vineri, septembrie 30, 2022

Vai de steaua Institutului Cultural Român!

Pe fondul interviului cu preşedintele Traian Băsescu, am aflat şi eu de Ordonanţa de urgenţă prin care ICR a trecut de sub autoritatea simbolică a preşedintelui în subordinea efectivă a Senatului. Îmi dau seama că, pentru cei mai mulţi dintre noi, informaţia asta „lasă rece”. Încă o manevră a celor care ne conduc, menită să servească unui interes oarecare, eventual, impur şi doar de ei ştiut. E la ordinea zilei, mai ales că nici nu sună a ceva pentru care, între impedimentele zilnice, să-ţi faci griji. Să fim serioşi, are ţara probleme mai serioase decât o absconsă măsură de trecere a unei instituţii de la o autoritate la alta. Greu de contrazis, dacă nu imposibil.

Eu, însă, în ciuda acestei realităţi, mai degrabă familiare, fac parte dintre acei puţini – dar, totuşi, o breaslă întreagă – pentru care această schimbare, vă rog să mă credeţi, sună un pic alarmant. Pentru cineva a cărui viaţă nu depinde, decât întâmplător, de cinema, cărţi, muzică, pentru cineva pentru care arta şi cultura sunt subiecte agreabile – eventual, plăceri către care ştii că e frumos să aspiri, dar care nu-ţi justifică în mod direct existenţa – lipsa de reacţie la o asemenea veste se bucură, să zicem, de oarecare înţelegere. Pentru mine, însă, şi pentru cei în situaţia mea (sunt absovent de regie de film, prin urmare, mă pot include în domeniul artistic), această ordonanţă a suscitat brusc un anumit grad de încordare, „citind” în ea, nu numai o vizată discreditare a actualului preşedinte ICR, Horia-Roman Patapievici, dar şi o dorinţă premeditată de politizare a instituţiei. Până să-mi reprezint, însă, consecinţele acestei măsuri, mi-am imaginat fulgerător, şi nu fără o strângere de inimă, ce trebuie să-şi închipuie cetăţeanul obişnuit, care n-a avut norocul să fie privat de informaţiile vehiculate la televiziuni precum Antena 3 despre activitatea ICR şi Patapievici. După scandalul „poneiului roz”, după acuzele că ar încuraja o artă pornografică, după insinuările că ar risipi banul public, după ce şi-a atras toată panoplia de imprecaţii posibile, acum, iată, această ordonanţă, survenind, în ochii spectatorului comun, ca o mult-aşteptată „înfundare” a respingătorului individ cu papion. Luând de bună o realitate văzută pe dos, falsificată şi devenită, între timp, „convingere de fier”, omul normal – s-o spunem pe şleau – are motive să fie suspicios, să-şi reverse, asupra lui, întregul arsenal de resentimente. Orice efort de lămurire, de demistificare a problemei foloseşte la prea puţin – pe criteriul proverbial „ceva-ceva tot a făcut el”, Patapievici n-are, orice s-ar spune, nicio şansă de reabilitare.

Oricât ar părea de surprinzător, nimic din toate astea nu e adevărat. E, poate, greu de închipuit, dar ICR este o instituţie care funcţionează admirabil, iar emiterea acestei ordonanţe, sub cuvânt că ar fi „o instituţie politizată şi lipsită de transparenţă”, îmi stârneşte mie, unuia dintre beneficiarii programelor ICR, imense suspiciuni. De ce să schimbi ceva care merge bine?

Că lucrurile merg bine la ICR este o evidenţă – pot depune mărturie miile de artişti care s-au putut bucura, asemeni mie, de sprijinul ICR, de şapte ani încoace de când Patapievici e preşedinte. Dar n-o să mă refer la ei, îmi închipui că nu e probă mai credibilă, mai grăitoare, mai plină de bună-credinţă, decât să mă rezum la propria experienţă cu ICR.

Spun de la început că nu sunt şi nici n-am fost angajat al ICR şi nu m-a întrebat nimeni, niciodată, în niciunul din prilejurile în care am avut de-a face cu ICR, dacă ţin sau nu cu Băsescu. Inutil de precizat că n-am nicio legătură cu preşedintele Băsescu (aş adăuga, de altfel, că nici măcar de afinitate politică). Esenţial, pentru mine, a fost că, deşi relaţiile mele cu ICR au fost numărate, am simţit ceea ce orice cetăţean îşi doreşte să simtă: sprijin instituţional. Când Horia-Roman Patapievici a ajuns la conducerea ICR, în 2005, eram încă student. O vreme, mi-amintesc precis, ideea de a spera la un sprijin, de orice natură, de la o instituţie a statului (alta decât CNC) nici nu-mi trecea prin minte – nici mie şi, îmi închipui, nici colegilor mei. Eram, cum s-ar spune, bine antrenaţi să nu ne facem iluzii. După un timp, am început să aud că ICR asigură, în anumite cazuri, cheltuielile de transport pentru regizorii care au filme selectate în anumite festivaluri, un mijloc de a le asigura prezenţa în evenimente internaţionale. Mi-am văzut cu ochii mei colegii beneficiind de astfel de înlesniri din partea ICR, iar, ulterior, am putut profita şi eu. Prea puţini ştiu ce important e pentru destinul unui film, dar şi pentru autorul însuşi, prezenţa lui în cadrul evenimentului în care a fost selecţionat. Am avut parte de o retrospectivă (ideea a aparţinut iarăşi ICR-ului) cu câteva scurtmetraje pe care le realizasem în timpul facultăţii şi pot să pomenesc, într-un mic palmares personal, că mă număr, alături de câţiva colegi, printre câştigătorii concursului de rezidenţe organizat de ICR Paris. Una peste alta, nu doar am constatat, aşa-zicând, pe propria piele, sprijinul ICR, ci şi iradierea lui, tot mai pregnantă, asupra întregului spaţiu artistic românesc. Multiplicaţi de câteva sute de ori ce-am trăit eu şi veţi obţine rolul vital pe care îl joacă ICR asupra artiştilor din România, asupra promovării lor în străinătate.

De altfel, sunt convins că impresia mea e departe de a fi un caz izolat, ceea ce-mi întăreşte şi mai mult îndoielile faţă de repercusiunile vădit primejdioase ale acestei măsuri. Am fost martori cu toţii, cei care suntem predispuşi, prin natura pregătirii, să beneficiem de sprijinul ICR, la un exemplu de decenţă instituţională. Sunt sigur că destui dintre confraţii mei, asemeni mie, au creditat această instituţie cu o încredere prea rar întâlnită în spaţiul nostru, o încredere, în fond, neaşteptată, încrederea pe care ţi-o stârneşte atât de miraculos normalitatea. E o încredere care are şanse bune să se risipească iremediabil în momentul când conducătorii acestei instituţii vor fi numiţi politic, în momentul în care, în nefericita noastră tradiţie, o vom rupe cu trecutul, cu lucrurile care s-au clădit cu atâta efort până acum.

Întrezăresc, însă, o realitate mai tristă. Îmi reamintesc brusc că cea mai mare parte a  semenilor mei, cetăţeni ai acestei ţări, vor rămâne, în cel mai bun caz, indiferenţi. Aceştia sunt, fără doar şi poate, optimiştii… Mai probabil e, însă, că o bună parte dintre aceşti oameni vor vedea în această măsură o îndreptăţire, o punere, providenţială, a lucrurilor în ordine, un prilej de a-şi reactiva spiritul de ranchiună şi ura faţă de inşi precum Patapievici şi acoliţii lui. Sunt oamenii care s-au obişnuit să vadă în celălalt, oricine ar fi el, o persoană cu interese ascunse, o minte malefică, un duşman al cărui unic scop e să-i manipuleze şi să-i lipsească şi de puţinul pe care îl au. Sunt oamenii care şi-au făcut din suspiciune lege, un idol la care se închină cu o cucernicie demnă de un Dumnezeu mai bun, ignorând, cu rea-voinţă, prezumţia de nevinovăţie pe care o datorează aproapelui. În consecinţele ei ultime, această realitate mă face să-mi dau seama cât de puţin voi fi luat în serios, cu câtă suspiciune vor fi citite aceste rânduri, cât e de la îndemână să sucombi, azi, tentaţiei, dar şi plăcerii, de a întina, ţie şi altora, demnitatea cu care suntem lăsaţi, în mod natural, pe acest pământ.

