vineri, martie 29, 2024

Utopii școlare față cu realitatea

Câți oameni, tot atâtea păreri despre pașii de urmat pentru o reformă în educație care să scoată sistemul din starea actuală de inerție nocivă. Circulă ideea că problemele de calitate a învățământului sunt cauzate de slaba pregătire a absolvenților care intră în sistem, pe fondul retragerii profesorilor competenți. Profesorii buni pleacă și salariile sunt prea mici pentru a atrage absolvenți de top. Un comentator opina recent că două sunt măsurile care ar garanta succesul în educație: pe de o parte selectarea profesorilor în funcție de media de absolvire a facultății, de exemplu minim 8.5 și mărirea semnificativă a salariilor. Și pe agenda sindicatelor se regăsește aceeași idee că la rădăcina tuturor problemelor din educație se află salariile mici.

Viziunea este nerealistă, creșterea salariilor nu ar produce niciun efect în sensul îmbunătățirii activității profesorilor, ar aduce probabil niște zâmbete în cancelarii de-a lungul primelor săptămâni și mai multe prăjituri cu ocazia inspecțiilor. Dincolo de implicațiile economice majore ale dublării sau triplării salariilor profesorilor, această măsură ar genera o satisfacție fără rezultate în interiorul lumii profesorilor care se consideră disprețuiți, înjosiți, neluați în seamă, insultați, reprimați. Știm din alte contexte – de exemplu înscrierea copiilor în clasa 0 la școlile dorite – cum funcționează natura umană și putem anticipa că mărirea artificială a salariilor profesorilor va genera o concurență neloială prin șpăgi, nepotisme.

În ce privește selecția cadrelor didactice, aceasta nu se poate realiza exclusiv pe baza mediilor pe care le-au obținut studenții în facultate, renunțând la inspecția la clasă și la un examen național. Este inacceptabilă angajarea profesorilor debutanți pentru simplul fapt că ei au primit note mari în facultate. Motivele sunt evidente: pe de o parte, nu există o corelație directă între cunoașterea unui obiect de studiu și abilitățile pedagogice: un specialist în istorie nu este în mod necesar un pedagog  bun. Profesorul nu trebuie să fie o enciclopedie bipedă, un roboțel rostind noțiuni, concepte, informații despre lumea din jur, el este un actor și un părinte deopotrivă, în rolul său de a crea caractere, de a modela și de a inspira bune practici și deprinderi care să pregătească copilul pentru viață. Mai mult decât un specialist, profesorul este un bun cunoscător al psihologiei copilului, știind cum să atragă, să stimuleze, să stârnească bucuria învățării, dorința de a cunoaște, de a fi mai bun. Un profesor care nu stabilește o conexiune cu elevii săi nu își duce la capăt menirea, rămâne exterior actului educativ și eșuează. Altfel spus, profesorul este educatorul, cel care formează, influențează în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală.

Și ceea  ce ne arată sistemele de educație performante, ca cel din Finlanda, este că profesorul nu mai este suveranul disciplinei pe care o predă, s-a renunțat la viziunea unică asupra disciplinelor de studiu oferită de un profesor, în schimbul încurajării documentării elevilor. Mai ales în clasele de liceu este promovată și sprijinită autoeducarea ca pregătire a tânărului pentru viață. În acest caz, rolul profesorului rămâne acela de a corecta, îndruma, orienta studiul individual sau în echipă.

Pe de altă parte, absolventul cu media peste 8.50 la absolvirea facultății nu va aduce nicio revigorare, nicio schimbare în educație, el fiind produsul perfect al sistemului, netezit de-a lungul anilor, șlefuit să semene întru totul cu cei care l-au format. Acesta va replica sistemul, îl va reproduce după chipul și asemănarea sa. Când am ajuns eu însămi de cealaltă parte a catedrei și am devenit din elev profesor mi-am dat seama că, fără să vreau, reiau ceea ce am văzut la profesorii mei la clasă. Regăsindu-mă însă în elevii mei, am simțit impactul nefericit al metodelor clasice și am căutat în panoplia de practici învățate în ipostaza de elev alte metode. Ca elevă, am avut șansa de a cunoaște și profesori extraordinari, nepracticanți ai vătămătoarei dictări și care puneau preț pe muncă asiduă, gândire critică – aplicată, nu teoretică, cum va oferi probabil disciplina cu același nume – comunicare, discuție liberă și, în fine, dezbatere autentică, cu argumente pro și contra. Și acești profesori m-au însoțit indirect mai târziu în munca mea.

Care să fie atunci soluția cea mai bună în privința selecției profesorilor? Înainte de a răspunde, țin să subliniez că binomul școală/ profesori – elev trebuie să se transforme într-un triunghi de lucru care să includă și părinții. Între școală și părinți apare de regulă un conflict: părintele își vede copilul nedreptățit și, când cere explicații la școală, profesorul se apără și are adeseori și o atitudine nepotrivit ofensivă susținând că el știe mai bine ce face, doar nu e părintele profesorul; fiecare să-și vadă de limitele sale. Nu sunt de părere că profesorul ar trebui să asculte indicațiile părintelui, dar cu mai multă înțelepciune să se distanțeze de situația dată, să încerce să înțeleagă motivațiile părintelui, așteptările lui, nevoile familiei, structura și felul în care se raportează aceasta la școală, să extragă de aici informații și să le folosească judicios. Integrând cele două lumi – cea școlară și cea familială – profesorul poate înțelege copilul mai bine și astfel îl poate ajuta. Constat că părinții sunt tot mai implicați în activitatea școlară a copiilor, ceea ce este încurajator.

O măsură practică care ar așeza lucrurile este întărirea autonomiei școlilor, în sensul în care acestea vor putea angaja profesori. E aproape straniu că profesorii, deși lucrează la școală, nu sunt angajații școlii, ci fac parte dintr-o rețea amplă ca o uriașă pânză de păianjen ierarhică. Din angajatul unui inspectorat străin și îndepărtat de profesor, cadrul didactic ar putea deveni angajatul școlii. În felul acesta profesorul ar fi stimulat să-și facă treaba. Nu de puține ori, am întâlnit părinți revoltați și disperați pentru că erau neputincioși în a îndrepta ceea ce se întâmplă în timpul orelor. Nu se puteau revolta împotriva titularului care avea să rămână la școală pentru totdeauna. Și cu toate acestea, copiii lor pierdeau timpul la ore și pierdeau șansa de a se apropia de un tărâm al cunoașterii esențial pentru dezvoltarea lor ulterioară. M-a întristat să descopăr copii descurajați și care simțeau o aversiune față de disciplină din cauza profesorului.

Cu puțin timp în urmă am fost și eu revoltată când imediat după ce a apărut Statutul elevului, un document care reglementează drepturile și îndatoririle elevului în învățământul preuniversitar,  unii profesori au avut o reacție defensivă nejustificată față de cei care vor să pună profesorii la mâna elevilor și îi dau afară din clase. E vorba despre un articol care conferă o oarecare putere de decizie părinților: profesorul poate pierde o clasă în situație în care două treimi din părinții clasei doresc schimbarea acestuia pentru un motiv întemeiat și direcțiunea aprobă cererea. Mi-aș dori să reziste această propunere, dar cred că este iluzorie.

Revenind, cred că modalitatea actuală de selecție a cadrelor didactice, examenul de titularizare precedat de o inspecție la clasă garantează o verificare serioasă a viitorilor profesori. Problema o constituie mișcarea personalului didactic. Sistemul de educație gândit să protejeze pe cei intrați oferă tot soiul de avantaje titularilor, prin intermediul cărora s-a realizat o segregare a profesorilor. Când e bine să fii în interiorul sistemului, toți profesorii visează să ajungă acolo. Iar metodele prin care ei devin titulari în orașele în care concurența la titularizare este foarte mare fac ca în învățământul rural să rămână copii fără profesor. Practica e simplă: de regulă, profesorul se înscrie la titularizare într-un alt județ din țară, obține o notă bună la examen – cu care însă nu ar obține un post în mediul urban – se titularizează, merge la serviciu 1 an sau intră în concediu de creștere copil sau de altă natură și în primăvara următoare se transferă în orașul mult dorit, având prioritate. De multe ori, profesorul nici nu ajunge să vadă școala unde a fost repartizat. Metoda e mult mai răspândită decât ar părea, cunosc mai mulți profesori tineri titularizați în alte județe decât în București. Din clipa în care s-a titularizat, profesorul stă liniștit în scaun, din când în când e deranjat de câte-o inspecție de grad, dar de regulă treaba merge strună. E scandalos că un profesor care a dat ultimul examen acum 20 de ani sau mai mult predă în continuare la clasă. O verificare periodică a tuturor profesorilor ar fi binevenită, un soi de formare continuă obligatorie.

Coroborând toate acestei idei, consider că soluția potrivită este păstrarea examenului național obligatoriu pentru toți viitorii profesori, dar școala este aceea care ia decizia de a angaja un profesor. Dacă școala acceptă un profesor cu un examen dat acum 5 ani sau îi cere un nou examen, decizia îi aparține. Răspunzând pentru calitatea educației pe care o oferă, școala va fi îndemnată să angajeze profesori competenți. Concurența se va muta de la inspectorat la școală, acolo unde profesorul chiar va lucra.

Despre faptul că școala românească nu are la bază principii solide, o viziune unitară care să ghideze activitatea profesorului se vorbește mai puțin. Trebuie să clarificăm profilul absolventului, să construim programele școlare în funcție de acest deziderat, să unificăm în fine toate aceste elemente ale educației pentru a duce școala mai aproape de scopul ei, acela de a forma .

Din păcate însă, sistemul de învățământ funcționează după niște reguli prestabilite la care s-au adăugat niște amendamente invizibile, dar foarte rezistente care derivă din natura umană. O răsturnare a acestui bloc imens de ițe, o regândire integrală a sistemului este imposibilă pentru că rezistența este incredibilă. Trebuie admis faptul că profesorii nu se consideră angajați care răspund în fața unui superior, ci făcând parte dintr-o clasă socială oprimată ei resping cu îndărătnicie orice schimbare oricât de mică, văzând-o ca pe o asuprire. Nu acceptă nimic ce îi împiedică să-și facă treaba cum au apucat ei, fără camere de luat vederi în clasă, fără implicarea prea mare a părinților etc. Sistemul nu poate fi reformat prin măsuri discreționare, dure, implacabile, e ca și cum ai arunca o nucă într-un zid de piatră; în cel mai rău caz se strică nuca, zidul rămâne nemișcat. Însă cu pași mici, pe termen lung, atacând mai degrabă conținutul învățământului putem îmbunătăți situația actuală; e nevoie de răbdare și perseverență.

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Buna ziua dna. Cristina Tunegaru
    Am citit cu atentie sporita articolul dvs.
    In mare este extrem de bine articulat la nivel de idei. iar unele dintre propunerile dvs sunt de bun simt. Dar constat ca concluzia este cea mai corecta.

    NU SE VOR SCHIMBA acesti oameni.

    Sunt parintele unei eleve care a absolvit anul acesta clasa a 11-a.
    Sunt unul dintre parintii care s-au implicat in educatia copilului, dar nu in cadrul sistemului ci in afara lui. Am considerat si consider ca acest sistem este profund DISFUNCTIONAL si de aceea am suplinit noi ca familie in multe situatii, multe dintre neajunsuri, (Finantand constant mediattii la matematica in ultimii 5 ani, asigurandu-ne ca performanta fetei noastre nu este determinata de nivelul profesorilor, ci de pregatirea ei in privat, in privinta invatarii limbilor straine, incurajand-o sa urmeze diferite cursuri platite de noi,-teatru, comunicare,- sau incurajand-o sa faca voluntariat , etc.)

    Consider, dupa mai bine de 10 ani ca pot emite o parere din punct de vedere al unui parinte, cu privire la sistemul de educatie din Bucuresti si probabil din toata tara.

    In primul rand cei din sistem SI-AU PIERDUT FUNCTIA pentru care au fost angajati in acest sistem de invatamant. Ei nu sunt deloc constiienti de importanta si consecintele serviciului (sau deserviciului) pe care il presteaza.
    Apoi ar fi necesar ca toti educatorii si profesorii din sistem sa aiba cunostiinte de INTELIGENTA EMOTIONALA. Eventual sa faca cursuri si apoi sa de-a evaluari in acest domeniu.
    In al treilea rand in multe scoli sau licee, s-au creat adevarate FEUDE ! Directorul/directoarea scolii este un mic dictator, care dispune dupa bunul plac de resursele existente in scoala respectiva! (Fie ca este vorba de resursa umana sau de resursa de alta natura !)
    In al patrulea rand nu se pregatesc acesti oameni sa isi perfectioneze metodele sau capacitatile profesionale, deoarece facand asta nu exista nicio diferenta in niciun plan(financiar, ierarhic,etc) . Altele sunt criteriile de evaluare in sistem ! De cele mai multe ori de natura oneroasa, asa cum ati remarcat si dvs in cuprinsul articolului.
    Slaba calitate profesionala este, in opinia mea, rezultanta slabei calitati UMANE a multor angajati din sistem (Vezi ex. profesoara porno, profesorul pedofil, profesori spagari etc).
    Va multumesc .
    Cu stima,
    Florin MIhalcea

