ca un cercetator nu e alegerea ideala. Dar intre cercetatorul Funeriu si cei care l-au urmat (toti profesori eminenti pe la noi), care e de preferat?

      • Dle. SIle, nu cunosc ”performanțele” educaționale ale dlui. Mang și următorilor- așa că nu mă pronuinț. Problema este că sistemul trebuie îmbunătățit de oameni care știu ce e profesoratul- pentru că altfel îl ducem fluierând spre ruină. Din punctul meu personal de vedere sunt pentru profesorul performant din punctul de vedere al funcției didactice. Cam 80% din profesorii din vest sunt profesori foarte buni. Restul fac și cercetare de performanță. Ce ne spune nouă asta ? Ne spune că întâi ar trebui să avem profesori foarte buni….

        • Bun, deci evitati un raspuns clar. E dreptul dvs.
          Pe de alta parte, de aproape un sfert de secol invatamantul e condus numai de oameni din astia care stiu ce e profesoratul (dar pe ale caror performante nu le cunoasteti). Intreb si eu asa, oare cand ar fi cazul sa mai incercam si altceva? Si de ce doar ei „trebuie” sa imbunatateasca sistemul?

          • Dle. Sile, nu e elegant să-ți exprimi părerile proprii- și vă mărturisesc cinstit că în afară de dna. Andronescu- care probabil că e un profesor bun- n-am auzit până la scandaluri de ceilalți. Revenind la problema dvs.- nu există o salvare inteligentă fără un obiectiv clar preluat de guvernele României (indiferent de culoare) iar acel obiectiv trebuie să fie EDUCAȚIA. Am mai spus-o și aici- EDUCAȚIA poate reprezenta și nr. 1 pentru export- pentru că e o marfă- oricât de neplăcut ar suna. Dacă guvernele alocă 6% pentru EDUCAȚIE – orice om de bun simț poate fi ministru. E preferabil să fi fost profesor. Dar nu neapărat.

            • Revin la „obsesia” mea: il avem pe dl. Funeriu care a facut cercetare la cel mai inalt nivel, d-na Andronescu (profesor bun pentru unii, client integru.org pentru altii – niste lucrari reciclate, in esenta furt) si alti cativa necunoscuti. Nu aveti nicio preferinta?
              De acord cu dvs. ca e esentiala stabilirea unei directii (poate stiti ce a patit cuirasatul Bismarck cand n-a mai putut decat sa se invarta in cerc), dar directiile le dau tot oamenii. Daca nu acordam incredere niciunuia pe motiv ca nu e al doilea Iisus, n-o sa facem niciodata mai mult decat am facut pana acum.

            • Stimate domn,

              Intr-o universitate, educatia nu se opreste la nivelul ciclului I. Ea continua si in ciclurile II, III (doctorat), IV (postdoctorat), iar ultimile doua reprezinta cercetare pura. Asadar, un profesor universitar trebuie sa fie capabil sa faca si cercetare, nu doar sa tina cursuri.

        • 80% din profesorii universitatilor din top 100 sunt in primul rand cercetatori foarte buni (in Stiinte cel putin). De altfel nici nu sunt angajati permanent decat dupa un numar destul de mare de ani in cercetare si doar dupa ce au directii foarte bine definite de cercetare, proiectele lor, studentii / masteranzii / doctoranzii lor. Se intampla uneori ca unele directii sa dispara ca interes si profesorul sa plece din Universitate.
          Desigur, noi suntem 800+. Depinde cu cine ne comparam si ce pretentii avem!

          • Dle. Ștefan, ce părere aveți despre cuvântul PROFESOR- o spune el ceva de cercetare ? Eu cred că nu neapărat. Și vă spun că cunosc cel puțin 10 profesori universitari de elită- din Olanda, Marea Britanie, etc. care nu sunt neapărat niște mari cercetători. Evident că dacă dvs. ziceți altfel- e opinia dvs.- eu vorbesc din modesta mea experiență.

            • Dupa cum spuneti nu sunt „mari cercetatori”. Dar ceva cercetare au facut la viata lor, nu au publicat toata viata la revista universitatii si revistele prietenilor.
              Dar in principiu sunt de acord. Am avut cel putin un caz de profesor f bun la cercetare, dar care nu avea deloc metoda sa predea.

    • stimabile andrei george

      daca vreti acel tip de profesor -ar tebui sa va luati o masina a timpului si sa va aruncati undeva ideile dvs sunt la mare priza . probabil un loc de acum 100 de ani

      pe de alta parte sunteti un foarte bun exemplu al esecului profesional /institutional al unei intregi bresle. prin modul in care ganditi.

      • Ah, dle. Zapp- se vede că n-aveți nici un fel de legătură cu școala. Școala de azi- din păcate pentru dvs.- ca și cea de pe timpul lui Platon- presupune un proces educațional pe care nimic și nimeni nu l-a schimbat- de câteva mii de ani. Dar dvs. dați din gură pentru că e un subiect suculent și toată lumea se pricepe- ca la footbal- nu ?

    • Să zicem că un profesor la Universitate ar trebui să fie capabil de seducție. Nu ar trebui totuși să confundăm munca în mediul academic cu funcția pedagogică. Veți fi de acord că un zugrav bun ori un șofer de tir, au și ei, un maestru…Dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce am eu de făcut împreună cu studenții mei. Pot să-i „antrenez” și ei câștigă anumite dexterități, pot să le vând anumite strategii de acțiune practică, dar ei mă socotesc dascălul lor tocmai fiindcă le respect puterea de a gândi critic – în mod individual și le cer să manifeste un fel de „indisciplină” spirituală cu care meseriașul, școala profesională ori practicianul nu are prea multe în comun.
      Pe vremea când eu am intrat la facultate faptul de a întâlni un student îl determina pe nașu trenului cu care mă întorceam în Apuseni să-și scoată pălăria. Ce s-a schimbat între timp?

      • Stimate domnule Borza, nu mă refer la nici un fel de seducție ci la aptitudinile didactice propriu-zise. Deocamdată un profesor trebuie să predea bine- și asta se poate cuantifica și măsura în indici de performanță. Faptul că profesorul X are n ISI-uri și că studenții dumnealui nu prea au nici cea mai vagă idee despre ce e vorba în respectivul curs- ar trebui să ne dea de gândit. N-am absolut nimic împotrivă ca , dacă aveți cheful și entuziasmul pentru cercetare- DUPĂ- să o faceți. Nenorocirea e că ”noii juni” n-au nici performanțe didactice și nici cercetare nu prea fac. Scoatem ”tâmpiți” din școală doar pentru că avem profesori proști, profesori care cu tot Tempus-ul și alte programe de finanțare nu s-au schimbat- studentul trebuie determinat să învețe- pentru că fără motorul individual degeaba mai discutăm de performanțe- și trebuie să aibă și un context de bun simț- în care să fie penalizat corespunzător dacă nu învață. Profesor+context=școală de calitate. Pe vremea când am făcut eu facultate- profesorul era profesor și am fost foarte mulțumiți de acest lucru. ”Indisciplina” de care vorbiți e perfectă- DUIPĂ. La momentul când n-am performanță educațională și las ”indisciplina” să domine- am toate premisele unei școli pentru tâmpiți. Care vor termina fără minimul bagaj dar au zburat și ei- odată- vorba cântecului.

    • Eu cred ca imaginea profesorului – Dumnezeu/tatuc este perimata de foarte mult timp. Probabil cand va ganditi la profesori va ganditi la acei formatori de ALTI profesori! Cred ca tocmai din cauza acestui tip de profesor care a „inoculat” mintile generatiilor 30+ suntem atat de „idioti”. Am fost formati (si inca ne sunt formati copiii) sa vina mereu profesorul sa ne dea o solutie, sa ne spuna ce si cum. Noua nu ne-au permis niciodata sa fim creativi sau sa rezolvam problemele in modul nostru. Sau sa avem propria viziune dincolo de toceala cursurilor strict editate de profesor! Era inadmisibil! Era o insulta sa gandim noi insine, amintiti-va!
      Chiar citeam interviul acordat de ortopedul reintors din Franta (nu imi mai amintesc numele). „In Ro se invata dupa cursul strict al profesorului. In Franta dupa tratatele generale”. Tratate! Profesorul nu ii dicteaza si nici nu ii cere studentului interpretarea PROPRIE ci ii permite acestuia sa invete lucrurile general valabile.
      Interactiunea profesor student ar trebui sa fie minima, de ghidare si orientare (cum de altfel si este la marile Universitati). Atat si nimic mai mult. Evaluarea este improprie, standard, nu lasa loc de intrepretari.
      Functia de cercetare este vitala macar la nivel minim, pentru anii de licenta si masterat. Anii de facultate sunt pentru a gusta din toate si a invata sa te descurci singur, a invata sa impingi lucrurile mai departe. Sa vezi limita temei aleasa si sa o impingi putin mai departe!
      Facultatea este pentru a fi creativ, nu tocilar. pentru a gandi cu mintea ta, nu a astepta sa te tot tina de mana profesorul.