Prin urmare, aleg să închei pesimist, dar nu fără un dram de nădejde, adresându-mă celor câţiva încă necontaminaţi de meteahna acră a susceptibilităţii şi să le spun că le doresc şi lor, fiecăruia, în mediul în care îşi exercită profesiunea, să aibă parte de o instuţie care să funcţioneze cu aplombul şi eficienţa cu care a funcţionat, de nişte ani încoace, ICR. Chiar dacă soarta lui e, poate, pecetluită, noi, spre deosebire de cei mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări, putem pretinde că am avut privilegiul de a fi beneficiat, pentru o vreme, de serviciile unei instuţii vii, moderne şi, în fond, cu adevărat democratice.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. „De ce să schimbi ceva care merge bine?” Simplu. Patapievici a făcut ca funcția de președinte al ICR să fie ceva de prestigiu internațional, iat băieții care se văzură mai săptămâna trecută cu 55% din electorat de partea lor și-au zis ca ar vrea ei jucărica asta. Că vor și ei prestigiu. Și iaca. Jucărica li se dă.

  2. Sunteti tineri si frumosi domnilor asa incat,
    fortand un pic, s-ar spune ca nu are nici o importanta disputa Ernu- Pata, si nici macar “steaua” ICR cum spuneti. In locul in care confuzia este sistematic alimentata, musai sa ne gandim ce trebuie sa insemne bruma de efort diplomatic-cultural pe care Romania il investeste.
    Mai intai, nsacuti in URSS, am luat cu asalt lumea cu trupe de calusari esuate in festinuri cu ciorba de burta, mici si sarmale ca si cum niste tarani din Romania se adresau altor tarani de aiurea prin lume. Muzee vii, itinerante calatoreau ca intr-un arhipelag rescriind iar si iar, in registrul soacrei cu trei nurori lumea ancestrala, circumscrisa propriei bataturi, incremenite in nemurirea traditiei. Somnul de veci cu capul proptit pe « Scanteia » s-a sfarsit rasunator in faliment multilateral…
    Omul recent, atent si profund cultivat, deschis catre lumea fictionala dar si functionala, a iesit la lumina cu propria creatie. A luat cu asalt spatiul tactil, vizibil, audibil, olfactiv exprimandu-si gusturile cu ajutorul calificat si certificat al artistilor deschisi spre lumea de azi, daca nu chiar de maine. A intrat in competitie si joaca sincron in toate registrele fara nici un complex. Visul ratiunii in « fiinta si timp »
    Chiar daca ar fi sa numim asta propaganda, dincolo de persoane si chiar institutii, Romania are o sansa -mica- de a beneficia de sustinere culturala : calificata, eficace si eficienta.
    Merita ea sansa asta ? Cine sa hotarasca ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vlad Trandafir
Vlad Trandafir este diplomat al Facultăţii de Ştiinţe Luminy (Marsilia, Franţa) şi absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”. Lucrează ca scenarist şi regizor, autor a mai multor scenarii de scurt şi lungmetraj, cel mai recent fiind „365 de Revelioane” (2012), finalist al Concursului Naţional de Scenarii HBO (2011). A regizat filme precum „Datorie” (2006, distins cu Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune la Teheran), „Sinopsis docu-dramă” (2007, distins cu premiul PROCINEMA), „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin” (2009, distins cu Marele Premiu la Best Film Festival) şi „După-amiază în Drumul Taberei” (2011). De asemenea, regizor al emisiunii „Profil, Poveste, Personaj” (2011), realizată de Marius Constantinescu şi difuzată pe TVR Cultural.

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro