Vai de steaua Institutului Cultural Român!

Pe fondul interviului cu preşedintele Traian Băsescu, am aflat şi eu de Ordonanţa de urgenţă prin care ICR a trecut de sub autoritatea simbolică a preşedintelui în subordinea efectivă a Senatului. Îmi dau seama că, pentru cei mai mulţi dintre noi, informaţia asta „lasă rece”. Încă o manevră a celor care ne conduc, menită să servească unui interes oarecare, eventual, impur şi doar de ei ştiut. E la ordinea zilei, mai ales că nici nu sună a ceva pentru care, între impedimentele zilnice, să-ţi faci griji. Să fim serioşi, are ţara probleme mai serioase decât o absconsă măsură de trecere a unei instituţii de la o autoritate la alta. Greu de contrazis, dacă nu imposibil.

Eu, însă, în ciuda acestei realităţi, mai degrabă familiare, fac parte dintre acei puţini – dar, totuşi, o breaslă întreagă – pentru care această schimbare, vă rog să mă credeţi, sună un pic alarmant. Pentru cineva a cărui viaţă nu depinde, decât întâmplător, de cinema, cărţi, muzică, pentru cineva pentru care arta şi cultura sunt subiecte agreabile – eventual, plăceri către care ştii că e frumos să aspiri, dar care nu-ţi justifică în mod direct existenţa – lipsa de reacţie la o asemenea veste se bucură, să zicem, de oarecare înţelegere. Pentru mine, însă, şi pentru cei în situaţia mea (sunt absovent de regie de film, prin urmare, mă pot include în domeniul artistic), această ordonanţă a suscitat brusc un anumit grad de încordare, „citind” în ea, nu numai o vizată discreditare a actualului preşedinte ICR, Horia-Roman Patapievici, dar şi o dorinţă premeditată de politizare a instituţiei. Până să-mi reprezint, însă, consecinţele acestei măsuri, mi-am imaginat fulgerător, şi nu fără o strângere de inimă, ce trebuie să-şi închipuie cetăţeanul obişnuit, care n-a avut norocul să fie privat de informaţiile vehiculate la televiziuni precum Antena 3 despre activitatea ICR şi Patapievici. După scandalul „poneiului roz”, după acuzele că ar încuraja o artă pornografică, după insinuările că ar risipi banul public, după ce şi-a atras toată panoplia de imprecaţii posibile, acum, iată, această ordonanţă, survenind, în ochii spectatorului comun, ca o mult-aşteptată „înfundare” a respingătorului individ cu papion. Luând de bună o realitate văzută pe dos, falsificată şi devenită, între timp, „convingere de fier”, omul normal – s-o spunem pe şleau – are motive să fie suspicios, să-şi reverse, asupra lui, întregul arsenal de resentimente. Orice efort de lămurire, de demistificare a problemei foloseşte la prea puţin – pe criteriul proverbial „ceva-ceva tot a făcut el”, Patapievici n-are, orice s-ar spune, nicio şansă de reabilitare.

Oricât ar părea de surprinzător, nimic din toate astea nu e adevărat. E, poate, greu de închipuit, dar ICR este o instituţie care funcţionează admirabil, iar emiterea acestei ordonanţe, sub cuvânt că ar fi „o instituţie politizată şi lipsită de transparenţă”, îmi stârneşte mie, unuia dintre beneficiarii programelor ICR, imense suspiciuni. De ce să schimbi ceva care merge bine?

Că lucrurile merg bine la ICR este o evidenţă – pot depune mărturie miile de artişti care s-au putut bucura, asemeni mie, de sprijinul ICR, de şapte ani încoace de când Patapievici e preşedinte. Dar n-o să mă refer la ei, îmi închipui că nu e probă mai credibilă, mai grăitoare, mai plină de bună-credinţă, decât să mă rezum la propria experienţă cu ICR.

Spun de la început că nu sunt şi nici n-am fost angajat al ICR şi nu m-a întrebat nimeni, niciodată, în niciunul din prilejurile în care am avut de-a face cu ICR, dacă ţin sau nu cu Băsescu. Inutil de precizat că n-am nicio legătură cu preşedintele Băsescu (aş adăuga, de altfel, că nici măcar de afinitate politică). Esenţial, pentru mine, a fost că, deşi relaţiile mele cu ICR au fost numărate, am simţit ceea ce orice cetăţean îşi doreşte să simtă: sprijin instituţional. Când Horia-Roman Patapievici a ajuns la conducerea ICR, în 2005, eram încă student. O vreme, mi-amintesc precis, ideea de a spera la un sprijin, de orice natură, de la o instituţie a statului (alta decât CNC) nici nu-mi trecea prin minte – nici mie şi, îmi închipui, nici colegilor mei. Eram, cum s-ar spune, bine antrenaţi să nu ne facem iluzii. După un timp, am început să aud că ICR asigură, în anumite cazuri, cheltuielile de transport pentru regizorii care au filme selectate în anumite festivaluri, un mijloc de a le asigura prezenţa în evenimente internaţionale. Mi-am văzut cu ochii mei colegii beneficiind de astfel de înlesniri din partea ICR, iar, ulterior, am putut profita şi eu. Prea puţini ştiu ce important e pentru destinul unui film, dar şi pentru autorul însuşi, prezenţa lui în cadrul evenimentului în care a fost selecţionat. Am avut parte de o retrospectivă (ideea a aparţinut iarăşi ICR-ului) cu câteva scurtmetraje pe care le realizasem în timpul facultăţii şi pot să pomenesc, într-un mic palmares personal, că mă număr, alături de câţiva colegi, printre câştigătorii concursului de rezidenţe organizat de ICR Paris. Una peste alta, nu doar am constatat, aşa-zicând, pe propria piele, sprijinul ICR, ci şi iradierea lui, tot mai pregnantă, asupra întregului spaţiu artistic românesc. Multiplicaţi de câteva sute de ori ce-am trăit eu şi veţi obţine rolul vital pe care îl joacă ICR asupra artiştilor din România, asupra promovării lor în străinătate.

De altfel, sunt convins că impresia mea e departe de a fi un caz izolat, ceea ce-mi întăreşte şi mai mult îndoielile faţă de repercusiunile vădit primejdioase ale acestei măsuri. Am fost martori cu toţii, cei care suntem predispuşi, prin natura pregătirii, să beneficiem de sprijinul ICR, la un exemplu de decenţă instituţională. Sunt sigur că destui dintre confraţii mei, asemeni mie, au creditat această instituţie cu o încredere prea rar întâlnită în spaţiul nostru, o încredere, în fond, neaşteptată, încrederea pe care ţi-o stârneşte atât de miraculos normalitatea. E o încredere care are şanse bune să se risipească iremediabil în momentul când conducătorii acestei instituţii vor fi numiţi politic, în momentul în care, în nefericita noastră tradiţie, o vom rupe cu trecutul, cu lucrurile care s-au clădit cu atâta efort până acum.

Întrezăresc, însă, o realitate mai tristă. Îmi reamintesc brusc că cea mai mare parte a  semenilor mei, cetăţeni ai acestei ţări, vor rămâne, în cel mai bun caz, indiferenţi. Aceştia sunt, fără doar şi poate, optimiştii… Mai probabil e, însă, că o bună parte dintre aceşti oameni vor vedea în această măsură o îndreptăţire, o punere, providenţială, a lucrurilor în ordine, un prilej de a-şi reactiva spiritul de ranchiună şi ura faţă de inşi precum Patapievici şi acoliţii lui. Sunt oamenii care s-au obişnuit să vadă în celălalt, oricine ar fi el, o persoană cu interese ascunse, o minte malefică, un duşman al cărui unic scop e să-i manipuleze şi să-i lipsească şi de puţinul pe care îl au. Sunt oamenii care şi-au făcut din suspiciune lege, un idol la care se închină cu o cucernicie demnă de un Dumnezeu mai bun, ignorând, cu rea-voinţă, prezumţia de nevinovăţie pe care o datorează aproapelui. În consecinţele ei ultime, această realitate mă face să-mi dau seama cât de puţin voi fi luat în serios, cu câtă suspiciune vor fi citite aceste rânduri, cât e de la îndemână să sucombi, azi, tentaţiei, dar şi plăcerii, de a întina, ţie şi altora, demnitatea cu care suntem lăsaţi, în mod natural, pe acest pământ.

Prin urmare, aleg să închei pesimist, dar nu fără un dram de nădejde, adresându-mă celor câţiva încă necontaminaţi de meteahna acră a susceptibilităţii şi să le spun că le doresc şi lor, fiecăruia, în mediul în care îşi exercită profesiunea, să aibă parte de o instuţie care să funcţioneze cu aplombul şi eficienţa cu care a funcţionat, de nişte ani încoace, ICR. Chiar dacă soarta lui e, poate, pecetluită, noi, spre deosebire de cei mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări, putem pretinde că am avut privilegiul de a fi beneficiat, pentru o vreme, de serviciile unei instuţii vii, moderne şi, în fond, cu adevărat democratice.