      • Domnule Ștefan, deși ne raportăm fiecare la experiența proprie- cel puțin în domeniul disciplinelor tehnice nu poți să fi ”creativ” fără un minim de cunoștințe. ”Creativitatea” plus ”inteligența nativă” a lui nea Nicu a construit blocurile din BCA care se dărâmă la primul cutremur- față de blocurile clasice din cărămidă care rezistă. Nu poți să-ți manifești creativitatea în proiectarea unei structuri- dau un exemplu- fără să ai cunoștințe minime despre structura respectivă.
        În rest, sincer profesorii din anii 30-40- 50 au rămas în istorie- și asta cam arată ceva- nu ? Un Răduleț, un Augustin Moraru, etc. Nimeni nu te oprește să fi creativ în facultate- și nici să faci cercetare. Numai că trebuie să ai o bază ca să faci cercetare- nu poți avea pretenția la cercetare atunci când nu stăpânești un minimum de cunoștințe.

            • Bloc, casa, caramida cedeaza prima. Pana si BCA-ul rezista (putin) mai bine, pentru ca e mai usor.

      • @Stefan. Pare că avem opinii proxime. Nu am înțeles foarte bine ce înseamnă evaluare improprie (ați vrut să spuneți poate „impersonală”?) Aici ne despărțim oricum: de ce le-aș cer studenților o opinie câtă vreme eu însumi nu-mi pot legitima cu argumente o perspectivă personală ? Tratatele sunt bune, dar numai câtă vreme nu le privești ca fiind Scripturi domeniale.

        • Impersonala, scuze.
          Vorbim de domenii foarte diferite. In Stiinta, argumentarile sunt strict pentru perioada de dupa pensionare si se numesc pseudo-stiinta. Stephen Hawking il poate nega acum pe Dumnezeu cat doreste. Dar teoriile dezvoltate de el sunt validate prin calcul matematic si prin experiente si sunt deocamdata incontestabile. Cartile lui nu sunt Stiinta care se preda in Facultate ci lecturi suplimentare. Argumentarea la curs in Stiinte poate insemna a prezenta cat mai multe utilizari si aplicatii ale fenomenelor studiate.
          Pe domeniul Umanelor … nu ma amestec. Pledez oricum pentru foarte multa diversitate si o abordare cat mai larga.

  4. Rolul unui profesor este de a forma studentilor sai un mod de gandire critic si reflexiv, prin care acestia sa fie capabili sa foloseasca notiunile invatate si sa le aplice in functie de context.

    Un bun profesor este acela care ii arata studentului cum sa invete, de unde sa invete si cum sa foloseasca ceea ce invata. A repeta la examen cursul profesorului este cea mai clara dovada de indolenta si inconstienta din partea unui profesor, o dovada a faptului ca nu este cu adevarat DASCAL.

    Iar studentii, oricat i-ar denigra „cunoscatorii”, sunt dispusi sa isi asume eforturi si sa invete, cu conditia sa fie stimulati de ceea ce invata si sa se simta respectati pentru efortul pe care il fac. Nu toti, e adevarat! Dar exista inca studenti buni, care vor sa invete si carora, pe divese canale, li se repeta intr-una ca scoala romaneasca produce numai tampiti. Desigur ca atunci cand ti se repeta intr-una ca esti tampit, sau pe cale de a deveni unul, ajungi s-o crezi si tu.

  5. Asta cu universitatea care scoate tampiti e o aberatie care ar fi trebuit patentata (OSIM n-a avut nimic de zis? macar regional, n’ar costa prea mult). Lasam la o parte excrescente maligne de genul spiru haret (pacat ptr spiru haret, personalitate care a modernizat invatamantul romanesc la vremea respectiva, sa i se dea numele tocmai unei institutii de toata jena.. denigrarea numelor de personalitati in astfel de cazuri ar trebui interzisa prin lege); ele sunt cu adevarat scopul butadei sus-mentionate.

    Peste tot in lumea civilizata sunt universitati si universitati; unele mai de renume, altele mediocre bine. Sa ai pretentia sa faci din UB un Oxford, sau din UPB un MIT dupa 20 de ani de instabilitate economica si politica este deopotriva aberant si hilar.

    Intrebarea care se pune e: sunt cele mai bune universitati de la noi de mana a doua ptr ca nu stiu ce ierarhie stupida (bazata pe nr’ul de articole publicate si/sau citate) spune ca sunt? Raspunsul meu ar fi ca nu. majoritatea absolventilor buni sunt acceptati de tot felul de programe de masterat/phd de la universitati mult mai bine cotate, stiindu’se ca nu accepta usor nici din proprii studenti. Exista respect fata de studentii romani care vin de la anumite universitati bune de la noi, un lucru nestiut de fapt de derazatorii slabi de minte, capabili sa evalueze doar superficial, dupa auzite sau statistici de doi lei, neimplicati direct si fara discernamant de calitate in orice caz.

    se mai vehiculeaza ca studentii nu stiu prea multe dupa absolvire si ca absolventii unei universitati bune de afara fac in timpul studiilor proiecte la nivelul specialistilor din domeniu. un mit surprinzator, demn de cei care cred ca pentagonul are deja ozn’uri sau ca in tibet calugarii se pot deplasa prin aer. exista proiecte desigur cu sponsorizari masive, in care ei sunt expusi la tehnologii mai de ultima ora, dar vasta majoritate isi incep cariera doar cu ajutorul firmelor care-i angajeaza si care investesc mult ca sa-i implice si sa-i invete. La noi nu numai ca nu-i implica sau investesc mai nimic, ii tin mai mult pe bara si-i mai fac si tampiti.. cum dracu’ sa nu-ti iei lumea’n cap si sa nu pleci unde-oi vedea cu ochii..

    ce e relevant in cazul romaniei de acum dar si din totdeauna e cantitatea covarsitoare de ‘whining’, de eventual dezgust si neimplicare fata de ce’i al nostru, de negativism de doi lei dovada clara de lipsa de caracter elementara. Daca e ceva ce trage in jos viitorul tarii e exact negativismul asta tembel, de tzatza care’si pune mainile in sold si se caina in lungul strazii, in loc sa evalueze situatia si sa treaca la treaba cu stoicism si incredere ca pot face o diferenta.

    • Da, exista Universitati si Universitati. Dar:
      1. „majoritatea absolventilor buni sunt acceptati …” . Da, doar ca absolventii buni sunt cam 5%, deci foarte putini.
      2. „sunt acceptati la Universitati afara la master si la doctorat”. Cei care pleaca la master de obicei pleaca cu burse Erasmus care nu implica cu absolut nici o cheltuiala Universitatile care ii primesc. Din contra, le intra lor banii de la cazare si bani in comunitate. Deci sigur, ii primesc pe cat mai multi romani erasmus cu bratele deschise, sa vina sa isi cheltuie banii la ei.
      Apoi Universitatile sunt partenere in programele Erasmus, deci e normal sa ii accepte si pe studentii romani, studentii spanioli, studentii francezi, studentii germani ….
      Dar cate din aceste Universitati care ne primesc studentii/masteranzii, ne trimit la randul lor studenti? Cati straini vin la noi la Erasmus? Si asta conteaza daca am dori sa vedem cu adevarat nivelul Universitatilor noastre.
      3. phd-ul. Cati din cei 5% care pleaca la doctorate afara sunt acceptati la Universitatile din top 100? Cam 20 din fiecare generatie din intrega Ro?
      In general la phd sunt acceptati romanii sau alti straini pentru ca absolventii lor aleg industria. E mai bine platita si pe viitor. Cred ca si dumneavoastra ati spus acest lucru. Noi nu avem industrie, nu angajam.
      Cei buni de la noi nu au alta alegere decat sa isi continua studiile. Unde pot si unde sunt admisi. Dar alaturi de inca 20 de chinezi, de 10 indieni, de marocani, de algerieni, chiar de sud-americani. Desigur, si de cativa nativi.
      4. respectul fata de studentii romani? sa fim seriosi! nici nu se compara cu respectul pentru studentii rusi sau ukrainieni care chiar sunt doxa la teorie. Si apoi, depinde ce intelegeti prin respect. La ei si la trecerea strazii ai respectul celui din masina, nu claxonul. Este o problema de educatie a intregii societati. Cu atat mai educata este tagma profesorilor universitari care lucreaza cu oameni de foarte buna calitate.
      5. da, se pleaca. Nu exista alegeri in Ro. Dar de cele mai multe ori, absolventii din Ro pleaca pe posturi mici, normale nivelului lor de pregatire. Ca ei confirma in timp si alea, alea … desigur! Dar nu stiu de nici un absolvent angajat direct pe un post supra-calificat. Desigur, nu ii cunosc pe toti absolventii. Vedem si „legendele” cu super-calificatii medici care pleaca.
      6. daca negativismul insemana opusul fuduliei si spoirii realitatii, atunci mai bine negativism!

  6. Educatia ar trebui sa produca un sistem de valori.
    Ea ar trebui sa se bazeze pe un sistem de valori si sa il reproduca mai departe.

    Lucrul acesta nu s’a mai intamplat din 1948. Nu a fost o ruptura brutala dar treptat nonvalorile au fost promovate in detrimentul celor care mai stiau ce si cum era menirea educatiei.
    Nepotismul si clientelismul au fost principalele flageluri ale acestei pandemii.
    Dupa 89 lucrurile nu s’au schimbat. Doar partidul nu mai putea interveni in ierarhia academica care deja fusese alterata. Adica cei care s’au ajuns nu au mai avut frica de nimic si nimeni.
    Au capatat si asa numita autonomie universitara… si trai pe vatrai.
    Au inventat facultati si materii care nu exista, au invadat spatiul public cu maculatura si cu tupeul lor. Adevarati autocratori ai scolilor.
    Dimensiunea acestei poluari este greu de evaluat. Doar CV-urile profesorilor stau marturie.
    Conferinte, volume, workshopuri, &c… toate goale de orice continut.
    Monogloti aglutinati in general care mimeaza familiaritatea cu niste subiecte.
    Oameni ajunsi mai in pozitiile lor dupa criterii straine de orice gandire critica.
    Nu mai amitesc ca toate … TOATE concursurile sunt cu dedicatie.
    Universitatile, institutele de cercetare, orice are legatura cu viata academica sunt in general scorburi care nu prilejuesc schimbul de idei ci sunt morminte ale ideilor. Sunt oameni plictisiti in a’si mai citi unii altora productiile. La institutele mai vechi situatia a devenit patologica. Oamenii aia se asculta unii pe altii de zeci de ani de zile.
    Dovada este si calitatea textelor lor. Sunt ilizibile. Nu intelegi ce vor. Citesti… cuvinte care vor sa epateze… care sunt ca un fel de menuet fara de gratie sau mai degraba o betie impleticita (de cuvinte) si care nu reusesc sa trasmita ideia principala.
    Nici o grija pentru dezvoltarea unui argument. Nici o atentie pentru contra-argumente.
    Totul este o mazga care acopera tot. Si deasupra straluceste suficienta autorilor.
    Toti, marea lor majoritate au ajuns acolo pentru cunosteau pe cineva. Exceptiile sunt complet nesemnificative. Sistemul s’a reprodus dar cu oameni de calitate tot mai indoielnica. De asta data oamenii clinic capabili de a face ceva au ales alte optiuni profesionale sau au plecat imediat in alte tari.

    Nu este nici o eroare. Trebuie dat cu napalm si apoi maturat.
    Un sistem care produce valoare si care s’a alterat nu poate fi reformat.
    Valoare nu mai poate fi gasita IN sistemul cu pricina. E prea tarziu. Poate daca in ’53 se incerca asa ceva… poate in 64… cand mai erau oameni in viata care sa stie cum arata o universitate…

    Azi ideia de universitate s’a schimbat dramatic peste tot in lume. Dar universitarii nostri… au au shcimbat sistemul cum i’a taiat capul si i’a taiat prost. Ei fusesere rupti decenii la randul de traditita universitara europeana. Asa ca au reinventat roata doar ca le’a dat cu colturi de asta data. Universitatea romaneasca a devenit un templu al semidoctismului si al suficientei.
    Mai ales facultatile umaniste… imaginea este aceea a unei vai a plangerii.
    Nu au rost alte comnetarii. Situatia este lipsita de speranta.

    Nu mai spun ca textul articolului este de o calitate minima.

    Nu mai amitesc ca diverse comisii pentru stabilirea competentelor… ca dadusera boala in mai noua teorie a competentelor… ei bine, aceste comisii au refuzat introducerea unor competente de scriere academica. In loate unioversitatile serioase ale lumii se fac seminarii in care se invata scrisul academic… numai la noi se presupune ca daca stii sa citesti inseamna ca stii si sa scrii. Este o aberatie pe care acele nulitati autoproclamate normatori ai acestor competente au scobit’o din gaunosenia creierelor lor. Este practic legiferarea unei situatii dramatice de fapt care distruge chiar si cea mai firava speranta. Dar de unde sa inveti daca nu ai de unde…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Borza
Sorin Borza
Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro