duminică, iulie 12, 2020

USR, CU PLUS ŞI MINUS

Atunci când au apărut în viaţa publică, noile partide – USR şi PLUS – se doreau a fi întruchiparea unui alt fel de a face politică. Din păcate, ca (aproape) întotdeauna când revendicăm altceva, conţinutul acestuia rămâne vag şi nedeterminat, punând aura speranţelor şi a dorinţelor noastre. Odată ce încercăm a-i da un contur, descoperim (cu “spaimă şi cutremurare”) că intrăm în jocul cuvintelor, obiceiurilor şi mecanismelor (psihologice, instituţionale, sociale) pe care, în fapt, voiam, dacă nu să le depăşim, măcar să le evităm. USR şi PLUS şi-au dorit o desprindere de politica românească aşa cum s-a practicat ea după 1990 şi cum o întruchipează “partidele istorice” ale Republicii postrevoluţionare: PSD şi PNL. Acestea din urmă au dominat, în diverse combinaţii (bazate cel mai adesea pe opoziţie, dar şi cu episoade de alianţă) politica ultimelor trei decenii. Jocul lor, de distanţări şi apropieri (la care se adaugă, neîndoielnic şi contextul: de ţară aflată la periferia lumii dezvoltate, în curs de modernizare şi cu probleme pe care politica internă nu /mai/ e în măsură a le gestiona), rolurile interşanjabile (în reformele diverselor componente ale vieţii economice şi/sau publice ori în procesul aderării la Uniunea Europeană), “clasicii micului ecran” care au migrat de la un partid la altul, repetata folosire a celuilalt ca “ţap ispăşitor”, absenţa unor dezbateri interne (altele decât micile frustrări scăpate în social media) şi a unei centrări doctrinare – toate acestea au sfârşit prin a contura un halou de “uzură morală” care domină percepţia publică a celor două mari partide. Evident că mai intră în joc şi “originea comună” (din fostul Partid Comunist, ori din Securitate sau Miliţe), precum şi traseul similar (cu funcţii locale, îmbogăţiri spectaculoase, studii de dată recentă – şi cu tematică incertă, ori conexiuni cu diversele ramuri ale Serviciilor) a multora din “greii” ambelor partide. Toate acestea lasă impresia că oamenii care, din raţiuni mediatice, se prezintă “de stânga” sau “de dreapta” au mult mai multe în comun decât sunt cele care îi despart. Şi de o parte şi de alta a spectrului politic se află “cei care au reuşit”, adică au speculat abil umbrele şi luminile tranziţiei, cei care alcătuiesc “noua clasă” (la interfaţa dintre afaceri, politică, administraţie, media şi entertainment sau sport), care s-a constituit deja ca o castă, cu reguli şi – mai ales – mărci proprii (proprietăţi enorme – în ţară şi străinătate, salarii şi pensii speciale, copii la studii în Occident, consum de lux, divorţuri spectaculoase, posibilitatea de a fi exceptaţi de la anumite sancţiuni legale etc.). Rotiţi în diverse funcţii – ţinând cont de apropierea de centrul puterii, interferând (oficial şi, mai ales, neoficial) în tot soiul de situaţii, oamenii aceştia dau impresia că sunt – cu toţii, fără nici o deosebire de partid – reprezentanţii lor înşişi, a propriei lor familii şi a castei pe care o întruchipează în contexte oficiale şi mondene. Preocupaţi mereu de “asigurarea” (şi – poate mai puţin vizibil – de transmiterea) privilegiilor în cercul lor închis, ei au sfârşit prin a decredibiliza aproape complet “reprezentarea” pe care o revendică patetic în anii electorali. Această rupere progresivă a “contractului social” are ca efecte, printre altele, accentuarea frustrărilor perdanţilor tranziţiei, emigrarea în masă, migrarea celor rămaşi spre poziţii extreme, sensibilitatea la fake-news-uri şi, mai ales, o mereu crescută obsesie a ceea ce în anii ’50 se numea poujadisme şi mai recent populism: ideea că, luată în ansamblu, clasa politică e coruptă şi venală, că nu se preocupă de problemele publice, ci doar de propriile ei interese şi, pe cale de consecinţă, e pe cât de ineficientă, pe atât de inutilă. “Singura soluţie” ar fi un “tătuc” bun, ieşit din popor, care să treacă peste netrebnicia politicienilor şi să pună – prin “domnia legii” (adică prin forţă) – maşinăria administrativă a statului în slujba cetăţenilor. Conivenţa oamenilor politici peste barierele doctrinare, amestecarea intereselor private cu funcţiile şi beneficiile publice, modul ostentativ de a a-şi afişa reuşita al “noii clase”, sugestia faptului că – fie prin copii, fie prin vasali – aceasta se va perpetua la nesfârşit, în dauna modernizării ţării şi atenuării sărăciei care defineşte condiţia românului mediu au generat două reacţii diferite, dar complementare: exodul de milioane al celor capabili să lucreze către Occident şi accentuarea unei reactivităţi sociale – ce tinde spre anomie – la nivelul majorităţii celor care au rămas. Promisiunile electorale şi “pomenile”, fie de moment, fie eşalonate (precum creşterea pensiilor), precum şi circul mediatic al “televiziunilor de partid” (a căror misiune e aceea de a focaliza şi orienta nemulţumirea populară) s-au erodat şi ele şi au devenit incapabile să mai acopere golul de reprezentare dintre “aleşi” şi alegători. Până la urmă, viaţa politică a ajuns să fie mişcată – asemeni orbitei astrelor – de un fatum implacabil: “ăştia sunt, alţii n’avem”.

Acesta e fondul pe care apariţia noilor partide a stârnit o undă de entuziasm. Era evident că “partidele istorice” sunt puţin predispuse la înnoire şi, în măsura în care o tolerează, ea funcţionează doar pe baze cooptative: tânărul (sau marginalul) care accedea la vârful “sistemului” o făcea doar dacă era capabil să probeze că va asigura perpetuarea acestuia. Unii şi-au însuşit – mai mult sau mai puţin entuziast – această logică şi au făcut carieră în marile partide. Însă regulile de bază ale cooptării (fidelitatea necondiţionată faţă de şef, participarea la unul sau mai multe acte care te fac vulnerabil, probabil – la un moment dat – o înţelegere “reciproc avantajoasă” cu Serviciile şi, mai ales, înrudirea – prin căsătorie sau năşie) ţineau la distanţă de politic majoritatea celor care, în general cu studii superioare, făcuseră – aici ori în străinătate – carieră în domeniul lor şi a antreprenorilor ce îşi dezvoltaseră afaceri mai curând în parteneriat cu străinii decât cu statul nostru. Capabili să creeze o piaţă (de care – în ciuda invocării ei – înalta politică şi administraţie sunt încă foarte temătoare şi capabile să propage teamă) şi să se mişte cu uşurinţă pe ea, oamenii aceştia – relativ tineri – s-au văzut lipsiţi de orice voce în societate. Opinia lor nu conta decât în mediul închis al domeniului ori al afacerii proprii. Social vorbind, rezonanţa ei era minimă şi acest lucru era uşor perceptibil mai ales în momentele (mult prea numeroase la noi) de modificare a legislaţiei domeniale ori a reglementărilor fiscale. Chiar dacă – aparent – de succes, activitatea lor părea condamnată de o putere care avea capacitatea de a acţiona discreţionar pur şi simplu “pentru că putea”. Numai că s-a întâmplat ceva: şcoliţi în Occident şi având experienţa lumii de acolo, mulţi dintre tinerii activi ai anilor 2000 au înţeles că societatea se structurează nu doar vertical (cum vor marile partide), ci şi rizomial. Astfel că au început să se organizeze, în funcţie de afinităţi, în diverse asociaţii, ONG-uri, grupuri informale care – într-o situaţie sau alta – au reuşit şi să răspundă mult mai eficient decât statul unor probleme punctuale. Ca o paranteză: e limpede că maşinăria statului – obişnuită să creeze dependenţe şi reţele de influenţă – s-a văzut, pe anumite segmente, privată de puterea ei tradiţională şi, zgândărită, a reacţionat propagând către vârf (şi, mai ales către media) narativul “subversiunii ONG-iste”, a “coloanei a 5-a” a “cotropitorilor străini”, a “distrugerii tradiţiei” de către promotorii “libertăţilor” etc. care – la vremea lor – s-au întrupat deplin în ideologia anti-Soros. “Cioloş, fiul lui Soros” nu a fost doar o aberaţie sau un joc de cuvinte, ci şi conştiinţa “sistemului” că nou-apărutele formaţiuni politice se ancorează în reţeaua rizomială a relaţiilor (de încredere) a celor care au lucrat în sau au fost sprijiniţi de ONG-uri. Un individ, oricare ar fi el, poate fi discreditat uşor. Însă tocmai opacitatea partidelor şi a administraţiei înfeudate acestora i-a obligat pe tinerii cu studii şi/sau întreprinzători să se asocieze şi să acţioneze în grup – devenind, în felul acesta, nu doar eficienţi, ci şi vizibili. În beneficiul lor au fost şi noile medii, în particular cele ale reţelelor sociale, care au permis crearea de forumuri de discuţii care, pe de o parte, au diseminat într-o sferă mult mai largă problemele dezbătute, pe de alta, au făcut cu putinţă contacte (neutre) dincolo de raza de acţiune al fiecărui grup. Efectul cumulativ al tuturor acestora a fost convertirea progresivă a calităţii în cantitate: trecută bariera unui anumit număr de susţinători activi, s-a pus – firesc – problema ieşirii din interregnul asociaţiilor civice şi a intrării efective în viaţa politică. Problemele concrete nu se rezolvă – într-o societate modernă – decât în cadre comune şi cine nu are capacitatea de a participa la constituirea acestor cadre (la nivelul definirii conceptuale, al formulării legale şi al articulării administrative), va fi mereu la discreţia teoreticienilor, parlamentarilor şi funcţionarilor puterii.

Atunci când s-au constituit, noile partide – USR, PLUS (şi DEMOS) – au vrut pe de-o parte să depăşească limitele vechilor partide, pe de alta să impună un nou stil în politica internă. Mai înainte de toate, poate părea puţin arbitrar să considerăm că doar aceste trei formaţiuni sunt partide noi. Am văzut, în ultimele două decenii, o mulţime de alte partide, dintre care unele – PMP, NOUA REPUBLICĂ, FORŢA CIVICĂ, mai nou PRO ROMÂNIA – conduse de tineri, apărând (şi unele dispărând, după un traseu meteoric) pe scena vieţii noastre publice. Ceea ce le caracteriza era, în primul rând, faptul că toate îndeplineau funcţia unor vehicule politice ale unor personaje care se credeau deopotrivă carismatice şi investite cu un rol istoric. Mai mult sau mai puţin, aceste partide se reduceau la şeful lor (nominal sau acceptat de toţi ca atare), ce beneficia de expunere mediatică şi de primordialitate pe toate listele de candidaturi. Structuri piramidale prin excelenţă, create din interesul şi voinţa unui om, aceste partide au durat (sau durează) atât cât omul în cauză a avut/are beneficii de pe urma lor. În momentul în care “strategia politică” îi impune o altă alegere, le părăseşte (la propriu sau “prin fuziune”) fără nici un scrupul. Asemenea “partide” folosesc, cel mult, ca monedă de schimb în negocierile liderilor lor. În fapt – oricât de trist ar suna – ele nu sunt cu nimic deosebite de ALDE sau de diversele partide create de Teodor Meleşcanu. Singura diferenţă o fac naivii seduşi de retorica şefului carismatic. Spre deosebire de aceste formaţiuni, USR, PLUS şi DEMOS au pornit “de jos în sus”, de la oameni cu profiluri similare şi de la convergenţa intereselor şi opiniilor lor, nu de la lideri marcanţi (cei mai cunoscuţi: Nicuşor Dan şi Dacian Cioloş sunt oameni eficienţi, însă departe de carisma în măsură a susţine – prin ea însăşi – o structură politică). Mai mult decât atât, tributare originilor lor, aceste trei partide au încercat – din mers şi, oarecum, “în orb” – să îşi instituţionalizeze formula care le-a adus la lumină: forum de dezbateri, dialog fără tabuuri, critică internă, decizii consensuale. Există – în fiecare din cele trei partide – o susţinută efervescenţă internă datorată faptului că Nicuşor Dan (cât a fost în fruntea USR-ului) nu părea a fi în stare să cristalizeze cloud-ul din care s-a născut partidul, Dacian Cioloş (la PLUS) e mult prea prins de afacerile de la Bruxelles pentru a (mai) acorda atenţie vieţii zilnice a propriei organizaţii, iar DEMOS-ul pare a avea şi o uşoară componentă anarhică. Această dinamică e, neîndoielnic, creativă – căci aduce în discuţie o mulţime întreagă de probleme – şi, mai ales, cool – căci le lasă tuturor impresia că “vocea lor contează”, însă, aşa cum se vede mai ales în ultima vreme, are limite destul de clare.

Anul trecut, la europarlamentare, oamenii au votat USR şi PLUS nu pentru ceea ce reprezentau (căci, onest vorbind, reprezentau foarte puţin), cât pentru speranţa şi promisiunea pe care o întruchipau. Problema ambelor formaţiuni era aceea de a articula această speranţă şi promisiune în politici clare – care, graţie unei prezenţe publice vizibile – să fie traduse în măsuri eficiente la scară socială. Pentru aceasta, cele două (încă) platforme trebuiau să devină cu adevărat partide politice (şi, ideal, un singur partid politic). Un partid adevărat este o armată în ordine de luptă. Dacă într-un forum de discuţii suntem cu toţii egali şi opinia fiecăruia are “drept de capitul”, într-un partid libertatea de expresie funcţionează doar până la adoptarea deciziei majoritare. De-acolo, opiniile încetează şi toată lumea face ceea ce s-a hotărât. Nu e ceva prea plăcut, căci, semănând atât de mult cu armata (şi cu Biserica) partidul riscă să-şi piardă – de la un anumit nivel – tocmai caracterul “civil”, care-i e atât de esenţial. Iar în nişte “societăţi ale egalilor”, precum cele ale noilor partide, tentativa de a pune capăt dezbaterilor interne (care, cum bine ştim, au marele dar de a se autopotenţa) printr-o decizie – ce are, mereu, neajunsul că nu-i mulţumeşte pe toţi – duce la dizidenţe, erezii şi, fatal, la excomunicări.

E ceea ce s-a întâmplat în USR, mai ales din momentul în care Dan Barna s-a hotărât – probabil “condamnat” de candidatura cu care fusese investit – să transforme partidul într-o maşinărie electorală. Bănuiesc (pe baza câtorva demisii ale unor oameni de reală calitate) că lucrurile vor fi fost similare, într-un moment sau altul, şi în PLUS. Nu ştiu cum stau lucrurile la DEMOS, însă după tăcerea ultimelor luni, mi se pare că şi acolo lucrurile s-au oprit, blocate de ideea transformării ideologiei anti-sistem în structura – inevitabil rigidă – a unui partid. Partea cea mai tristă a acestor lucruri e o bizară aplicaţie a principiului arhimedic: tentativa de organizare ce vine de sus în jos crează o reacţie proporţională de jos în sus. Lucrul acesta e perfect vizibil mai ales la USR: după ce a început atât de bine, Dan Barna – care nu e un grand meneur d’hommes – se vede acum contestat din toate direcţiile. Orice tentativă a lui de a pune capăt unei contestaţii nu face decât să activeze altele şi, inevitabil, acuzele de “dictatură” şi de “confiscare” a proiectului partidului. Într-un anume fel, dificultatea cea mai mare e, acum, pe umerii USR-ului şi, în particular ai lui Dan Barna. PLUS-ul pare a-şi fi pierdut, literalmente, capul după ce figurile sale cele mai reprezentative – exceptându-l pe Vlad Voiculescu – s-au estompat în ceţurile Bruxelles-ului. Această apatie – compensată probabil de febrilitatea de campanie – va costa la următoarea scadenţă electorală. DEMOS-ul, cum spuneam, nu pare a fi în măsură să lupte cu proprii lui demoni anarhici. Aşa că, dacă va fi în măsură să rezolve problema raportului dintre “sus” şi “jos”, dintre organizare şi dezbatere, USR-ul va avea şansa de a crea un model funcţional care să adune măcar PLUS-ul alături de el. Dacă nu, fie se va dezagrega (urmând DEMOS-ul), fie va ajunge un partid de buzunar al unui lider cu veleităţi mesianice (ce se va topi într-altul, mai mare, pentru o funcţie de vizibilitate şi/sau un loc pe liste pentru şef).

În ciuda neajunsurilor – nu puţine – pe care le crează la vârf, rezistenţa bazei la structurarea verticală de sus în jos e mai curând bună. Căci, avem sub ochi – la PNL – efectul pervers al acestei formule. Faptul că, într-un cerc restrâns, se adoptă hotărâri precum cea de învestire a maşinii electorale a partidului în susţinerea lui Nicuşor Dan la Primăria Capitalei sau (mult mai problematic) a lui Mihai Chirică la Iaşi crează – în ciuda “pragmatismului” invocat – probleme serioase celei mai vechi formaţiuni politice din România. Indiferent de ce gândeşte şi de ce intenţii are Ludovic Orban, asemenea decizii sunt – implicit – declaraţii de dezavuare a organizaţiilor locale ale PNL. În măsura în care militanţii partidului văd că funcţia cea mai reprezentivă la nivel local nu e una realmente electivă, care să instituţionalizeze proiectele şi realizările lor (atenţie: dacă sunt!), ci una în care e numit “de la centru” cineva (adversarul de ieri!), ei se demobilizează, devin apatici şi – practic – partidul îşi pierde capilaritatea la nivel de stradă şi de sector. Adică îşi pierde contactul cu oamenii. Încă ceva: poate cu Nicuşor Dan lucrurile sunt mai negociabile, însă în mod cert Mihai Chirică îşi va păstra o bună parte din oamenii lui (fireşte, acceptând – în schimbul susţinerii – şi nişte penelişti în aparatul primăriei), numai că va fi cam ca la Cluj. Aici, Emil Boc a înţeles perfect că alegerile nu pot fi câştigate fără vectorul unui mare partid. Doar că – formal sub sigla PNL – Emil Boc candidează, de fapt, în nume propriu. Probabil că, de atâţia ani, mecanismul instituţional al Primăriei din Cluj e format şi formatat de oamenii dânsului de aşa manieră încât participarea PNL-ului local e mai curând decorativă (asta nu înseamnă că şefii clujeni ai formaţiunii lui Ludovic Orban nu se îmbogăţesc pe seama funcţiei sau a contractelor cu statul. Doar că tocmai acest lucru îi poate fi de folos – la o adică – lui Emil Boc, dacă într-o zi va decide să candieze de unul singur sau să schimbe barca politică). Astfel că, la localele ce se apropie, PNL-ul poate sfârşi în tragi-comica situaţie în care va câştiga primăriile celor mai importante trei oraşe ale ţării, însă – practic – nu va avea puterea în niciunul dintre ele (în cel mai bun caz, va miza pe alianţe în Consiliile locale). Cum se spunea pe vremuri: va domni, dar nu va guverna. Ceea ce va avea costuri şi la vârf, deoarece e uşor de bănuit că argumentul cu care îşi convinge Ludovic Orban oamenii e acela că, odată “ajuşi la butoane” vor beneficia de funcţii şi vor avea acces la resurse. Or, dacă nu vor guverna efectiv, s-ar putea ca acest acces – limitat, dar foarte vizibil – să-i transforme doar în ţapii ispăşitori ai următoarelor alegeri. Pe de altă parte – trebuie spus şi acest lucru – decizia lui Ludovic Orban e cât se poate de raţională: cred că dânsul e conştient de faptul că PNL-ul a pierdut – din diverse motive (mediocritatea conducerii, disputele interne ale diverselor “aripi”, lipsa de viziune, nivelarea opiniilor interne etc.) – ultimii patru ani. În loc să profite de stagiul de opoziţie şi să-şi formeze, pe “banca de rezerve”, o generaţie de oameni competenţi care să fie învestiţi progresiv cu autoritate (şi care acum să fie “scoşi la înaintare”), marele partid a făcut profil bas şi s-a bâlbâit incoerent acolo unde ajungea să arate cu degetul. Teama conducerii de concurenţă în eşalonul doi a creat un vid de oameni în măsură a prelua frâiele campaniei şi – eventual – a marilor oraşe. Astfel că această formulă, a susţinerii unor candidaţi din afară se poate dovedi cea mai valabilă, nu atât în perspectiva localelor (căci s-ar putea ca, după acestea PNL-ul să se lovească de problemele evocate mai sus), cât – prin reuşita la acest scrutin – în crearea valului de încredere care să permită câştigarea alegerilor generale din toamnă. Calculul lui Ludovic Orban poate fi acesta: dacă reuşeşte să creeze impresia unei “victorii de neoprit” a PNL-ului şi obţine o majoritate parlamentară clară – şi, implicit, un guvern monocolor – va avea posibilitatea de a controla “de sus” şi primăriile cu aleşi din afara partidului. Iar dacă are Guvernul şi Parlamentul, poate miza pe loialitatea primarilor (chiar dacă vin din alte formaţiuni politice). În sine, nu e un calcul rău, doar că – încă – depinde de prea mulţi “dacă”. Şi s-ar putea ca o “lebădă neagră” – ivită de niciunde – să strice totul.

Acesta e riscul de care se cuvine a se feri USR-ul la ora actuală: oricât de bine intenţionat ar fi, Dan Barna trebuie să evite tentaţia de a fi “şahistul” partidului, cel care gândeşte – de unul singur – cu şapte mutări înainte. Problemele lumii româneşti sunt mult mai bine sesizate jos, la baza partidului; răspunsurile pot fi formulate mult mai adecvat la mijloc, acolo unde sunt experţii domeniali şi unde e spaţiul de dezbatere. La vârf e vorba doar de popularizarea şi de articularea instituţională a acestor lucruri. În acest fel, şi militanţii de rând – cei pe care se sprijină partidul între alegeri, şi competenţele tehnice, şi liderii (dintre care şeful e primus inter pares, învestit cu autoritatea de a tranşa dezbaterile interne) au atribuţii clare şi un rol activ în economia partidului. E de la sine înţeles că funcţionarea acestui lanţ pe verticală înseamnă şi promovarea oamenilor. Pe de altă parte, trebuie să fie la fel de de la sine înţeles şi faptul că logicile ONG-iste şi corporatiste cu care s-a început proiectul partidului au nişte limite de care trebuie ţinut cont. Mai înainte de toate, politica nu se rezumă la “implicare”, “dialog” şi “consens” – aşa cum pot sta lucrurile într-un club de discuţii, sau într-o mobilizare caritabilă. Şi asta dintr-o raţiune foarte simplă: omul nu e – aşa cum ni-l descriu “psihologiile motivaţionale” şi cursurile de coaching – doar o fiinţă raţională şi animată de bune intenţii, pe care o organizare friendly le scoate la lumină şi le pune la lucru. Omul e, din păcate, o făptură în care se luptă spaime şi aprehensiuni, adesea fără chip şi nume (de pildă obsesia de “a se asigura”, ce-l împinge să acumuleze diverse, în mod particular tot soiul de lucruri care – într-un moment sau altul – dau conţinut ideii de bogăţie), un amalgam de încrederi şi de reactivităţi fără motiv, o înţelegere (întotdeauna) limitată şi – în primul rând – o voinţă absolută, pe care nu o poate inflexa nici un argument. Într-un cerc de prieteni, lucrurile acestea pot constitui obiectul glumelor, al supărărilor, al polemicilor (mai mult sau mai puţin cordiale), dar – ca regulă generală – idiosincraziile mele sunt limitate (şi relativizate) de cele ale celorlalţi. Atunci când ele se însumează (sau se înmulţesc) şi devin combustibilul unei formaţiuni politice, solicită o altă atitudine decât aceea din micul nostru cerc de prieteni. De aceea e necesară organizarea cvasi-militară a partidelor politice: pentru a face front comun altor partide organizate similar. Din păcate, viaţa publică e o luptă, nu un “mediu prietenos” în care se poate ajunge la consens pe baza dezbaterii raţionale şi argumentate. Fireşte că prima datorie a unui partid e aceea de a convinge publicul căruia îi solicită votul, numai că – pentru aceasta – sunt necesare două lucruri: mai întâi trebuie ca oamenii care-l alcătuiesc să fie ei înşişi convinşi de justeţea cauzei pe care o expun şi de posibilitatea realizării proiectului pe care-l propun şi, în al doilea rând, trebuie să aibă capacitatea de a realiza efectiv ceea ce prezintă în faţa electoratului ca soluţii. Or, acestea toate presupun determinarea deciziei asumate, nu lipsa de sfârşit a unei dezbateri în care zăngăne orgolii şi scârţâie scrupule. Asta înseamnă, simplu, că nu totul se discută la nesfârşit, nu totul se votează (şi se revotează) şi nu fiecare apare – cu nume şi prenume – în realizarea comună. Şi când spun “nu fiecare”, mă gândesc în primul rând la şefi. Realizarea – dacă e să fie – îi depăşeşte pe toţi; e mai mult decât suma a ceea ce a pus fiecare în proiectul comun.

Încă ceva: politica trebuie să fie pragmatică, dar fără a eşua în cinism. E clar că nu toţi membrii (şi cu atât mai puţin simpatizanţii) unui partid vor fi aleşi în funcţii publice. Dar e necesar ca cei care nu au această şansă să ştie că participă la viaţa partidului şi – implicit – la viaţa socială. Ei, ancoraţi în cotidianul comun, sunt cele mai fine “organe de simţ” de care poate beneficia “creierul” partidului. Ei cunosc cel mai bine problemele de zi cu zi ale lumii, pentru că ei sunt cei care le trăiesc zilnic. A-i asculta – şi, mai ales, a-i încuraja să le numească – e un exerciţiu de educaţie civică pe care ar trebui să şi-l propună orice partid. Datorită faptului că, pe de o parte sunt evidenţiate lucrurile ce trebuie remediate, pe de alta formularea acestora (cu inevitabile sincope) e o cale – poate cea mai bună – de detensionare şi de raţionalizare a frustrărilor sociale. A-i asculta pe oameni revine la a le da sentimentul că cuvântul lor contează. Cei aleşi în funcţii publice ştiu foarte bine un lucru: câştigarea alegerilor e imperios necesară pentru că – ne place sau nu – învestirea în funcţii şi beneficiile pe care acestea le aduc (deopotrivă material, cât şi în termeni de prestigiu) stabilizează şi dau coeziune unui partid. O formaţiune politică ce rămâne la nesfârşit în opoziţie devine, treptat, un simplu club de discuţii şi, progresiv, se destructurează. Iarăşi, ne place sau nu, în centrul vieţii politice e puterea. Numai că puterea nu e un idol, capricios şi crud, ci chiar ceea ce spune cuvântul: capacitatea de a face, de a articula în concret proiectele din vremea opoziţiei. Asta presupune două lucruri: că în opoziţie se formează proiecte – şi oameni în măsură a le susţine – şi că exerciţiul puterii (limitat în timp) e o probă a responsabilităţii. Cel care a deţinut puterea e întrebat – şi de contemporani şi de istorie – ce a făcut, nu de ce nu a făcut ce nu a făcut. Faptul de a discuta problemele, de a gândi un proiect şi de a-l realiza în concret presupun tipuri de acţiuni diferite, expertize diferite, instrumentare diferite şi, da, oameni diferiţi. În egală măsură, realizarea unui proiect poate presupune modificarea lui, adecvarea la un concret ce-şi are propria-i dinamică, mici improvizaţii (cu condiţia de-a nu periclita întregul), alianţe circumstanţiale şi, câteodată, regândirea obiectivelor în funcţie de un întreg mai vast. Explicate clar şi nepierzând din vedere finalitatea propusă, lucrurile acestea nu vor fi percepute ca “trădări” ale unei scheme, mai frumoasă în idealitatea ei decât orice realizare concretă.

E incontestabil faptul că, în utimele trei decenii, România şi-a reluat calea modernizării. Atâta doar că, în lumea atât de agitată în care trăim, nu modernizarea e aspectul definitoriu (aceasta fiind, graţie tehnologiilor globale, aproape o fatalitate), ci ritmul ei. Problema României de azi e aceea că e departe de a atinge ritmul susţinut al dinamicii europene. În epoca de optimism dinaintea crizei, la fel ca şi în cea de perplexitate de după, acest lucru a putut fi trecut cu vederea. Dar s-ar putea ca, din perspectiva provocărilor viitorului, încetinirea ritmului modernizării să devină – aşa cum l-au perceput toţi cei plecaţi din ţară – adevărata graniţă dintre noi şi Europa. Şi s-ar putea – ferească-ne Dumnezeu! – ca o Europă împinsă în corzi de propriile ei probleme (pe care noi nu le cunoaştem şi la care nu participăm) să transforme această graniţă într-o frontieră reală. Dezbaterea noastră internă – atâta câtă e ea – are loc doar în măsura în care “umbrela europeană” ne menajează un spaţiu (şi un timp) al nombrilismului propriu. În ziua – pe care nu vrem s-o vedem venind – în care Europa îşi va retrage garanţiile, problemele noastre le vor tranşa alţii. De aceea, acum mai mult ca niciodată, viaţa de partid din România ar trebui să capete conştiinţa unei finalităţi clare şi cu termene precise: deciziile cu privire la ritmul dezvoltării în timpul ce vine. Puterea care nu e în stare a aduna oamenii în numele acestui proiect, a-l defini clar şi a-l susţine în paşi concreţi va fi, pentru noi toţi, ca o boală autoimună.

În ceea ce priveşte noile partide, acestea vor trebui să răspundă, fiecare, câtorva întrebări. USR-ul va trebui să lămurească raportul dintre structura rizomială de bază şi capacitatea acesteia de a se agrega într-o unitate funcţională ca partid. Într-un anume sens, va trebui să tranşeze dacă hotărârile le ia pe bază consensuală sau dacă, pornind de la o legitimare majoritară, lasă capacitatea de decizie – şi implicit responsabilitatea – organelor centrale ale partidului. Acestea, la rândul lor, vor trebui să vadă cum poate fi păstrată – evitând contestaţia internă şi cacofonia vocilor care au fiecare ceva de spus – “cureaua de transmisie” a problemelor de la bază la vârf. Dacă vor reuşi să facă acest lucru, vor reuşi – implicit – şi cea mai mare reformă a vieţii politicii româneşti. Restaurând sensul reprezentării, evitând şi tentaţia conducerii discreţionare (a unuia singur sau a unei oligarhii), şi pe aceea a anarhiei (în care fiecare caută să-şi impună dreptatea lui), vor dau un nou suflu vieţii politice de la noi. Ratând acest lucru, vor consuma – cel puţin pentru o generaţie – ruptura dintre “popor” şi “clasa politică”, deschizând calea populismului şi a soluţiilor extreme pe care acesta le reclamă. PLUS-ul va trebui să judece dacă – în absenţa aproape a întregii conduceri (a unui proiect doctrinar şi a unor obiective proprii) – mai are sens să fie păstrată individualitatea partidului. Din punctul meu de vedere, soluţia reciproc avantajoasă ar fi aceea a unei fuziuni cu USR-ul. O fuziune în urma căruia reprezentanţii PLUS să acţioneze preponderent la nivel european, pledând cauza României şi incluzând-o constant în negocierile continentale, iar cei ai USR să cartografieze problemele interne şi să încerce conturarea unor proiecte şi strategii care să ne înscrie – graţie unui ritm de dezvoltare susţinut – acolo unde reprezentaţii PLUS ne reclamă locul. În fine, DEMOS-ul trebuie să decidă dacă critica derapajelor modernităţii noastre – fascinată de modele străine şi de o “dreaptă” pe care o cunoaştem prea puţin – e mai utilă în mediul intelectual şi civic, sau în interiorul politicii, aşa cum e ea. Niciuna din cele trei formaţiuni nu trebuie să uite că aceste clarificări interne se fac sub presiunea scadenţelor electorale şi că marginalizarea în alegeri duce la irelevanţă şi, finalmente, la dispariţie. Dacă vor cu adevărat să schimbe politica românească au o singură şansă: să facă politică. Cu un curaj lucid, ce ştie care sunt riscurile, dar le înfruntă cu tenacitate, în numele realizării care îi dă sens.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

      • Are USR, doctrina, analize si program de guvernare? Cum sa faci reforma administrativa fara sa sti de unde pornesti si cum sa ai analize de ansamblu si sectoriale corecte, daca nu le pui in dezbatere publica. Care sunt principiile pe care nu le ve-ti incalca, intr-o negociere de guvernare. Eu am citit numai bune intentii, nimic concret si sunt convins ca ve-ti fi o mare dezamagire fara reperele date de fundamentarea doctrinara si de conduita. Aparitiile publice ale liderilor vostri politici sunt neconvingatoare si dau impresia de improvizatie. Sunt pe persoana fizica, fara forta de a sti ca in spatele unor opinii exprimate stau fundamente teoretice asumate de partid. Cu simpatie,

  1. Am votat usr de cand a aparut aceasta varianta. Cu multa greata am votat chiar si cu Dan Brana. la un moment dat chiar ma gandeam ca ar fi singurul partid in care poate m-as inscrie desi am spus toata viata ca nu as face asa ceva.

    Dar atunci parea altceva, era bazat pe meritocratie si avea pe agenda puncte clare, cu solutii si fara compromisuri.

    Acum a ajuns doar un partid politic ca toate celelalte. Dan Barna dovedeste ca nu este mai mult decat un gainar care se ocupa de smenuri cu fonduri europene. Dupa ce a distrus aproape tot ce apreciam in acest partid, a continuat drumul transformarii USR-ului intr-un partid de ciolanisti.

    S-a ajuns ca pe lista consilierilor pentru bucuresti sa-si puna asistenta, pe Elena Tudose si pe un fost membru PSD.

    Daca cineva i-a plantat pe Barna, Ghinea, Calamitru in USR pentru a sabota singura alternativa la statul mafiot care conduce de 30 de ani, pot spune ca a facut o miscare geniala pentru ei.

    USR a devenit un fel de PNL care la randul lui nu este departe de couma rosie.

    Iar Barna ramane acelasi gainar care stiind ca a facut invarteli cu fonduri europene, in loc sa nu se bage in politica sau macar sa nu devina candidatul USR-ului, a ales sa aduca acest partid la un procent din zona Pro Romania, UDMR.

    SIngura speranta este ca din USR sa se desprinda progrestii, oamenii curati, sa se regrupeze si sa reinceapa constructia unui partid adevarat. De preferat inainte de alegeri.

    • Problemele USR-ului sunt numeroase.
      In primul rand, cum bine au remarcat multe persoane, USR-ul nu mai seamana deloc cu partidul initial, acea mana de oameni de calitate, nucleul USB ( Uniune Salvati Bucurestiul). Nu este vina lor, pentru a deveni un adevarat partid aveau nevoie de noi membri.
      In al doilea rand greseala enorma a fost sa-l faca pe Dan Nicusor sa plece din partid. USR-ul se identifica pe undeva cu Dan Nicusoe, cu tot ce a facut aceasta inainte ca Uniunea sa devina partid. Promovarea diverselor persoane, mai mult sau mai putin exotice, a mers o perioada, noutatea primand in dauna calitatii destul de des. Din pacate, chestia cu noutatea nu poate merge la nesfarsit.
      O mare problema ( adevarata, dupa parerea mea) este si calitatea destul de slaba a votantilor. Faptul ca Firea a ajuns primarul capitalee, si altii inaintea ei, Oprescu de exemplu, un plagiator notoriu, dar cati stiau ce este acela plagiat si ce inseamna asta in lumea universitara) nu este intamplator. Cati sunt capabili sa-si dea seama de calitatea unui tip ca Dan Nicusor, cati stiu ce reprezinta sa faci matematica la ENS Paris, sau macar concursul ingrozitor de greu pentru a a intra intr-o asemenea scoala? Cati stiu ce inseamna sa fi olimpic international la matematica? Cand vad frazele sforaitoare la adresa unuia ca Cranganu ( cel care publica pe contributors), „sa traiti dom profesor, ce extraordinar sunteti, ce stiu astia care nu sunt de parerea dv” , numai ca nu „aud” ” saru-ma dom profesor”,
      imi dau seama ca un tip ca Dan Nicusor nu are nici o sansa singur, candidat independent: : cine sa inteleaga ca un om inteligent, chiar daca nu are mare experienta in politica este capabil de mult mai multa reusita decat un oarecare politician, cu „studii inalte” in politca.
      Comparatia nu este intamplatoare: arata superficialitatea societatii romanesti, faptul de a fi incapabila de a face diferenta intre calitate si mediocritate, ceea ce se vede foarte bine in toate domeniile, cu politica in frunte.
      Oamenilor simpli , fara multa educatie si minte, le plac oamenii ca ei, de unde tragedia din politica romaneasca, si nu numai.

    • Prostii!
      Barna n-a facut nici un „smen cu fonduri europene” (cum de doua ori zici, intr-o postare scurta)! Si sunt sigura ca n-ai votat USR!
      Parerea mea e ca postezi doar ca sa bagi fitile :P

    • @emil _ „Am votat USR…”

      Eu, nu.

      Doar că în România, unde statul este de 30 de ani capturat de grupul securisto-comunist, care jefuiește averea publică, nu este vorba despre ideologii, despre partide șamd. – democrația românească încă n-a ajuns acolo – , ci despre faptul că trebuie pus capăt cât mai rapid jafului.

      Dacă PSD se reformează și înlătură guvernarea cleptocratică, voi vota PSD. Dacă o va face PNL, votez PNL. USR nu a guvernat încă, prin urmare, nu poate fi evaluat din această perspectivă.

      Doar că PSD nu dă nici un semn că poate să se reformeze. Spre deosebire, PNL a evoluat față de perioada în care Victor și Crin erau „Fidel Castro și Che Guevara”, deși au guvernat împreună. Dar…

      Spre deosebire de organizația pensionarelor hipoacuzice a PSD, pe această platformă acced persoane care au capacitatea de a se informa corect, din surse diverse etc.

      Așadar, pentru a nu face vreo greșeală, în cazul în care voi considera oportun să votez USR, spre corecta mea informare, puteți spune în ce fel „Dan Barna dovedește …”, pentru că eu am căutat îndelung și nu am găsit nicio dovadă?

    • Cred ca barna a sabotat cu stiinta sau fara de stiinta USR-ul.

      Nu cred ca va mai fi mult timp suportat acolo.
      Parerea mea

  2. Un partid adevărat este o armată în ordine de luptă.

    Unele analogii ar trebui făcute mai în cunoștință de cauză: în condiții de luptă, comandantul poate împușca un inferior pentru insubordonare. Cu mâna lui, fără proces și fără justiție (fie ea și militară).

    Un partid e format din oameni cu diverse contribuții personale, iar dacă șeful de partid se crede mare comandant de oști, nu-i rămâne decât să se descurce singur. În viața politică românească exact asta se poate vedea.

    • Comparatia a fost un pic fortata, dar cred ca intelegeti idea.

      Idea e ca partidul SA PARA disciplinat pentru exterior. Adica, ai decizii complicate de luat, in care evident ca nu ai consens. Te bagi intr-o camera si acolo se discuta tot. Oricat de dure sunt discutiile si negocierile, oricate injuraturi si acuzatii se arunca pe acolo, oricat sange e pe pereti, nu lasi nimic sa iasa in afara. Stergeti frumos sangele la final, ca ai dat cu lavabila, si iesiti la poze zambind ca la reclama la Colgate; „Au fost niste negocieri democratice si fructuoase si partidul a decis asta si asta facem!”

      Fara sa ajunga aici, partidele noi nu au nici cea mai mica sansa in fata dinozaurilor. Chiar e nevoie de disciplina de partid, mai ales in campaniile electorale, nu e o vorba goala.

      • @silicon_v – soluțiile astea merg doar în Germania, la ipocrizia de-acolo: ne împărțim funcțiile în stat încă dinainte de alegeri și facem din nou o ”mare coaliție” (a câta?) exact ca pe vremea Republicii de la Weimar.

        Există uneori poziții ireconciliabile, cum a fost situația din martie 1992 în FSN: Petre Roman a preluat controlul asupra partidului, cu o agendă reformatoare, iar Ion Iliescu și-a luat ciracii și a format FDSN, știind el mai bine cine va câștiga alegerile din acel an.

        USR a încercat ani întregi soluția cu ”două luntri”, dar alegătorii nu pot fi păcăliți la nesfârșit.

        • In 1992 nu ar fi castigat Iliescu si nici FSN-ul daca alectoratul avea o alta viziune.

          Sa nu mai dam vina pe cei pusi in fata – este in mai mare masura responsabilitatea electoratului de a alege mai atent, pentru ca de fiecare data a avut de unde alege.

          Problema este la nivelul electoratului – ce isi doreste acest electorat???
          Ceva ce era si pe vremea lui Impuscatu sau altceva?

          Daca avem un raspuns la intrebare de sus sa mergem mai departe – si pe cine alegem?
          Care sunt calitatile pe care trebuie sa le aiba???

          Dupa parerea mea ar trebui sa aiba viziune (Basescu a avut/ JK nu are) + rabdare (JK are/ Basescu nu a avut).

          A avea viziune nu este un lucru usor – inseamna sa intelegi cum functioneaza lucrurile, sa stii pe ce pedala sa actionezi in acel sens – adica sa apesi cand trebuie si mai ales sa o apesi atunci cand trebuie cu multa rabdare…

    • Aici este o mare problema…

      Daca soldatii sunt total neinstruiti atunci ai nevoie de un comandant puternic…
      Daca insa soldatii au ceva carte atunci un comandant intelept stie sa faca echipa cu ei…

      In ziua de astazi nu se mai poate castiga nimic daca nu joci intr-o echipa puternica – lumea este prea complexa si ai nevoie de contributiile unor persoane extrem de diferite.

      Este cam ceea ce se intampla acum, cu noi comentatorii.

  3. Cum bine spuneți „Dacă vor cu adevărat să schimbe politica românească au o singură şansă: să facă politică”. Doar că, nimeni nu i-am învățat pe usr+ -isti să facă politică. Și nici nu au dorit să învețe singuri. Au pus orgoliile mai presus de interese.
    Principele lui Machiavelli este .PDF la liber pe internet. Arta războiului a lui Sun Tzu este tot la liber. Astea că și „vârf de iceberg”.
    Politica nu este despre orgolii ci despre câștig. Dintotdeauna a fost un business. (Bun, doar Marx și Engels visau).

    Cum nu mă pricep mai mult la politica (și nici nu doresc), mi-ar placea daca alți contributori ar veni cu sugestii de lecții politice. Nu romane, teorii, studii. Ceva practic, general valabil, aplicabil oricăror națiuni și oricăror timpuri. (Confucius e cu un ghid de viață zen). In Ro avem tone de teorii depășite, greoaie și puțin inteligibile. Mi-ar plăcea cateva sugestii simple, pe înțelesul tuturor. Fără artificii.

    • Am ras un pic. Te bati cu Orban, Blaga, Tariceanu, Basescu si toti dinozaurii PSD dupa ce ai studiat bine un PDF cu Machavelii si ai facut un conspect riguros dupa Sun Tzu.

      Nu prea merge, e nevoie de experienta traita la locul faptei :). Or sa invete dupa ceva lovituri mai dure la coaste. Problema e doar sa nu renunte inainte de vreme, caci Romania s-a schimbat si chiar au electorat care sa ii sustina.

      • @silicon_v, da, probabil sunt un idealist. Eu personal nu așteptam de la USR sa se bata cu Blaga, Tăriceanu, Orban. S-au bătut alții pentru ei, au avut totul fara lupte. Pur și simplu li s-au întins covorul fără că ei sa facă nimic. De aceea mă așteptam la coerenta. Sa știe ce vor pe termen lung.
        Nu cred că mă înțelegeți, dpmdv au avut totul. Dar nu au știut ce să facă în momentul în care au fost pe val. Managementul succesului, cum îl definesc trainerii. Au avut campania „fără penali în funcții publice” și au reușit cu ea. Au reușit moțiunea de cenzura împotriva guvernului PSD. Au avut candidatul la prezidențiale pe poziția 3 (un nou intrat în politică, cu un partid mic în șapte). Au fost pe valul succesului. Și apoi?
        Nu e vorba de un .pdf. E vorba de a ști ce vor. Și de a acționa către ceea ce doresc să obțina. Când orgoliile sunt mai presus de interese, nu se mai numește politica. Se numește prostie. Mă rog, joaca!
        Înțeleg, probabil că sunt la vârsta copilăriei că și partid. De accea am sugerat cărți de invatat. Pentru că este nevoie de o abordare noua, o viziune noua in politica din Ro. Dar, după toate dezamăgirile, fiecare va alege pentru sine, când va pune stampila la vot.

  4. Lucrurile in viitor pot fi mai simple decit par . Intradevar, textul este explicit si ne arata o radiografie la zi a cunoscutelor si uneori necunoscutelor jocului politic . Romania ,daca in alegerile viitoare, spectrul politic ,parlamentul nou creeat , va avea ca si componenta doar trei mari forte politice numite PNL alianta USR-PLUS si PSD,atunci politica se restructureaza ea insasi prin propria reasezare . Simplificarea atit de necesara si noua intelegere a atributiilor Statului ca un intreg ,renuntarea la activele statale ce produc pagube , eliminarea contractelor atasate acestor pagube , digitalizarea tuturor componentelor statale , simplificarea procedurilor de achizitie , si poate marirea atributiilor presedintelui concomitent cu o noua constitutie ,toate la un loc pot modifica rapid tot ceea ce ne inconjoara si poate ar trebui sa nu uitam generatiile ce vin din urma ce se nasc cu alta modalitate de intelegere a relatiilor interumane .Fara simplificarea atributiilor , a ceea ce noi numim STAT , nu putem merge mai departe . Statul , azi cind vorbim, se doreste a fi stapinul absolut al tuturor formelor politice,economice , culturale etc prin lipirea in functii a membrilor si nu numai, cu legaturi ce tin de activului de partid . Totusi , acest joc politic ne aduce in fata o lupta mai mult pe interese si ambitii politico-juridice si economice , ce este axata mai putin pe cetatean pe nevoia lui de mai bine .

    • Exact, este mai puțin axată pe cetățean.
      Dar avem o problemă mai gravă, deresponsabilizarea statului si a actorilor acestuia. Atribuțiile sunt extrem de diluată și confuze. Avem cel mai bun exemplu, de dată curentă, dezbaterea vaccinarii obligatorii. Vrem să ne protejăm cu toții, dar nimeni nu vrea să susțină eșecul provocat de această obligație. Acel procent infim de eșec, de 1 la un milion rămâne în grija exclusivă a obligațiilor (a părinților) fără nicio obligație/datorie de ajutor din partea obligatorului (a statului).
      O altă mare problemă o reprezintă falsa democrație, reprezentativă. Dacă aceasta este reprezentativă atunci reprezentantul ar trebui să răspundă exclusiv la ordinul reprezentatilor, pe întreaga perioadă a mandatului, indiferent de culoarea să intimă politică. Democrația noastră face discriminări structurale, partidele (formă asociativă) fiind „mai speciale” față de alte forme asociative (Ong -uri, asociații naționale, etc.).
      Democrația noastră încalcă în mod grav Constituția, egalitatea impusă unei funcții reprezentative (președintele) este încălcată în mod flagrant de alte funcții reprezentative (senatori, deputați, primari, consilieri județeni și locali). Această egalitate teoretică ar fi permis o viață politică și economică profitabilă cetățenilor.
      Lipsa egalității în fața statului a condus către deresponsabilizarea și chiar spre aresponsabilizare.
      În acest context, singura deschidere către o responsabilizare a societății românești bine tot de la centrul uniunii, cărțile electronice de identitate. Chipul și un cititor banal ne va permite ca instrumentele populare, inițiativa cetățenească sau referendumul să aibă un real efect, chiar și în viața internă a partidelor.
      Este mult până departe!

  5. Amar. Amar si adevarat.

    PNL „are voie” sa dea semne de oportunism si/sau politicianism, pe alocuri. I se pot ierta unele derapaje, in sensul ca asteptarile de la un partid mare si vechi, cu inertie mare la reforma, sunt limitate.
    Partidele noi, insa, daca se contamineaza de metehnele politicii dambovitene post-decembriste, vor aluneca in irelevanta, fara sa-si dea seama.

    Dupa mine, USR ar trebui sa inteleaga ca electoratul sau este dispus sa-i ierte si greseli, cata vreme acele greseli vin din incercarile de a fi „altceva”, d.p.d.v. politic.
    Am sprijinit USR, in ideea ca poate ajunge la 25% in parlament (dupa 2-3 legislaturi) si ca poate arata acolo un alt model de politician, dar, in ultimul timp, nu mai am senzatia ca USR ma poate reprezenta.
    Mi-e foarte clar ca voi vota, ca si pana acum, anti-PSD si impotriva satelitilor sai (ALDE, UDMR, Pro-Ro), la toate tururile de scrutin, dar imi fac ochii roata si inca nu sunt sigur cu ce partid voi vota. Si tare ma indoiesc ca voi vota cu inima usoara!…

    Nu stiu daca domnul Barna este marul otravit din USR, dar imi suna destul de multe note false, dinspre domnia sa…

  6. ‘ Problemele lumii româneşti sunt mult mai bine sesizate jos, la baza partidului; răspunsurile pot fi formulate mult mai adecvat la mijloc, acolo unde sunt experţii domeniali şi unde e spaţiul de dezbatere. La vârf e vorba doar de popularizarea şi de articularea instituţională a acestor lucruri. ’

    Corect in teorie, ca de obicei practica ne omoara. In cazul USR, membrii si simpatizantii sunt extrem de vocali si de agresivi. Incearca sa spui ceva critic pe teme de USR si pe ziare.com ramai fara cont. ‘Problemele lumii romanesti’ nu mai ajung la expertii mentionati, legatura e strapata, duce direct de la useristul care nu realizeaza cate are in comun cu Che Guevara sau Trotski la lideri, iar elita partinica, angajata intr-o batalie pentru putere la varf, incearca sa capteze energiile grass-roots militant de dragul de a fi militant si ‘altceva’ cu orice pret. De-aia unii lideri, in special din esalonul doi dorind sa intre in esalonul unul, au facut declaratii destul de, hmm, originale, curajoase, novatoare, care insa au adus deservicii in final prin fringismul lor. Imaturitatea politica, intoleranta, radicalismul si inabila comunicare poate sa ii arunce in irelevanta. Sunt destul de putini, chiar daca vocali, cei gen ‘USR o muerte’. Se va vedea la vot, deja se corodeaza intentia pro USR.

  7. În politică, de obicei, plus+plus dau minus( alianţele politice) şi minus+minus dau tot minus. Chiar şi plus cu minus dau tot minus, respectiv USR plus PLUS dau minus în sondaje…..
    E grea politica…..

  8. „Din păcate, ca (aproape) întotdeauna când revendicăm altceva, conţinutul acestuia rămâne vag şi nedeterminat, ”

    Pentru a conribui la precizarea și determinarea conținutului termenului „altceva”, permiteți-mi vă rog câteva observații…

    Prima, să nu amestecăm PMP cu ProRomânia, cu Noua Republică șamd. Pentru că, dacă vorbim despre noi partide și mari speranțe, cel mai reprezentativ a fost PPDD, condus de dl Dan Diaconescu, care a obținut aproape 14,5% la alegerile parlamentare din 2012 (cele dominate de alianța USL= PSD+PNL). Iar speranța s-a prăbușit…

    Toți parlamentarii PPDD au intrat în „combinații” cu „vechea gardă” a politicii românești, marionetele cleptocrației, și au migrat care-ncotro! Iar dl Dan Diaconescu, „justițiarul”…

    A doua… USR/PLUS au primit doar 8,8% la ultimele alegeri parlamentare… Despre ce vorbim?!

    …Și de ce este atât de atacat USR?

    Simplu, pentru că membrii săi nu au „pus botu’ ” la nicio combinație a guvernării cleptocratice. Când soțul unei membre USR a fost anchetat pentru o presupusă încălcare a legii, spre exemplu, doamna respectivă și-a dat demisia din USR.

    Oamenii aceștia, spre deosebire de ceilalți politicieni, chiar fac ceea ce au spus. Cel puțin până acum.

    Or, asta este cumplit de periculos pentru grupul infracțional organizat securisto-comunist care a capturat statul de 30 de ani și extrage resurse din averea publică pentru a le transfera în mod ilegal în proprietatea privată a câtorva oligarhi și a apropiaților acestora! Este periculos, pentru că USR, odată ajunși la putere, dacă cetățenii îi vor vota, este probabil să-și respecte programul politic și să încerce înlăturarea guvernării cleptocratice.

    Iar presa, în întregime aservită cleptocraților, finanțată din bani publici, furați de aceștia [inclusiv] de la mine, manipulează electoratul, discreditând USR/PLUS și susținând guvernarea cleptocratică. Și „serviciile” aflate la dispoziția cleptocraților, de asemenea. În sens orwellian, javrele sunt în serviciul porcilor.

    În fine…Sunt și câțiva infiltrați prin USR/PLUS, torpilându-l din interior, precum a fost PNȚCD, condus astăzi de ilustrul domn Aurelian Pavelescu. Am înțeles că PNȚCD susține reprezentanții PSD, pe oriunde candidează.

    • Da, aveti dreptate. Pentru mine o confirmare vine din faptul ca USR+PLUS sunt cea mai atacata alianta/ partid politic. Dar nu guverneaza, nici nu au guvernat, n-au condus nici macar administratii locale, nu au un mare grup parlamentar, deci nu pot influenta nimic in mod decisiv. Cu toate astea, sunt atacati de cele doua mari partide romanesti, PSD si PNL, de PMP si PRORomania si de mai toata media din Romania. De ce? Pai toti stiu sau cred ca, la o adica, n-ar pune botu’ !

  9. Majoritatea romanilor nu se simt reprezentati pentru ca nu sunt reprezentati, se vede si in prezenta la vot. Nu cred ca cei care nu voteaza vor „politica altfel”, ci vor politicieni care sa sustina pozitiile lor politice si care sa poata sa le impuna in actualul sistem politic (cu bune si rele, asa cum e el). Povestea cu „politica altfel” e pentru cei care, in primul rand, sunt mai interesati de ce sentimente le provoaca lor politicienii, nu de rezultate practice.

    Ce vreau sa spun:

    Nu exista nici un partid vizibil/credibil la nivel national, care sa aiba ca prioritate dezvoltarea rurala, chiar daca peste 40% din populatia tarii locuieste la sat. Majoritatea problemelor discutate de toate fortele politice sunt aproape irelevante pentru satean, in timp ce problemele lui aproape ca nu exista in spatiul public.

    Nu exista nici un partid vizibil/credibil care sa nu faca parte din coalitia eterna din PE, practic nu exista reprezentanta pentru cine crede ca Romania trebuie sa sustina ca UE ar trebui sa se indrepte intr-o alta directie, sau macar ca multe din masurile europene adoptate in ultima vreme ar fi esuate.

    Nu exista nici un partid vizibil/credibil care sa fie anti-UE in general, desi apropate toate tarile europene au segmente din populatie care vor iesirea din UE. Mi-e greu sa cred ca nu sunt macar 5-10% si in Romania, care sustin acelasi lucru.

    Nu exista nici un partid vizibil/credibil care sa sustina un stat minimal, chiar daca exista cu siguranta macar cateva procente de romani care l-ar vota. Idem si pentru celalalt fel de „extrema dreapta”.

    Nu exista nici un partid vizibil/credibil care sa sustina socialism (ca in Franta, Spania, Italia, sau chiar China), desi probabil ca sunt destul de multi care l-ar vota cu doua maini, si nostalgici dupa vechiul regim, si din cei care au avut norocul sa nu-l prinda.

    In fine, nu exista nici un potential tatuc calauzitor, desi o parte insemnata de romani tocmai asa ceva ar dori, asa cum remarca si autorul.

    Sunt si alte exemple, am scris doar ce mi-a trecut prin cap in cateva minute. Adevarul e ca toate pozitiile politice reprezentate in parlament acopera pozitiile politice a cel mult 30% din cei care au drept de vot. Si o parte insemnata din cei care voteaza sunt nereprezentati, dar voteaza in contra unor partide.

    Dimpotriva, tocmai electoratul de care vorbeste autorul (un segment din clasa de mijloc urbana, care e pro UE si care lucreaza cu firme occidentale) are reprezentanti in toate partidele parlamentare, care se ocupa exclusiv de problemele lui, ale bugetarilor si ale pensionarilor. USR si PLUS tintesc exact acelasi electorat, fara sa sustina macar ceva concret, apeland mai mult decat celelate partide la sentimentalisme (da, chiar mai mult decat PSD-ul). Si ca-si rezolva problemele interne, si ca nu, vor ramane tot la 10-15% din voturile celor 30-40% care voteaza, adica la 3-4% sutinere, pentru ca exact atat reprezinta electoratul lor din populatia Romaniei.

    • @Shagrat – nu știu dacă e vorba de a dori un ”tătuc călăuzitor”, ăsta e mai degrabă unul din clișeele presei. E vorba de a dori predictibilitate: dacă am zis că facem într-un fel, păi așa facem, până hotărâm că facem altfel. În familie, ăsta e rolul tatălui, într-adevăr, în timp ce mama tinde mereu să schimbe regulile jocului din mers, cum îi convine ei în clipa aceea. Sau cum crede ea că i-ar conveni în clipa aceea, deși se dovedește adesea short-sighted.

      Asta e o problemă generală în societatea românească, nu numai o problemă a diferitelor guvernări. Se iau măsuri la modul pompieristic, uneori trebuie schimbate imediat ce au fost anunțate, pentru că nu sunt realmente aplicabile în practică, în forma în care au fost anunțate, însă de-aici și până la ”tătuc călăuzitor” e cale lungă. O cale special destinată să justifice comportamentul feminin :) al întregii societăți românești.

      • De acord cu descrierea societatii, dar asta deja e alta mancare de peste. Cei care vor „tatucul”, de obicei il vor tocmai ca sa ia astfel de masuri, n-au legatura cu cei care vor ceva stabil.

  10. stiti cred ca aveti omis doua elementw esentialw, dupa parerea mea.

    in formarea oricarei asociatii politice sau non-politice cei care ii dau valoare sunt oamenii.
    (ati punctat ca oamenii noi au incercat si in parte au si reusit cand s-au grupat in diferite ONG-uri – good start, I may say, but it is only the beginning!)

    La noi, in RO, din pacate calitatea oamenilor lasa enorm de dorit sau cei care sunt altfel sunt inca extrem de putini, nesemnificativ din punct de vedere electoral, si atunci cum ar face ei, sub orice forma s-ar organiza tot munus dau…

    Deci solutia este, dupa parerea mea,in doi pasi.

    Primul pas: schimbarea fiecaruia dintre noi – greu dar nu imposibil.
    Pasul doi: construirea unor noi tipare de relationare – cele vechi ne-au dus in alta parte, si daca ne-au dus in eroare nu se face ca acum sa repetam ceea ce am facut in trecut.

    Daca trecem de cele doua obstacole majore (transformarea proprie si construirea unor noi tipare de relationare) vom CASTIGA in orice forma de organizare am alege, cu orice partid aflat la conducere sau in opozitie.

    Deci nici politica nu este ceva atat de greu sau imposibil daca avem cele doua elemente intrunite.

    • Nu poti grabi vremea -timpul…
      ce nu a venit inca poate sa stea sa ne astepte in urmatorii ani – stelele sunt sus pe cer…

      Ce se poate face si este in controlul fiecaruia dintre noi este decizia de a schimba si activarea procesului de schimbare chiar as spune accelerarea transformarii/schimbarii care cere disciplina/ vointa personala pentru asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci...

Românii de la Tönnies suntem noi toți

Abia s-au uscau amprentele de pe tastele cu care au scris jurnaliștii despre scandalul sezonierilor români și polonezi...

Tăcerea manualului nu înseamnă și tăcerea profesorului. Un răspuns lui Selly

Nu manualul sau catalogul te fac profesor, ci faptul că vezi în cei din...

Jurnalism în cheia „clarității morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui măcar să fie, cel puțin în teorie,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)