    • Dacă aveți timpul și răbdarea să citiți articolul și toate comentariile veți observa, cred, multitudinea de aspecte, numai dintre cele evidențiate aici, până acum, pe care le presupune acest domeniu de activitate, importanța lui pentru fiecare dintre noi și pentru societate, națiune, viitor, etc… Și dacă această profesie este atât de complicată, de importantă, de … , de ce spunem/gândim: ”dacă nu vă plac salariile, plecați”? Este ori nu o profesie importantă, de cea mai mare importanță? Să nu se supere medicii dar eu cred că ar putea fi cel puțin la fel de importantă profesia de profesor ca și cea de medic: medicul aduce pe lume omul, îl îngrijește și îl menține cât mai bine cu putință, uneori îl scapă de la moarte(cinste lor!) dar profesorul îi dă acestei vieți un sens, inclusiv pe medic îl face ceea ce este! Și atunci de ce le spunem vorbele acelea, nu vrem să-i atragem pe cei mai buni copii/tineri să fie profesori? Cu această mentalitate nu o vom face niciodată!
      Apoi articolul și comentariile arată cât de complexă este discuția și pe câte paliere trebuie dusă ea. Nu pot fi toate abordate într-un articol și câteva, oricât de multe, comentarii.
      De exemplu nu s-a vorbit prea mult despre conținutul învățării și adaptarea lui la noua realitate a societății, tehnologiei, etc…
      Eu nu am fost prin străinătate, am citit ce au zis alții. Am înțeles, din aceste lecturi, că societatea occidentală, la care ne raportăm( o fi bine întotdeauna, chiar în toate domeniile și în tot ceea ce face ea?) se bazează, într-o proporție covârșitoare, pe un principiu primordial în tot ceea ce face: competența. Cu toate implicațiile pe care le presupune această abordare în viața societății și a oamenilor. Și suntem cu toții încântați când asistăm la câte o astfel de performanță deosebită, indiferent de domeniul în care este ea realizată – sportiv, cultural, științific, managerial, etc. Cum au făcut oamenii aceștia aceste lucruri: cu parlamentari condamnați și aleși de ”poporul suveran”(și educat, informat, competent în a evalua, în a alege, nu?), cu manageri/directori aleși, promovați și menținuți zeci de ani EXCLUSIV pe criterii POLITICE, cu parlamentari și aleși locali incompetenți, imorali, inculți, agramați, cu o proporție de …% dintre ei cu probleme cu justiția? Mai este nevoie să accentuez această tușă? Nu cred, presa arată zilnic aceste lucruri. Și atunci, de ce școala ar trebui să fie altfel? Ea este alcătuită din aliens, nu tot dintre membrii aceleiași societăți?
      Când se vorbește despre majorări salariale la profesori/medici/bugetari se invocă imediat principiul corelației creșterilor salariale cu criterii de performanță(neprecizate!). Extraordinar, așa și trebuie, este un principiu elementar. Dar, oare, nu ar trebui să vedem mai întâi, cine sunt cei care ne stabilesc nouă acele criterii? Care sunt ”performanțele” lor? Procentul dintre ei cu dosare în justiție? Cât de repede ai ”dobândit” un dosar de corupție, etc.? Cât de incult sau agramat sau nepriceput ești? Care sunt criteriile lor de ”competență”? Care este aria lor de ”expertiză” care să-i îndreptățească să statueze niște criterii reale de evaluare a muncii unui cadru didactic, acum și pentru viitor, pentru a așeza, în sfârșit, pe baze sănătoase, o activitate de cea mai mare importanță pentru viitorul națiunii? Când mentalitatea societății despre competență este dominată de exemple precum becali, cruduța, mutu, manele, salamuri, etc., acestea sunt ridicate la rang de maximă performanță, care-i șansa unui profesor de a-i arăta unui elev că este bine să învețe? De ce DOAR profesorul este OBLIGAT să creeze motivația învățării și familia(care familie? aceea din Spania, sau aceea dezmembrată, cu probleme cu alcoolismul, justiția, etc?) și societatea nu? Cum definești apoi performanța într-o clasă dintr-o școală de fițe unde toți elevii se meditează și o școală dintr-o zonă prăbușită economic unde performanța este să-i ții pe elevi în clasă pentru a nu face ”altceva”? Câți dintre acești elevi sunt interesați de câtă carte știe profesorul? Cum să-l duci la bacalaureat pe elevul care a fost promovat de sistemul dornic să-și păstreze finanțarea pe elev și care nu știe operațiile aritmetice elementare, nu știe să scrie corect, nu înțelege/reține un enunț elementar, nu-l interesează acest lucru? Și ce performanță poți avea cu acest elev? Cum poate fi evaluată munca unui profesor în aceste condiții? Și acești elevi vor avea dreptul să ”evalueze” profesorii? Eu fac această activitate de o viață și îmi fac deseori procese de conștiință dacă subiectele propuse au fost bine alese pentru a permite elevilor mei să arate că și-au însușit cunoștințele transmise, că le pot utiliza în situați convenționale și nu numai, etc. Și o persoană care nu a făcut niciodată evaluare, care nu cunoaște elementele activității respective, nu are o pregătire minimală, nu are nici un fel de principii privind activitatea în sine(nu-l interesează: el vrea doar să scape de…) va avea dreptul să-i hotărască viața unui om care, poate, și-a pus tot sufletul în ceea ce face? Și credeți că o astfel de viziune poate fi visul unui tânăr valoros și entuziast care să facă muncă de apostolat pentru propășirea nației? Și care este și sănătos mintal?

      • Domnule profesor, pacat ca doar o mica parte dintre cetateni inteleg cu adevarat importanta invatamantului pentru cetateni si pentru Romania.

        Eu am o mare dilema: de ce sindicatele din Invatamant nu reprezinta interesele profesorilor?

        • Bună întrebare!
          Un posibil răspuns(nu neapărat singurul și nu musai bun!): pentru că suferă de aceeași boală a societății – politizarea! De câte ori a fost PSD-ul la putere sindicatele au pus batista pe țambal. Nu-i vorbă că nici pe vremea altora nu au dat în foc! Dar au obținut unele rezultate. Din păcate doar salariale. Mai puțin acum când se vorbește ca o asistentă medicală să câștige mai mult ca un profesor(?!). Nu am văzut multă zdroabă și – mai ales – multe rezultate, despre apărarea sistemului împotriva bolilor specifice românești: nr 1 – politizarea și nr. 2 – miticii dâmbovițeni. Adică cei magistral zugrăviți de nea Iancu cu sintagma – nu știu, dar joacă. Această boală este fatală pentru români: obiceiul nostru de a ne pronunța despre orice dar cu precădere despre ce nu cunoaștem, nu suntem specialiști. Nu am văzut sindicatele să combată metodologia stufoasă și complicată de intrare în sistem(cred că e mai ușor să devii general NATO!) care permite o astfel de calitate a persoanelor care intră în sistem. Și toți sunt NUMIȚI profesori. Lumea așa îi evaluează! Asta nu înseamnă că și sunt! Și după ei pe toți profesorii din sistem! Dar mai este și răspunsul stupefiant al oficialilor(inspectori, ministeriabili, etc): nu avem alții! Hopa! De ce? Păi, un comentator spunea aici:”nu vă plac salariile? Plecați!” Uite rezultatele! Dar peste un timp? Ați văzut filmul Idiocracy?

      • Buna ziua domnule profesor cu vechime

        Ma intreb si va intreb: de ce mi-ati raspuns mie!? Citind cu atentie ceea ce ati scris, am constatat ca nu ati facut nicio referire la comentariul subsemnatului.
        Ma gandesc, ca ati procedat asa, sa fiti sigur ca veti fi citit, deoarece raspunsul dvs va fi imediat sub text. ! Adica v-ati comportat INCORECT . Ati trisat ! Q.E.D. !

        Toti ceilalti cititori si-au postat comentariul in ordine. Dvs ati sarit randul !
        Iata un alt aspect in suferinta in profesia dvs, dar si in cea de medic, LIPSA ETICII ! Degeaba va straduiti sa va luati diverse gradatii profesionale, daca v-ati pierdut busola morala !

        Inchei supunandu-va atentiei un citat :
        EST MODUS IN REBUS !

        va salut, dar…fara stima, domnule profesor cu vechime

      • De ce sa nu aiba un elev dreptul sa evalueze un profesor, avand in vedere ca e viitorul lui in joc. Profesorii sunt platiti si din banii statului, parintii copiilor platesc, de ce sa nu aiba dreptul sa isi dea cu parerea daca invata ceva sau nu? Nu conteaza de cati ani sunt profesorii in invatamant daca sunt jalnici la predat. Medicii daca gresesc sutn dati in judecata, de ce sa nu fie si profesorii evaluati?

  2. ma indoiesc ca panza de paianjen care ii include pe toti profesorii din Romania va putea fi vreodata rupta si reconstruita pe alte baze. oamenii acestia au niste cutume care le-au devenit mod de viata/comportament

    copilul meu intra in clasa zero anul acesta, la scoala de cartier. dar in momentul in care voi putea (peste 1 an sau doi) il voi duce la o scoala privata.
    pentru ca, intr-adevar, acolo unde profesorul stie ca e evaluat imediat, saptamana acesta sau urmatoarea, de catre parinti, unde simte ca banii vin de la parinti, in baza rezultatelor copilului – acolo va fi motivat sa lucreze in mod real cu copilul !

    • Sunt pentru sistemul privat (pana la urma totul e privat cata vreme salariile angajatilor publici sunt platite din taxele contibuabililor) insa evaluarea profesorilor la nivel de scoala generala si liceu pune probleme: fiintele umane nu sunt niste roboti care actioneaza in functie de cum dorim. Un copil poate fi talentat la muzica si foarte slab la biologie. Degeaba incearca un profesor de biologie sa educe un copil neinteresat de biologie, mai mult de performante medii, nu va obtine. Mai precis, evaluarea profesorilor nu se poate face in absenta intelegerii unui fapt esential: fiecare copil are inclinatii specifice, ceea nu inseamna ca un copil ar trebui lasat sa invete doar ce doreste ci ca trebuie facuta o distinctie intre preferentile si abilitatile fiecarui copil si modul in care evaluam profesori care predau materii care nu convin acelui copil. Pe scurt, a evalua un profesor doar in functie de rezultatele elevilor inseamna a condamna elevii la mediocritate per ansamblu.

    • @dana eugenia
      Asta pare a fi mentalitatea tipică a părintelui modern. Dacă plătesc educația odraslei, vreau să văd rezultate!

      Ce te faci dacă odrasla cuminte și cuviincioasă nu e și ”înțelegătoare”?! De obicei, există semne premergătoare. Dacă n-a învățat (din proprie inițiativă) să citească pînă la 3-4 ani, sigur o să întîmpine probleme în viață. Iar primele probleme, desigur, vor apărea în școală. Unde e vina educatorului?! Asta-i viața, pur și simplu! Nu orice cal e armăsar!

      Cei chemați, nu vor avea nevoie de meditații, explicații suplimentare sau mai știu eu ce istovitoare exerciții intelectuale. Și în plus, vor avea mai mult timp de joacă, distracție sau studii extrașcolare. Ceilalți, Dumnezeu cu mila!

      Doar în momentul în care se va reveni la un sistem de învățămînt filtrant (nu difuz, cum este în momentul de față), se va putea vorbi despre performanță. Pînă atunci, grîul va rămîne amestecat cu neghina.

    • In privinta scolilor particulare (si a scolii noastre, in general) este foarte bun articolul semnat de Adina Popescu in Dilema veche nr. 646 de joia trecuta (7 iulie). Se intituleaza: Cu turma, la Evaluarea Nationala.

    • Dar de ce considerați că numai părinții sunt capabili să evalueze activitatea unui profesor? Cred că procesul acesta este mult mai complicat decât pare la prima vedere și depinde de foarte mulți factori. Însăși autoarea articolului nu a menționat unii dintre ei, cum ar fi, de exemplu, criteriile după care se stabilește competența celui care comite evaluarea.

    • Spune cineva aici: ” acolo unde profesorul stie ca e evaluat imediat, saptamana acesta sau urmatoarea, de catre parinti”… Cum adica? Eu nu inteleg? Parintii evalueaza profesorul? pe ce competente? Daca parintele este un buticar sau un manelist cu bani si si-a dat odrasla la „privat”, dar nu stie sa articuleze 2 propozitii coerente, pe ce baza face acest parinte „evaluarea” profesorului? Adica, numai simplul fapt ca platim cursurile ne da dreptul sa evaluam profesorii? Cred acesti parinti ca la Harvard, Cambridge sau alte scoli cu traditie, parintii studentilor sunt cei care „noteaza” profesorii? Vai de acesti parinti! Nici nu vreau sa ma gandesc ce fel de copii au crescut… si nici nu as vrea sa fiu profesorul unor elevi cu astfel de parinti!

      • @Monix – dacă părintele copilului este manelist sau buticar, n-o să fie capabil să evalueze profesorul. Dar dacă părintele este profesor universitar, va reuși el oare să evalueze profesorii pe care-i are copilul la liceu?

        Unii oameni au un talent special de găsi cel mai șocant contraexemplu pentru a respinge o idee. Însă în practică părinții, chiar oameni simpli fiind, totuși evaluează profesorii. Se mai sfătuiesc cu un vecin, mai aud una-alta de la un coleg de serviciu, dar până la urmă profesorul chiar ajunge evaluat de către părinți, indiferent dacă el este conștient de asta sau nu.

    • S-ar putea sa va inselati cu scoala privata. Trebuie sa aveti cumva un sistem „neutru” de evaluare, pentru a vedea cum progreseaza copilul dumneavoastra. Scopul multor astfel de scoli este in primul rand sa aiba copii, pentru a functiona ca afacere.

      Sau chiar credeti ca astfel de scoli isi permit sa renunte la copii pentru ca invata prost sau pentru ca au o atitudine nepotrivita la scoala? Sau isi permit sa pistoneze in continuu parintii (clientii) pe tema asta zi de zi? Sa fim seriosi. Parintii platesc si nu vor sa auda asa ceva, mai ales dupa ce platesc din greu.

      Caz concret: scoala privata de renume in pregatirea de olimpici. Da, merita toti banii, uite ce rezultate minunate are. In fapt, exista clasele de performanta unde se munceste din greu. Si apoi clasele de „cotizanti”. Care sunt lasati in general in plata Domnului cu pregatirea, ei sunt buni sa cotizeze si cam atat. Selectia se face chiar la inceputul anilor de studii, pe baza unor examene. Da, au si niste activitati extra-scolare minunate :)

      Pana vom ajunge la insitutii private in care prestigiul scolii sa fie ceva nenegociabil o sa mai dureze un pic.

      • Iar scolile publice nu au nevoie de studenti pentru a functiona? Ce anume va faceti sa credeti ca scoala publica poate functiona fara elevi mai ales ca multe clase se comaseaza in functie de numarul elevilor, titlularizarile depind, printre altele, de numarul elevilor, etc. ? Financiar vorbind nu exista „scoli publice” cata vreme banii nu cad din cer, gratos, asa cum din pacate multa lume crede, iar coruptia in interiorul educatiei „publice” in Romania sau in alte tari exista. De cate ori cel putin in trecut au fost admisi studenti la universitati publice cu pile? De cate ori s-au ocupat posturi si se ocupa in invatamantul „public” pe pile? Uitati-va cati dintre ministrii sau politicienii din Romania au plagiat obtinand doctorate la universitati publice. Cazul Ponta, doctorat plagiat la Universitatea din Bucuresti. Coruptia nu este apanajul privatului, dimpotriva a domeniului public cata vreme cei care lucreaza in domeniul public nu sunt sub presiunea constanta de a-si face treaba cum se sugereaza chiar in acest articol.

  3. Aveți multa dreptate. Nu stiu cați colegi de cancelarie gândesc la fel ca dumneavoastră dar nu cred ca sunt multi. Va doresc sa aveți parte de timpuri mai bune pentru elevi si profesori si părinți. Nu cred ca vor fi prea curând. Am asistat la câteva inspectii de care as vrea sa uit: exigenta maxima fata de cei care nu fac repetiții cu clasa înaintea inspecției, care nu dau atenție „protocolului”, care nu fac cadouri. Îngăduință maxima fata de cei care le fac pe toate cele de mai sus. Va spun sincer, unii profesori (multi) primesc prea ușor nota 10 cu felicitări la aceste inspecții fara sa o merite iar alții, care ar merita-o, au parte de ridicări de sprânceană, de critici si de o atitudine superior condescendenta din partea inspectorilor, uneori si din partea directorului (cei doi, jucând in alta liga, se pun de acord si rareori se contrazic). Daca pe elevi ii verifica profesorii, pe profesori inspectorii, pe ei, pe inspectori, cine-i verifica si cat de des? Si cu ce rezultate? Si așa cred eu ca s-ar putea schimba ceva in atitudinea si tragerea de inima a profesorilor, in dorința lor de a face ceva: daca ar vedea ca sunt tratați cu respect, cu prețuire, cu dreptate si cu competenta de cei care ieri le erau colegi si azi le sunt superiori (exercitând o funcție pe care multi nu stiu sa o gestioneze deloc). Tot acest sistem de promovare, de ierarhizare e uneori ostil si nociv pentru ca cei cocoțați in vârf fara merit au impresia ca ei sunt mai importanți decât cei de la firul ierbii, profesorul si elevul. Eu zic sa se înceapă cu examene si perfecționări serioase cam pe la acest nivel si abia apoi sa se meargă in jos, spre baza piramidei ierarhice.

  4. „Circulă ideea că problemele de calitate a învățământului sunt cauzate de slaba pregătire a absolvenților care intră în sistem, pe fondul retragerii profesorilor competenți. Profesorii buni pleacă și salariile sunt prea mici pentru a atrage absolvenți de top. ”
    Ideea este perfect adevarata. Doar in SUA exista mii de absolventi de universitati din Romania, pentru a nu mai pune la socoteala Canada, Franta, Italia, UK, etc. Salariile profesorilor in Romania sunt cu adevarat mizerabile, faceti un calcul ce va permiteti dintr-un salariu de profesor in conditiile in care nu aveti o locuinta proprie, nu aveti ajutorul parintilor, etc.

    „Nu acceptă nimic ce îi împiedică să-și facă treaba cum au apucat ei, fără camere de luat vederi în clasă, fără implicarea prea mare a părinților etc.” Este nu doar o idee absurda dar o violare direct a drepturilor pentru care in SUA ati ajunge direct dupa gratii. Camerele de luat vederi isi au locul pe coridoare, alte spatii similare, nu in clasa! Nu am vazut camere de luat vederi in clase in nicio tara si am vazut multe tari si multe clase.

    Implicarea parintilor elevilor este complet irelevanta cata vreme parintii nu au competenta profesorala, desi parintii au responsabilitatea directa in educatia de dupa scoala a propriilor copii (it goes without saying). Daca parintii au impresia ca sunt mai bine pregatiti, ii invit sa-si educe odrasla acasa (homeschooling). Consultarea cu parintii se face in varii moduri, dar o imiplicare directa a printilor duce la incercarea de a convinge profesorii de a creste notele fara motiv. (a se vedea ce se intampla in SUA unde elevii au inteles in mod pervers ca pot folosi evaluarile profesorilor cu scopul de a-i convinge sa le ofere note maxime fara sa depuna efortul necesar.)

    Examenele nationale ar trebuie daca nu eliminate (preferabil), cel putin regandite. In urma cu ceva vremea absolventii de facultate erau obligati sa invete pe de rost exact aceleasi manuale pe care le folosisera la examenul de admitere in universitate. O dubla aberatie. Atributiile mnisterului invatamantului ar trebui limitate la un statut de comisie de acreditare nationala in baza unor principii academice generale, iar evaluarea si angajarea profesorilor sa fie rezultatul unei combinatii de criterii academice si necesitati pedagogice stabilite in functie de nivelul si orientarea institutiei. Mai precis, un profesor ar trebui sa indeplineasca exigente academice recunoscute national fapt care se petrece deja cata vreme un profesor termina o universitate recunoscuta national, deci ministerul nu mai are niciun rost, iar in plus sa aiba o cunostere a specificitatii institutie unde doreste sa predea care se poate face prin „training” la locul de predare. Nu vedeti ca de peste 25 incoace ministerul educatiei este un camp de lupta a intereselor politice de varii oridne? Dvs. doriti sa rezolvati o problema apeland la aceeasi logica care sta la originea problemei tot asa cum majoritatea romanilor voteaza PSD si se mira de ce nu functioneaza economia….

    „de regulă, profesorul se înscrie la titularizare într-un alt județ din țară, obține o notă bună la examen – cu care însă nu ar obține un post în mediul urban – se titularizează, merge la serviciu 1 an sau intră în concediu de creștere copil sau de altă natură și în primăvara următoare se transferă în orașul mult dorit, având prioritate. De multe ori, profesorul nici nu ajunge să vadă școala unde a fost repartizat.” Vedeti ce am scris mai sus. In plus: e greu, si pana la urma, ilegitim de oprit un profesor sa aleaga o alta institutie – profesorul nu e proprietatea sistemului. Daca doriti sa pastrati profesori buni la un loc de munca mai putin dorit trebuie sa le oferiti niste avantaje -incentives. Exact asa cum un preot bun este sustinut de comunitatea sa. Dar asta nu se poate face intr-un sistem public unde salariile sunt oricum mizerabile si totul centralizat. Aveti nevoie de decentalizare, de combinatii intre resurse private si publice.

    Mai reflectati…

  5. Ideea masterului didactic nu era rea deloc: sunt absolventi ai ciclului I Bologna, adica trei ani, care devin profesori. Nici pe vremuri, in patru sau cinci ani nu era garantia transformarii studentului intr-un profesor bun, dar acum? De unde cunostinte de pedagogie, psihologie, metodica? Practica pedagogica este aproape inexistenta, iar despre inteligenta emotionala sau despre noile educatii, ce sa mai vorbim? Ar mai fi de adaugat un decalaj metodologic si de perceptie: exista un alt public scolar si aceeasi abordare, aceleasi manuale, aceeasi programa.

  6. O să facă apostolat să ştiţi, Gratuit. Moka. Ai mei au fost profesori, din ăia adevăraţi, şi a fost îngrozitor pentru ei să fie cinstiţi şi să mai şi crească 3 copii, într-o ţară în care anumite domenii printre care şi învăţământul erau în mod DELIBERAT platite f. prost, pentru a-i face pe oameni dependenţi de plăţile informale şi a-i face vulnerabili la şantaj printre altele (aşa se distruge o naţie, dacă nu ştiaţi). Nu ştiu ce trebuie să fie mai întâi, oul sau găina, selecţia riguroasă a oamenilor sau creşterea salariilor care sunt înjositoare, dar trebuie făcut ceva.

    • De salariile mici din invatamant (care, pe medie, in mod real, nu sunt chiar atat de mici, comparativ cu ce se poate castiga in privat, fiind mici doar cele ale debutantilor) au dreptul a se plange doar cei intradevar bine pregatiti si cu dedicatie pentru meserie si care nu vor sa intre in sistem datorita salariilor mici ale debutantilor. Cei din sistem nu au nici un drept a se plange. Nu- i tine nimeni legati cu lanturi de scoala si, daca se cred atat de buni, nu-i opreste nimeni sa-si dea demisia si sa castige cat or putea, aici sau oriunde.
      Ce le-ar placea celor din sistem va spun eu: cresterea salariilor, cu mentinerea discrepantelor intre cei cu vechime in sistem si ceva functii si debutanti, si evitarea cat mai mult a posibilitatilor de control extern real, din partea parintilor si a comunitatii, asupra performantelor profesorilor si a scolilor. Cu alte cuvinte, sa se mentina situatia actuala, adica tot 50% din absolventi sa nu promoveze bacalaureatul, dar asta pe mult mai multi bani.

      • @Adi: ma indoiesc ca vorbesti serios si obiectiv. Iti dau niste exemple simple: salariu mediu invatamant – 500 euro / luna, salariu mediu politie – peste 1000 euro / luna, salariu mediu administratie publica – peste 1000 euro / luna, salariu mediu justitie – peste 1500 euro / luna, venit mediu parlamentar – peste 4000 euro / luna, salariu mediu sanatate – 500 euro / luna. Te rog sa tragi tu concluzii din aceste date.

  7. „O măsură practică care ar așeza lucrurile este întărirea autonomiei școlilor, în sensul în care acestea vor putea angaja profesori.”

    Este foarte corect, dar doar atunci cand scolile vor fi total independente politic. Pana cand inspectorii scolari si directorii sunt numiti EXCLUSIV politic, acest lucru e o utopie. Profesorii vor fi angajati, ca si directorii, pe baza de partid sau spaga.

    Cea mai importanta masura este depolitizarea invatamantului, administratiei, etc.

  8. Solutia exista, in LEN. Este vorba de articolul de lege care spune ca banul urmeaza elevul. Mai trebuie numai ca primariile (de care depind administrativ scolile) sa accepte ca spatiile scolilor care nu au cerere sa fie transferate scolilor care au cerere.

    In felul acesta, profesorii de la scoala care nu are cerere vor ajunge sa intre in restrangere de activitate, iar scoala care are cerere va trebui sa organizeze concurs pentru posturi noi (nu este obligatoriu ca profesorul care castiga concursul sa fie cel care a intrat in restrangere de activitate la scoala care nu are cerere).

  9. Ceea ce mă bucură foarte mult este că în sfârșit cineva vorbește de triunghiul elevi-profesori-părinți când vine vorba de educație.
    Chestiunea cu bonificații în funcție de performațe nu poate fi într-adevăr aplicată la nivel de profesor ci la nivel de școală. Asta ar duce la colaborare între profesori și la eliminarea din cadrul școlii de către proprii colegi a celor ce nu-și fac treaba. S-ar rezolva exact problema pe care o amintește george în răspunsul pentru dana eugenia.
    Însă cea mai mare problemă d.p. meu d.v. o reprezintă zona rurală. Așa cum amintea george „e greu, si pana la urma, ilegitim de oprit un profesor sa aleaga o alta institutie – profesorul nu e proprietatea sistemului.” De aceea mediul rural trebuie să ofere ceva aproape de nerefuzat „triunghiului” – nu doar profesorului. Astfel, profesorii ar veni să predea la țară, părinții nu și-ar retrage după 8 clase elevii din școală și elevii ar face școală pe bune. Ce anume să ofere? Am mai scris eu în alte comentarii, și la articolele Oanei Moraru și ale altor autori și chiar nu vreau să mă repet…nu de alta dar oricum scriu degeaba.
    O reformă a învățământului nu mai poate avea loc în situația actuală a României. Pentru că adevărata problemă nu este doar sistemul de învățământ ci din nefericire însăși stilul de viață al românului.
    Nu se întâmplă în viaţa oricărui medic să se trezească într-o dimineaţă şi să descopere că boala pe care o tratează a devenit slogan de campanie şi îndemn către populaţie. Cum ar fi să vedem pe panouri mesaje care să îndemne la cancer galopant, ciroză decompensată, diabet necontrolat? Dar nu este însăşi lumea în care trăim o lume a consumului fără limite?
    S-a umplut ţara de cazinouri şi case de pariuri. Toate anunţă promoţii şi super-promoţii, reduceri şi super-oferte, totul este super şi hiper şi mega, o lume fără limite.
    Iar cercetărori de la Stanford au concis că, cel mai important factor pentru succes este: the ability to delay gratification – self discipline.
    Pentru a-l contrazice pe george în legătură cu: „Implicarea parintilor elevilor este complet irelevanta cata vreme parintii nu au competenta profesorala” am să-i povestesc cazul personal.
    Am terminat ciclul gimnazial pe când încă se mai dădea examen de admitere la liceu. Am intrat la profil matematică, cu o notă de peste 9.70. În prima oră de matematică, cei 6 cu astfel de medie au fost invitați din prima sâmbătă la pregătire pentru olimpiadă. Nu știu de ce, dar nu am ajuns. Luni aveam 3 ore de matematică. Am fost scos la tablă în fiecare oră, mi s-au dat de fiecare dată probleme din gazeta matematică pe care nu doar eu, ci nimeni din clasă nu a reușit să le rezolve și m-am trezit în săpt. 2 de școală cu notele: 2,3,4.
    Credeți că în cazul de față părinții ar trebui să intervină? Cum? Profesorul respectiv încă predă bine mersi la cel mai bine cotat liceu din oraș și mai mult, este considerat o mică somitate în matematică și nu doar la nivel județean. Clasa mea a fost prima lui promoție la acel liceu, liceu la care a ajuns după o bătaie cruntă de la elevii unui liceu cu profil tehnic unde a încercat probabil același tip de pedagogie.
    Să pățească acum copilul meu așa ceva? Aș merge până în pânzele albe ca acel profesor nu doar să nu mai predea la liceul propriului copil, ci să nu mai predea în veci.

  10. Defalcarea orelor pe nivele de cunostinte. Cred ca ar fi singura solutie stimulativa pentru elevi.
    Sunt parinte de copil care a terminat clasa a 9-a si am observant in acest an:
    – la Limba Engleza de exemplu, copiii au niveluri foarte diferite. De la 0 pana la copii cu testul PET luat. Daca s-ar putea inscrie elevii la ore de engleza dupa nivelul lor de pregatire, nu ar fi o stagnare pentru unii si altii ar putea evolua mai usor. Asa, lectiile de Limba Engleza sunt … medii spre jos, pentru a-I trage pe toti catre acelasi nivel.
    – la Informatica. Sunt copii care au facut in gimnaziu cate 1 ora de Informatica, sunt copii care nu au facut deloc. Unii stagneaza/regreseaza, altii invata.
    – la Limba Germana iar sunt probleme: unii copii au fost cu 0 cunostinte, altii cu teste luate.
    – Matematica: unii sunt ambitiosi si participa la Olimpiade, altii abia invata lectiile la clasa. Elevii olimpici la matematica s-ar putea duce inainte fara pregatiri suplimentara, pierd pur si simplu timpul. Ar alege un nivel mai ridicat in semestrul 2 sau in clasa a 10-a.
    – geografia, biologia, chimia. Unii sunt mai talentati si prind mult mai usor lectiile, altii dezinteresati. Ar fi foarte atractiv si stimulativ pentru elevi sa poata allege nivelul pe care il doresc.

  11. In primul rand ce vrem de la invatamantul din Romania?

    Avem de-a face cu 4 actori importanti care joaca pe scena: autoritati, elevi, profesori si parinti. Se presupune ca autoritatile sunt arbitrul neutru si responsabil care face sistemul sa functioneze coerent, sa fie corect si complet.

    – Autoritatile pun la dispozitie un cadru potrivit procesului de invatare, spatii, materiale si bani si supravegheaza buna functionare printr-o multitudine de metode. Doar citind putin prin presa ultimilor 25 de ani observam numeroase situatii de ani scolari inceputi cu scoli aflate in diverse stadii de renovare, fara manuale scolare, cu salarii jenant de mici pentru profesori si personalul din invatamant. Aflam despre un sistem care accepta nepotismul, spagile si o structura ierarhica rigida unde profesorii lucreaza cu materialul clientului, iar acesta lipseste de multe ori. Este foarte cunoscuta situatia profesorilor care isi aduc creta si alte materiale de lucru de acasa. Situatia salariilor penibile si a unor cerinte in crestere pentru demonstrarea capacitatii elevilor duce la situatia meditatiilor – de cele mai multe ori netaxate si uneori fortate. Persistenta acestei situatii peste ani a creat mentalitati si practici ilegale sau imorale. Asa cum orice om care studiaza domeniul legal stie, practicile ilegale sau imorale nu se sterg prin pedepse aspre, ci trebuie creat un sistem care incurajeaza aparitia practicilor legale si morale, concomitent cu sistemul de pedeapsire a contravenientilor.
    – Elevii pornesc in scoala de la varste fragede, trec prin adolescenta si continua pana la varste destul de inaintate, petrecand peste 12 ani in sistemul de invatamant de la noi. Provin din diverse medii socio-economice si familii diverse. Evolutiile lor de la varsta de 6 ani pana la 20+ sunt diverse. Elevii pot sa fie interesati de invatare tot timpul, sa-si piarda interesul sau sa devina interesati, iar aceste evolutii se pot petrece de cateva ori in timpul vietii de elev. Ei se pot integra sau nu intr-un sistem de invatamant de masa. Dreptul la educatie este un drept fundamental al copilului. Exista metode si bune practici acceptate si care au fost utilizate zeci de ani in educatia elevilor. Schimbarea unui sistem care are la baza un drept fundamental al catorva milioane de oameni, bune practici aflate in functiune zeci de ani si dorinta de stabilitate si predictibilitate este o foarte mare problema in orice domeniu, iar invatamantul de la noi nu este o exceptie. Elevul este centrul unui sistem de invatamant si orice schimbare influenteaza si negativ si pozitiv sute de mii sau milioane de elevi.
    – Profesorii sunt cei care, in urma unui proces de selectie realizat de catre autoritati, ajung sa participe la educatia elevilor incepand cu varsta de 6 ani. Aici observam prima potentiala problema: sistemul de selectie al profesorilor. Situatiile cu care se confrunta profesorii sunt extrem de variate si necesita o mare capacitate de a accepta acest lucru. Dincolo de pregatirea profesionala in domeniul in care este specializat, profesorul trebuie sa poata comunica eficient cu ceilalti actori: autoritati, elevi si parinti. Niciunul dintre ceilalti actori nu are aceasta obligatie centrala. Asadar activitatea unui profesor se bazeaza pe lucruri greu cuantificabile si toata lumea trebuie sa poata accepta situatia. Un profesor trebuie sa isi cunoasca elevii, uneori mai bine decat ii cunosc parintii. Meseria unui profesor care lucreaza cu 20 de elevi simultan la o ora este diferita de aceea a unui profesor care lucreaza cu 5 sau 10 elevi, dar din motive de eficienta si costuri un profesor din Romania lucreaza cu minim 20 de elevi la o clasa. Practic se ajunge la costuri de cativa lei pe ora pt. fiecare elev. Este necesar sa observam ca ideea conform careia „cui nu-i place salariul sa plece” este incompatibila cu dreptul fundamental la educatie al copiilor. Salariile penibil de mici din invatamant duc la asa-numitul „race to the bottom”, deci este o fatarnicie sa spunem ca respectam dreptul la educatie al copiilor, dar nu ne asiguram ca oferim un cadru educational corespunzator. Intamplator am predat in invatamant (atat de stat, cat si privat), am facut si meditatii particulare si lucrez de multi ani ca programator in firme de soft (din Romania sau afara) si o spun sincer ca mi se pare nedemn ca salariul unui profesor sa fie de vreo 10-20 de ori mai mic decat al unui parlamentar, de 2 ori mai mic decat al unui politist care lucreaza la relatii cu publicul (adica spune publicului la ce birou sa mearga) etc. Parerea mea este ca avem 2 categorii mari de profesori (cu cateva exceptii): 1. pasionatii de predare, indiferent de salariu 2. cei care sunt incapabili sa-si gaseasca altceva de lucru. Exceptiile sunt meseriasii care pregatesc olimpici, fac meditatii cu zeci de copii pe saptamana si care ar fi antreprenori de succes si lideri respectati in orice alte domenii. Ideea este ca ne aflam intr-o situatie de blocaj datorata salarizarii extrem de proaste din invatamant care se va prelungi pana cand cineva cedeaza. In prezent elevii sunt marii perdanti.
    – Parintii sunt cei care ar trebui sa fie cel mai apropiat aliat al profesorilor, avand in minte binele propriilor copii – asta intr-o lume ideala. In lumea reala parintii pot avea propriile traume, experiente pozitive sau negative, capacitate mai buna sau mai rea de intelegere, pot sa aiba sau nu timp pentru a sprijini elevul si copilul. Ne convine sau nu, dar copiii trebuie sa poata functiona independent in societate. Ne convine sau nu, dar educatia si comportamentele invatate acasa pot fi pietre de moara agatate de copiii nostri sau pot fi ajutoare puternice pentru acestia. Rar se intampla sa ne putem evalua obiectiv copiii si sa putem recunoaste cu voce tare problemele. Cati parinti nu-si lasa copiii in fata televizorului de la varsta de cateva saptamani, scapand in acest mod de responsabilitatea de a avea interactiune cu ei? Ce vor face acesti parinti cand copiii lor vor veni de la scoala cu intrebari si curiozitati?

