vineri, octombrie 22, 2021

Vai de steaua Institutului Cultural Român!

Pe fondul interviului cu preşedintele Traian Băsescu, am aflat şi eu de Ordonanţa de urgenţă prin care ICR a trecut de sub autoritatea simbolică a preşedintelui în subordinea efectivă a Senatului. Îmi dau seama că, pentru cei mai mulţi dintre noi, informaţia asta „lasă rece”. Încă o manevră a celor care ne conduc, menită să servească unui interes oarecare, eventual, impur şi doar de ei ştiut. E la ordinea zilei, mai ales că nici nu sună a ceva pentru care, între impedimentele zilnice, să-ţi faci griji. Să fim serioşi, are ţara probleme mai serioase decât o absconsă măsură de trecere a unei instituţii de la o autoritate la alta. Greu de contrazis, dacă nu imposibil.

Eu, însă, în ciuda acestei realităţi, mai degrabă familiare, fac parte dintre acei puţini – dar, totuşi, o breaslă întreagă – pentru care această schimbare, vă rog să mă credeţi, sună un pic alarmant. Pentru cineva a cărui viaţă nu depinde, decât întâmplător, de cinema, cărţi, muzică, pentru cineva pentru care arta şi cultura sunt subiecte agreabile – eventual, plăceri către care ştii că e frumos să aspiri, dar care nu-ţi justifică în mod direct existenţa – lipsa de reacţie la o asemenea veste se bucură, să zicem, de oarecare înţelegere. Pentru mine, însă, şi pentru cei în situaţia mea (sunt absovent de regie de film, prin urmare, mă pot include în domeniul artistic), această ordonanţă a suscitat brusc un anumit grad de încordare, „citind” în ea, nu numai o vizată discreditare a actualului preşedinte ICR, Horia-Roman Patapievici, dar şi o dorinţă premeditată de politizare a instituţiei. Până să-mi reprezint, însă, consecinţele acestei măsuri, mi-am imaginat fulgerător, şi nu fără o strângere de inimă, ce trebuie să-şi închipuie cetăţeanul obişnuit, care n-a avut norocul să fie privat de informaţiile vehiculate la televiziuni precum Antena 3 despre activitatea ICR şi Patapievici. După scandalul „poneiului roz”, după acuzele că ar încuraja o artă pornografică, după insinuările că ar risipi banul public, după ce şi-a atras toată panoplia de imprecaţii posibile, acum, iată, această ordonanţă, survenind, în ochii spectatorului comun, ca o mult-aşteptată „înfundare” a respingătorului individ cu papion. Luând de bună o realitate văzută pe dos, falsificată şi devenită, între timp, „convingere de fier”, omul normal – s-o spunem pe şleau – are motive să fie suspicios, să-şi reverse, asupra lui, întregul arsenal de resentimente. Orice efort de lămurire, de demistificare a problemei foloseşte la prea puţin – pe criteriul proverbial „ceva-ceva tot a făcut el”, Patapievici n-are, orice s-ar spune, nicio şansă de reabilitare.

Oricât ar părea de surprinzător, nimic din toate astea nu e adevărat. E, poate, greu de închipuit, dar ICR este o instituţie care funcţionează admirabil, iar emiterea acestei ordonanţe, sub cuvânt că ar fi „o instituţie politizată şi lipsită de transparenţă”, îmi stârneşte mie, unuia dintre beneficiarii programelor ICR, imense suspiciuni. De ce să schimbi ceva care merge bine?

Că lucrurile merg bine la ICR este o evidenţă – pot depune mărturie miile de artişti care s-au putut bucura, asemeni mie, de sprijinul ICR, de şapte ani încoace de când Patapievici e preşedinte. Dar n-o să mă refer la ei, îmi închipui că nu e probă mai credibilă, mai grăitoare, mai plină de bună-credinţă, decât să mă rezum la propria experienţă cu ICR.

Spun de la început că nu sunt şi nici n-am fost angajat al ICR şi nu m-a întrebat nimeni, niciodată, în niciunul din prilejurile în care am avut de-a face cu ICR, dacă ţin sau nu cu Băsescu. Inutil de precizat că n-am nicio legătură cu preşedintele Băsescu (aş adăuga, de altfel, că nici măcar de afinitate politică). Esenţial, pentru mine, a fost că, deşi relaţiile mele cu ICR au fost numărate, am simţit ceea ce orice cetăţean îşi doreşte să simtă: sprijin instituţional. Când Horia-Roman Patapievici a ajuns la conducerea ICR, în 2005, eram încă student. O vreme, mi-amintesc precis, ideea de a spera la un sprijin, de orice natură, de la o instituţie a statului (alta decât CNC) nici nu-mi trecea prin minte – nici mie şi, îmi închipui, nici colegilor mei. Eram, cum s-ar spune, bine antrenaţi să nu ne facem iluzii. După un timp, am început să aud că ICR asigură, în anumite cazuri, cheltuielile de transport pentru regizorii care au filme selectate în anumite festivaluri, un mijloc de a le asigura prezenţa în evenimente internaţionale. Mi-am văzut cu ochii mei colegii beneficiind de astfel de înlesniri din partea ICR, iar, ulterior, am putut profita şi eu. Prea puţini ştiu ce important e pentru destinul unui film, dar şi pentru autorul însuşi, prezenţa lui în cadrul evenimentului în care a fost selecţionat. Am avut parte de o retrospectivă (ideea a aparţinut iarăşi ICR-ului) cu câteva scurtmetraje pe care le realizasem în timpul facultăţii şi pot să pomenesc, într-un mic palmares personal, că mă număr, alături de câţiva colegi, printre câştigătorii concursului de rezidenţe organizat de ICR Paris. Una peste alta, nu doar am constatat, aşa-zicând, pe propria piele, sprijinul ICR, ci şi iradierea lui, tot mai pregnantă, asupra întregului spaţiu artistic românesc. Multiplicaţi de câteva sute de ori ce-am trăit eu şi veţi obţine rolul vital pe care îl joacă ICR asupra artiştilor din România, asupra promovării lor în străinătate.

De altfel, sunt convins că impresia mea e departe de a fi un caz izolat, ceea ce-mi întăreşte şi mai mult îndoielile faţă de repercusiunile vădit primejdioase ale acestei măsuri. Am fost martori cu toţii, cei care suntem predispuşi, prin natura pregătirii, să beneficiem de sprijinul ICR, la un exemplu de decenţă instituţională. Sunt sigur că destui dintre confraţii mei, asemeni mie, au creditat această instituţie cu o încredere prea rar întâlnită în spaţiul nostru, o încredere, în fond, neaşteptată, încrederea pe care ţi-o stârneşte atât de miraculos normalitatea. E o încredere care are şanse bune să se risipească iremediabil în momentul când conducătorii acestei instituţii vor fi numiţi politic, în momentul în care, în nefericita noastră tradiţie, o vom rupe cu trecutul, cu lucrurile care s-au clădit cu atâta efort până acum.

Întrezăresc, însă, o realitate mai tristă. Îmi reamintesc brusc că cea mai mare parte a  semenilor mei, cetăţeni ai acestei ţări, vor rămâne, în cel mai bun caz, indiferenţi. Aceştia sunt, fără doar şi poate, optimiştii… Mai probabil e, însă, că o bună parte dintre aceşti oameni vor vedea în această măsură o îndreptăţire, o punere, providenţială, a lucrurilor în ordine, un prilej de a-şi reactiva spiritul de ranchiună şi ura faţă de inşi precum Patapievici şi acoliţii lui. Sunt oamenii care s-au obişnuit să vadă în celălalt, oricine ar fi el, o persoană cu interese ascunse, o minte malefică, un duşman al cărui unic scop e să-i manipuleze şi să-i lipsească şi de puţinul pe care îl au. Sunt oamenii care şi-au făcut din suspiciune lege, un idol la care se închină cu o cucernicie demnă de un Dumnezeu mai bun, ignorând, cu rea-voinţă, prezumţia de nevinovăţie pe care o datorează aproapelui. În consecinţele ei ultime, această realitate mă face să-mi dau seama cât de puţin voi fi luat în serios, cu câtă suspiciune vor fi citite aceste rânduri, cât e de la îndemână să sucombi, azi, tentaţiei, dar şi plăcerii, de a întina, ţie şi altora, demnitatea cu care suntem lăsaţi, în mod natural, pe acest pământ.

Prin urmare, aleg să închei pesimist, dar nu fără un dram de nădejde, adresându-mă celor câţiva încă necontaminaţi de meteahna acră a susceptibilităţii şi să le spun că le doresc şi lor, fiecăruia, în mediul în care îşi exercită profesiunea, să aibă parte de o instuţie care să funcţioneze cu aplombul şi eficienţa cu care a funcţionat, de nişte ani încoace, ICR. Chiar dacă soarta lui e, poate, pecetluită, noi, spre deosebire de cei mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări, putem pretinde că am avut privilegiul de a fi beneficiat, pentru o vreme, de serviciile unei instuţii vii, moderne şi, în fond, cu adevărat democratice.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. „De ce să schimbi ceva care merge bine?” Simplu. Patapievici a făcut ca funcția de președinte al ICR să fie ceva de prestigiu internațional, iat băieții care se văzură mai săptămâna trecută cu 55% din electorat de partea lor și-au zis ca ar vrea ei jucărica asta. Că vor și ei prestigiu. Și iaca. Jucărica li se dă.

  2. Sunteti tineri si frumosi domnilor asa incat,
    fortand un pic, s-ar spune ca nu are nici o importanta disputa Ernu- Pata, si nici macar “steaua” ICR cum spuneti. In locul in care confuzia este sistematic alimentata, musai sa ne gandim ce trebuie sa insemne bruma de efort diplomatic-cultural pe care Romania il investeste.
    Mai intai, nsacuti in URSS, am luat cu asalt lumea cu trupe de calusari esuate in festinuri cu ciorba de burta, mici si sarmale ca si cum niste tarani din Romania se adresau altor tarani de aiurea prin lume. Muzee vii, itinerante calatoreau ca intr-un arhipelag rescriind iar si iar, in registrul soacrei cu trei nurori lumea ancestrala, circumscrisa propriei bataturi, incremenite in nemurirea traditiei. Somnul de veci cu capul proptit pe « Scanteia » s-a sfarsit rasunator in faliment multilateral…
    Omul recent, atent si profund cultivat, deschis catre lumea fictionala dar si functionala, a iesit la lumina cu propria creatie. A luat cu asalt spatiul tactil, vizibil, audibil, olfactiv exprimandu-si gusturile cu ajutorul calificat si certificat al artistilor deschisi spre lumea de azi, daca nu chiar de maine. A intrat in competitie si joaca sincron in toate registrele fara nici un complex. Visul ratiunii in « fiinta si timp »
    Chiar daca ar fi sa numim asta propaganda, dincolo de persoane si chiar institutii, Romania are o sansa -mica- de a beneficia de sustinere culturala : calificata, eficace si eficienta.
    Merita ea sansa asta ? Cine sa hotarasca ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vlad Trandafir
Vlad Trandafir este diplomat al Facultăţii de Ştiinţe Luminy (Marsilia, Franţa) şi absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”. Lucrează ca scenarist şi regizor, autor a mai multor scenarii de scurt şi lungmetraj, cel mai recent fiind „365 de Revelioane” (2012), finalist al Concursului Naţional de Scenarii HBO (2011). A regizat filme precum „Datorie” (2006, distins cu Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune la Teheran), „Sinopsis docu-dramă” (2007, distins cu premiul PROCINEMA), „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin” (2009, distins cu Marele Premiu la Best Film Festival) şi „După-amiază în Drumul Taberei” (2011). De asemenea, regizor al emisiunii „Profil, Poveste, Personaj” (2011), realizată de Marius Constantinescu şi difuzată pe TVR Cultural.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

Relaţii comerciale stabilite pentru fabricarea de tractoare la I.A.R. Braşov, sub licenţă germană, în perioada 1945-1950

Fanteziile şi frenezia cu care activiştii ecologişti din zilele noastre îşi promovează ideile utopice la nivelul conducerii Uniunii Europene au trei elemente...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.