    Dupa cum observam, avem patru actori dintre care 2 se presupune ca ofera stabilitate si predictibilitate in procesul de invatamant (autoritatile si profesorii), iar 2 actori (elevi si parinti) sunt similari clientilor, dar nu tocmai. Diferenta intre sistemul business to client este ca primii doi actori nu sunt recompensati cu nimic material daca presteaza mai bine sau mai prost, in timp ce ultimii 2 nu pot masura calitatea serviciului prestat. Sistemul actual este perfectibil, dar trebuie observat ca daca nu atrage talente in materie de profesori nu se poate schimba, ba chiar va involua. Iar talentele se atrag cu satisfactii morale si, evident, materiale (bani). O a doua observatie este ca schimbarile in procesul de invatamant presupun experimente cu durate de ani de zile, ale caror consecinte sunt profunde pentru generatii de elevi – deci este nevoie de un mare suport public.
    Apare in discutii alternativa invatamantului privat. Problemele aici sunt urmatoarele: 1. invatamantul privat nu poate fi bazat pe dreptul la educatie pentru toata lumea 2. daca punem profitul intr-un loc de frunte in procesul de invatamant, cum garantam o calitate oarecare? daca invatamantul privat foloseste aceleasi metodologii precum cel de stat, atunci putem avea o concurenta in cadrul aceluiasi sistem; daca invatamantul privat foloseste metodologii diferite, atunci suntem in situatia unor experimente cu consecinte profunde. si iar apare intrebarea: cum garanteaza autoritatile (societatea) ca acei copii care functioneaza in sistemul de invatamant privat beneficiaza de dreptul fundamental la educatie? In State exista inflatie de zeci de procente pe an la costurile cu educatia in scoli private, iar asta dureaza de peste 10 ani. Exista situatii de oameni care la 20 de ani au datorii de zeci de mii de dolari sau care-si declara falimentul personal din cauza datoriilor cu educatia in scolile private. Dupa parerea mea, invatamantul privat poate fi o cale de rezolvare a unora dintre problemele invatamantului public gratuit (suportat din taxele platite de noi toti la buget), dar pe o perioada lunga de timp, concomitent cu dezvoltarea societatii si economiei in ansamblu.
    Eu as vedea o rezolvare a situatiei cu urmatorii pasi: 1. Mai multi bani pentru profesori, folosind grile de salarizare pe modelul celor din tari din Europa de Vest sau din tari puternice din Asia de Est. 2. Perfectionarea unui sistem care premiaza excelenta (liderii, antreprenorii), incurajeaza perfectionarea individuala a profesorilor (asta se face deja, trebuie doar imbunatatit) si se curata de profesorii cu probleme flagrante (betivi, chiulangii, incompetenti, cu probleme psihice etc). Daca a fi profesor de succes echivaleaza dpv moral si material cu succesul in domenii precum IT sau bancar vom avea si o schimbare de perceptie in societate fata de invatamant.

    P.S. in procesul de invatamant sunt mai multi actori decat cei enumerati (pot fi incluse la actori si sindicatele, politicienii de tot felul si altii). In tari din America (Centrala, de Sud sau Mexic), Asia sau in Africa exista grupari mafiote sau teroriste care saboteaza procesul de invatamant.

  12. mare e gradina, cu solutii de la nu stiu ce autodidacti la nu stiu ce segregati pe baza de cunostinte.. iar triunghiul e o utopie care pare cat de cat vizibila in Romania ptr ca parintii se implica mai mult oricum. Ptr a vedea modele de sisteme scolare esuate ar trebui sa analizati sistemele estice actuale, care sunt in majoritate catastrofale, cu o idee centrala axata pe ‘omul nou, omul viitorului, ignoranta crasa’.

    de ce sa nu poata intra direct in invatamant cei iesiti pe poarta universitatii ? trebuie mai intai sa se blazeze n cine stie ce bomba, si doar apoi sunt valabili? din contra, cei interesati vor aduce un suflu nou, si entuziasmul si dorinta de face diferenta e tot ce trebuie ptr a fi un pedagog bun, nu are nevoie sa aiba studii ‘aprofundate’ de filozofie sau psihologie

  13. Porniti cu o premisa care nu se sustine: „creșterea salariilor nu ar produce niciun efect în sensul îmbunătățirii activității profesorilor”. Este elementar ca intr-o piata libera un salariu mai mare pe un post duce la o calitate mai mare a muncii prestate.

    • este elementar ca salariile profesorilor nu se contracteaza pe o piata libera; de fapt, din multe comentarii ale profesorilor cam rezulta o ruptura de realitatile pietii libere; pe o piata libera nici controversele privind stabilirea criteriilor de performanta nu prea si-ar mai gasi rostul, ci ar functiona mecanismul cerere-oferta.

    • @Alfred Singer – și doriți că susțineți că învățământul românesc ar fi o piață liberă pentru cadrele didactice? :P

    • In Romania piata muncii e o piata libera. Asta inseamna ca oricine e liber sa candideze pe un post si angajatorul e liber sa-l dea afara daca nu isi face treaba. Principiul nu are nicio legatura cu nivelul salarizarii si cine-l stabileste. In cazul de fata statul stabileste nivelul salarizarii si daca doreste o calitate mai mare a muncii prestate in conditiile pietei libere trebuie sa mareasca salariul.

      • @Alfred Singer – nu e deloc așa liberă cum credeți dvs. Câți angajați ați avut în România, ca să vedeți că există cerințe impuse prin lege care de fapt nu folosesc nimănui, nici angajatului, nici angajatorului?. Asta pe lângă faptul că România e țara unde justiția decide angajări (de tipul reîncadrării) iar la tribunal angajatiorul e întotdeauna vinovat până nu demonstrează contrariul.

        Dacă puteți susține că piața muncii e liberă în România înseamnă că nu înțelegeți conceptul de piață liberă.

        • Depinde ce intelegem prin „liber”. Dvs. pare ca intelegeti facil, fara nicio greutate sau fara niciun inconvenient. Pentru mine „liber” inseamna ca angajatorul nu poate discrimina nici la angajare, nici la „dez”angajare ci trebuie sa-si selecteze angajatii doar pe baza competentelor lor. Principiul asta asigura concurenta si deci o distributie naturala a valorii – pe romaneste angajati cu atat mai buni cu cat salariul e mai mare. Daca legislatia muncii e prost facuta e regretabil dar asta nu schimba principiul – daca un post e prost platit va concentra angajati slab pregatiti.

          • @Alfred Singer – „Daca legislatia muncii e prost facuta e regretabil dar asta nu schimba principiul”.

            Are you for real? :P
            Principiul nu face doi bani, dacă legislația muncii nu-l implementează. Iar în România e chiar mai rău, legislația pervertește principiul.

  14. „Scoala” cum o cunoastem astazi este un sistem nascut in era industriala pentru a satisface nevoile unei societati de muncitori. Un sistem complet depasit de realitatile contemporane. Putem discuta despre nevoia de pedagogi pentru copiii, dar de profesori clar nu mai este nevoie in sistemul preuniversitar. Cunostintele profesorului vor fi oricand depasite de un manual interactiv. Sistemul de clase si evaluare pe baza de note sunt, de asemenea, inutile, ba chiar contraproductive. Daca vrei sa inveti un subiect il inveti pana la capat sau deloc. Nota reflecta si rezultatul muncii profesorului, deci acesta nu va nota niciodata obiectiv daca stie ca salariul sau depinde de nota.
    Cred ca un sistem de educatie modern ar trebui sa transforme scoala ca institutie intr-un loc in care copiii se intalnesc pentru a socializa, pentru a colabora pe proiecte, eventual pentru a discuta ocazional cu un indrumator atunci cand au probleme cu materiile pe care le studiaza, individual sau in grup, acasa sau intr-un spatiu amenajat de comunitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristina Tunegaru
Cristina Tunegaru
Licențiată în filologie, master în domeniul Literaturii, profesoara de limba română și limba engleză, cu o experiență de 5 ani la catedră, interesată de domeniul pedagogic și de realizarea unor softuri educaționale pentru disciplinele în care sunt specializată.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro