joi, martie 28, 2024

Vânate vulpi și vânători hulpavi

Nu cu foarte multă vreme înainte de moarte (fiind bătrân, păduri cutreieram…) m-am decis să scriu un text despre „noi, animalele”.

Întâmplător sau ba, expresia din urmă face titlul unui film american (2018), extrem de realist și civic. Dar care, în ciuda titlului respectiv, e exclusiv despre oameni, familie, copii, temperament și caracter omenesc. Apropo de cinematografie, menționez în treacăt și pelicula Doar animalele (Franța, 2019): o realizare și mai dată-n paște de deșteaptă, tot exclusiv despre oameni, psihologie, interconexiuni incredibile (dar reale), destine și drame omenești la extrem. De ce-și zic asemenea filme așa cum și-au zis, prefer să rămână enigmă, metaforă pură și genială, obligând la sforțare mentală întru superioară înțelegere. Dat fiind că titluri precum Noi animalele și, respectiv, Doar animalele nu au deloc facilitatea și directețea obișnuită, dac-ar fi să-ți pui întrebarea (de ce?…), răspunsul ar consta doar în însuși conținutul ecranizărilor respective, în „materia” ilustrată cu subtilitatea și complexitatea realismului oricărui destin psiho-social. Ceva convingător și verosimil este, pur și simplu, neavând nevoie de justificări, explicații.

Aici, așadar, nu-mi pun vreo întrebare privitoare la sorgintea mamiferică și la indelebila persistență a condiționării mamiferice a omului, căci asemenea determinații sunt obiective, excluzând orice dubitație, inutilizând orice discuție care ar putea socoti omul oarecum dezbărabil/emancipabil față de-așa ceva. Problema pe care mi-o pun și o supun atenției colective este aceea a „naturalității”, impudorii și impenitenței de-a face din determinismele noastre primare, biologico-mamiferice, de-a dreptul cultură, modă, sport, probă de masculinitate, prestanță socială, ba chiar și (culmea!) rafinament. De ce e negreșit nobil ca să preiei tendința primitivă de a agresa, domina, exploata, controla și ucide „regnul inferior”, făcând din universalul ei impuls violent/distructiv o veritabilă virtute, îndeletnicire pasională, artă? Poate pentru simplul fapt că spun unii, ferm ca tunul și obraznic ca diavolul: „de-aia!” și/sau „de ce nu!?”

În mirarea candidă (de ce?), ca și în replica de aparent simplism imbecil (de-aia!/de ce nu!?), zac însă complexe câmpuri de semnificație psihologică și socială. Despre marile întrepătrunderi și viclenele confuzii dintre normal și patologic și-au încins pana alți jurnaliști. (Vezi măcar https://politeia.org.ro/editoriale/psihanaliza-politicienilor-vanatori/52938/, articol care acuză complexe psihologice egal ontogenetice și filogenetice.) În rest, nu sunt nicidecum un anti-vânător, fiindcă pot exista și situații de „forță-majoră”, făcându-i pe vânători oportuni/necesari. Dar încredințarea multora că omul e cel mai nimerit, abil și responsabil judecător, executor și echilibrant instrument reglator în momentele, rare și temporare, de accident sau exces natural, iată o aroganță aproape totdeauna gratuită, mult preafrecvent eronată și distructivă. Așadar, pentru cazuri excepționale aș putea renunța la suspectarea și denunțarea vânătorii și a reprezentanților ei (mult)preaînfocați. Altminteri, cred că opțiunea „nobilă” (să nu zic inteligentă, responsabilă și veramente umanistă) poate și merită să fie aceea de non-vânător. Nevânătorul mi se pare omul bine așezat psihologic, tolerant și compasional, cu (bun)simț religios, cu real respect și sensibilitate față de Viață, existență, univers (ori cel puțin față de Regnul Viu).

Vegetarianismul și veganismiul nu sunt doar pentru cei ce doresc să slăbească, ci și pentru finuții care pun viața, de orice „natură” sau la orice nivel, mai presus de burdihanul egocentric al omului fericit că e mamifer, prostit că e bărbat dacă lovește, doboară, distruge, pasionat de senzația de putere și superioritate pe care ți-o dă uciderea, pozarea și expunerea bietului animal omorât personal. Religiile nonviolenței generalizate și ale respectului față de orice făpturi vii, duse la extrem printre jaini și printre mulți dintre hinduși și budiști, au în paralel și valori etice aplicate cotidian, ba chiar și discipline, profesiuni și comportamente economico-financiare care le asigură practicanților fideli inclusiv standarde sociale și economice superioare, demne de toată admirația.

Revenind la dragii noștri de colegi, prieteni, rude și concetățeni români… sunt multe de spus, trist de multe.

Pădurile României s-au umplut cu câini abandonați, sau doar bătuți și alungați (de către oameni neoameni). Sălbăticirea și organizarea lor în haite i-a făcut pe cât de feroce, pe-atât de discreți, tăcuți, acționând mai mult noaptea, seara și-n zori, ascunzându-se ziua. „Cei mai buni prieteni” ai omului, sub operațiile unor concetățeni dezumanizați s-au descâinit, devenind lupi, șacali, hiene. Și fac ravagii în rândurile tuturor animalelor sălbatice, nu doar printre ceea ce oamenii consideră vânat (animal comestibil). Vânătorii și pândarii nocturni sau diurini nu îi iartă. Dar tot ei mai împușcă și câini domestici, adică dintre cei fugiți prin păduri dinspre casele omenești, mai degrabă siliți de propria foame decât de nebuni (plini de hormoni și de agresivitatea neîmperecherii).

De-un pumn doi de ani au apărut în România și șacalii propriuziși. Nu peste tot, ci suind spre poalele munților dinspre Serbia (unde fură importați tocmai pe post de vânat așazis sportiv) și mai ales venind din Orientul Apropiat și Caucaz, prin Ukraina, atât înspre nordul țării cât și-nspre Dobrogea. Mă tem că cifrele, statisticile și rapoartele asociațiilor vânătorești sunt… vânătorești. Adică, cu privire la numărul și înmulțirea lor: povestiri panicarde, exagerate, extreme. Alarme care să acopere prezența și „opera” proprie vânătorilor, să justifice și să augmenteze numărul, importanța, influența și interesele tagmei proprii. Șacalul este, fără îndoială, un intrus periculos, decimând pe alocuri populațiile de iepuri, mistreți, ciute, ca și pe câinii vagabonzi ori alungați seara din curți pentru „a-și face de cap”. Dar expansiunea, peregrinarea și înmulțirea șacalilor sunt întârziate și rărite chiar de amplele defrișări, de „golurile” neprotective ale agriculturii, orașelor și comunelor și satelor care nu le oferă propriul mediu sigur (locativ și alimentar). Pentru a ajunge până la rarele și micile pâlcuri de pădure (+vânat comestibil pentru om) din amplele câmpii subcarpatice șacalii au mai întâi a lupta și desființa populația canină (nu doar ovină, porcină și aviară a gospodăriilor domestice). Iar distrugeri de acest gen încă prea puțin au fost (dac-au fost) semnalate. Repet: șacalii invadatori pot creea probleme pe viitorul scurt și îndepărtat, însă pentru moment exagerarea și panica alimentate generos de către vânători și filo- sau pro-vânători sunt ceea ce toată lumea numește azi fake-news sau manipulare. Un pericol virtual, de perspectivă, nu chiar așa de grav cum ne e prezentat. Fapt fiind că sub numele de „extracții” protecționiste, preventive și punitiv-purificatoare, peste actele numite „goană la șacali” e mai mult zvon, fum fără foc efectiv, plus interes ocult, paravan pentru troznit iepuri, fazani, căprioare și… (întâmplător) ce s-o mai nimeri.

Iar pe același tip de listă (cu liber la pușcat și fără de nicio cotă), vulpea apare bifată nonșalant, cu subînțeleasă justificare, cu utilitate maximă.

Considerarea vulpii drept dăunător constituie un abuz. Care se bazează pe-un folclor de sat defunct, actualmente pe-un fals, constituind cinism și ipocrizie, ba chiar sadism propriuzis. Naturalmente, pământul e bogat în șoareci, șobolani, cârtițe, râme, etc.; plus iepuri, ca să nu mai vorbim de insecte terestre, subpământene și nocturne, depozitare de proteine. Și mai întârzie pe pământ, ciugulind sau râmând orice păsăruici, ori doar cad pur și simplu și pui bolnavi sau părăsiți, pe lângă șerpi și gușteri prolifici, toate ținând de dieta vulpii. Deci vulpile sunt carnivore, însă „fură” găini de-ale oamenilor doar dacă pământul suferă ori e infestat cu insecticide și ierbicide care le împuținează și omoară propriul fond alimentar insectar, aviar și minimamiferic. Și doar dacă iepurii sălbatici sunt împușcați cu toții de vânători. Vulpile ar sta departe de gospodăriile omenești (oricum, astăzi sunt acareturi și garduri mult mai solide ca pe vremea țăranului sărac de odinioară), dacă ar avea drept la exploatarea teritoriilor forestiere sau chiar a câmpurilor ceva mai milostive față de diversitatea biologică. Repet: vulpile sunt considerate dăunătoare doar în chip abuziv.

Vulpile nu „distrug viile” sau fondul fructifer, pentru variație minerală și vitaminizantă mestecând orice poame însă mai degrabă din cele căzute degradant pe pământ. Iar prin faptul că papă toți șoarecii, aceștia nu rămân să consume milioanele de insectuțe care le constituie propriul nutriment, drept urmare respectivele insecte sunt cele ce distrug excesiv vegetația care, prin culturi, îi interesează pe oameni. (Pe de altă parte, împuținarea fondului aviar spontan duce la același dezastru vegetal.) Dar e oare posibil să se-nmulțească vulpile de așa manieră încât să extermine toți rozătorii mărunți? Întrebare cu răspuns hotărât negativ. Vulpile sunt teritoriale, în orice pâlc consistent neexistând mai mult de-o pereche, puii fiind alungați de către mama lor și devenind independenți destul de devreme. Vulpile doar împiedică explozia demografică a rozătoarelor, un pic frânând chiar și înmulțirea excesivă a insectelor și cosașilor care dăunează agriculturilor omenești.

Ele însele, vulpile, nu pot exploda demografic și fiindcă au bolile și paraziții proprii, care le secătuiesc vlaga și viața. Plus prădătorii lor (nu atât printre șacali, cât cu deosebire printre tot mai mulții câini comunali, ori ai sătenilor și orășenilor care-i abandonează de pui ori îi alungă foarte violent). Iar paguba-n iepuri, adică printre trofeele și mai ales farfuriile vânătorilor, e chiar mică (în comparație cu principala hrană constând în rozători, șerpi, insecte, arare păsări).

Un alt mit care trebuie demontat este cel privitor la vulpea purtătoare/aducătoare a rabiei. Desigur, vulpea poate turba, dar spre deosebire de câinii rabici nicidecum nu va ataca omul. Iar dacă dulăii sunt lăsați să cutreiere pădurea, atacând sălbăticiunile, preluând turbarea odată cu mușcăturile celor din urmă sau prin devorarea animalelor turbate, vina-i tot a omului. Mult prea frecvent, de nu chiar generalizat, proprietarii de câini (animale de companie, de casă ori de pază) se fac vinovați de nehrănirea lor corespunzătoare, de nereținerea acestora în casă, în curte sau în interiorul gardurilor proprietății, de scoaterea lor seara din gospodării, de „eliberarea” lor în stradă, grădini și câmpuri tocmai pentru a-și regla singuri atât relațiile cât și burțile (prin autoserviri sovaje).

Pe scurt, e total aiurea să bați toba prin sate (inclusiv prin afișe) cum că există vulpi și trebuiesc stârpite. Este doar barbar să efectuezi vânători speciale pentru exterminat vulpea. În realitate, în primă și ultimă instanță, vânătorii detestă vulpile mai degrabă pentru că le sunt competitori direcți, pentru că micșorează numărul iepurilor pe care și-i doresc chiar ei, pentru consumul propriu și personal, pentru impresionat rude și-amici prin daruri gurmando-gourmé.

Și barbar de tot este și să expui trupurile vulpilor adulte ucise, ca și ale puilor lor împușcați, adesea chiar prin abandonarea lor pe drumurile sau potecile din păduri sau din preajma satelor. Oare asemenea gesturi, prin oroarea lor, sunt lecție pentru descurajat intrarea în teritoriile respective a altor prădători? Descurajează/inhibă înmulțirea vulpilor? Servesc ele drept hrană sălbăticiților sau doar nehrăniților câini? (Întrebare absurdă, fiindcă se știe, un câine trebuie să fie disperat la maxim ca să se-ntindă la un hoit deja alterat, iar animalele sălbatice sau păsările de pradă se-ating doar de hoitul foarte proaspăt ucis.) Oare „folosesc” trecătorilor, drumeților, turiștilor, sătenilor ciupercari, culegătorilor de urzici sau de vreascuri, pentru a vedea cu ochii lor și a aprecia laudativ cât de grijulii și utili sunt dragii de vânători, organizatori de vânători și paznici de vânătoare? Oare chiar toată lumea e presupusă a avea mentalitatea de barbari a purtătorilor de pușcoace, cartușiere cu gloanțe, costume de camuflaj, Land Rovere, alte accesorii, importanță de sine, trufie, fițe? Oare ghilda și casta asta tot mai numeroasă și mai nemilostivă nu știe că numărul umaniștilor și ecologiștilor crește și el la fel de geometric, iar pasiunea lor este recunoscută cu tot mai multă antipatie? Pe de altă parte, în spatele sau cu ocazia împușcării bietelor vulpi, oare nu e de presupus lăcomia sau măcar „scăparea” de-a se-mpușca și alte animale, de uz pur criminal respectiv comestibil? Oare faptul că-n urma bravelor lor acțiuni exterminatoare se pot găsi cartușe de alice sau glonț fragmentabil, capabil să ucidă orice, de la păsărele până la mistreți și urși, nu înseamnă că se va fi putut „extrage” cam orice mișcă, cu japca?

Despre violența împotriva ciorilor și corbilor, dar mai ales despre masacrarea bestială a cormoranilor, despre cotele de distrus milioane de exemplare din specii deloc banale și ne-excedentare de zburătoare, ar trebui scris cel puțin un foarte amplu articol, o suită de articole, broșurele. (Poate și poeme, deși grație lui Esenin și Labiș vulpea și căprioara, ca victime înduioșătoare, au deja.) Plus cântece, bancuri și slogane moralizatoare, de bătut cu degetul în obraze nerușinate. Căci, spre pildă, a zice că românul n-are parte de pește din cauza invadatorilor cormorani e o idioțenie mai stupidă ca orice noapte, o manipulare mai crasă decât orice înghețare de ape. Dar despre cormorani și alte migratoare, poate, altădată… Preferabil nu de către un umil amator ca mine, ci semnate de un experimentat expert cu-expertize.

Arma sau vânătoarea propriuzisă constituie, automat/obligatoriu, tentația și ocazia pentru abuz. Las la o parte că, la fel ca nesimțiții pescari amatori, și fudulii vânători mai lasă pe urmă peturi de plastic și ambalajele ronțăirii la care-i condamnă nerăbdările pândei sau ambuscadei. Plus toți sacii cu care mai cară câte-un pumn de boabe drept nadă și canistrele din care împrăștie uleiuri arse (tot pentru prostit prada). Paznicii de vânătoare pot controla ușor cam ce și cât se vânează, ce număr sau cantitate (conform permisului și plăților) se poate fura naturii și căra-n frigidere private. Însă pe respectivii paznici cine-i mai verifică? Am zis, dar merită să repet: posesia pușcoacei și sentimentul de forță și superioritate pe care arma ți-l permite sau mediază, apoi interesul/motivația și nu-n ultimul rând oportunitatea, străfulgerarea „poftei” sau instinctului de moment, iată de contează, ce domină, ce declanșează percutorul cruzimii! Cu câtă încredere poți să-i bănui pe-acești „paznici de vânătoare” de dezinteres sau autocontrol impecabil, de legalitate și abținere perfectă, de refuz al autodezlegării la profit personal, la aranjamente preferențiale, la braconaj efectiv?

În locul punctelor de suspensie (ale de-sinei-cugetări a celor ce citesc), hai să închei cu-n mic citat: „Ce aflăm totuși despre natură, când simțurile noastre, ca niște ogari isterizați, gonesc pe coclaurii ei? Ce știe vânătorul despre viața animală, dincolo de faptul că e naivă, speriată și devorabilă” (A. Pleșu, Pitoresc și melancolie…, 1980: 162).

1: faptă de câini sau șacali, motivând vânătoarea?

2: opera oamenilor

3: când vezi pe net ce ieftine-s gloanțele distructive…

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. Mai toata suflarea stie „ Vulpea ,atunci cind nu ajunge la struguri zice ca sunt acri ”si cum mai toata lumea ,a citit romanul ,scris de catre Lion Feuchtwanger cel numit , Vulpile in vie , ce ne arata un Benjamin Franklin sosit la Paris si care chiar ne prezinta pe inegalabilul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais ce isi pune in slujba Rebelilor Americani intreaga lui dorinta mobilizind sume uriase bani oferite in ajutor,ne alaturam si noi vinatorii de povestioare nostime ale zicerilor de undeva din lumea cea atit de larga .Vazind , toate acestea si multe ,multe, altele , ne aducem aminte de copilaria nostra si de povestea spusa nou admirind cum coada Ursului (cel pacalit de vulpe ) a inghetat in balta cea plina de peste si a devenit codita cea micuta a batrinului Urs betegit de coada .Cit despre vinatoare !? Stim prea bine . Din vinatori am devenit agricultori dar nicind nu ne-am uitat dorinta de a bumbaci pe alti semeni de ai nostri sau de a ne lupta pina si cu imensa Balena Alba numita Moby Dick prin intermediul capitanului Ahab betegit si el de un picior mincat de fioroasa Balena atit de alba .Cu totii ne-am bucurat, cindva , de aventurile si performantele celebrului , deja, pisoi ,Jean-Tom de prin desenele animate ale vremurilor de proiectie Alb- negru si stim ,asemeni lui , fara putinta de tagada, cum Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci . Inca ne pare ca impuscatul gistelor salbatice este la moda si fara sa vrem ne amintim de mult prea nazdravanul Napirstoc (Nils Holgersson) , cel fugarit de vulpoiul Smirre , si minunatelele lui aventuri prin Suedia , calare fiind , pe tot atit de cunoscutul ginsac Martin ce insoteste si el peripetiile cirdului de giste conduse de atit de inteleapta si batrina gisca Akka. Cum„ calatorului ii sade bine cu drumul” vom sfirsi si noi povestea aducindu-ne aminte de celebra zicere „Mueti is posmagi” si asteptam sa ne cada „ mura in gura „ cite vreun„ bob zabava ”de strugure constienti fiind ca vinatoarea mai umfla si ea numarul de iepuri impuscati undeva printre ciulinii Baraganului atit de cunoscut noua .

  2. Unde trasam limita dintre om si animal? SI de ce este importanta trasarea acestei limite?

    In fundatia civilizatiei la care este conectata si societatea romaneasca, religia plaseaza omul ca apogeul creatiei, facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, in timp ce restul formelor de viata au fost create ca sa il sustina.
    In Vest aceasta perpectiva este contrabalansata de educatie in spiritul stiintelor, programe ample de protectie a animalelor si de conservare a naturii.
    Insa Romania (si vecinii sai), si la acest capitol pare sa fie suspendata in timp si spatiu. Prinsa istoric,
    economic si politic intre doua lumi cu valori diferite (Vestul democratic, in mare parte desacralizat si cu investitii majore in cercetare/protectia mediului vs Estul autoritar, puternic religios si rapace in exploatarea resurselor naturale), tara noastra face doi pasi inainte si unul inapoi.
    Numai ultimele doua-trei saptamani ne-au adus exemple hilare de bagatelizare a problemelor grave cu care se confrunta alte forme de viata care impartasesc acest spatiu geografic cu noi.
    – avem baraje construite 92%, acum dam legea, ne-am plictisit de prostiile astea cu arii protejate, lilieci, gandaci si alte aberatii ridicate de cei cu mediul. Noi avem de rezolvat aici probleme importante!
    – un urs e lovit de masini, si moare pe marginea drumului. Ce stire, iar despre ursii astia tupeisti, care tot vin spre noi. Dar nimeni nu pare sa realizeze ca drumurile acelea chiar sectioneaza habitate. Iar in lipsa de pasaje de trecere inteligent construite si plasate, care sa asigure functionarea ecosistemului sectionat, ursul – in lupta pentru supravietuire – cu toata frica de oameni si zgomotele lor, isi ia acest risc si se aventureaza sa traverseze strada.
    Suntem pregatiti sa acceptam ca emotiile, memoria, deciziile, multe ce definesc constiinta, sunt prezente in lumea animalelor, nefiind ceva ce ne-a fost dat doar noua, oamenilor, la un moment zero? Ca ceea ce definim constiinta este la randul sau un produs al evolutiei? Inca aceste discutii sunt marginale la noi.

  3. Așa este cum spune autorul. În România sportul numit vânătoare a ajuns o caricatură. Anumiți oameni, cu arme vor să omoare animale: vulpi, urși, ciocârlii, cormorani etc. Și pentru această plăcere bolnavă fac mari eforturi. De ce fac acest lucru este neclar. Nu din nevoia de a se hrăni. Din plăcere?? Ce plăcere să ai văzând un urs sau o vulpe moartă. O explicație este dată de uni psihologi cum că ar fi o deviație psiho-mentală care ar trebui tratată. Nevoia să omori animale de dragul de a omorî nu este umană. Este o perversiune care ar trebui tratată. Să ai o armă și să omori un animal care nu se poate apăra și să mai spui că practici un sport??? Păi la un sport ambele echipe trebuie să știe regulile jocului!!!!

    • Românul a văzut că boierii vînează și acum orice tiriplic care ajunge barosan își închipuie că dacă își ia un pușcoci și merge cu alte muhaiele de seama lui la împușcat de animale e și el jupîn, a intrat în lumea bună și are ocazia să facă și niște combinații, ca moș Țiriac. Următorul pas în jmekereala lui de țăran cu bani e să se facă mason și să se apuce de golf. Eu sînt de acord cu vînătoarea, singura condiție pe care aș pune-o ar fi ca vînătoarea să se facă individual, numai cu arcul sau sulița. Ia singur urma ursului și pune-l jos cu sulița dacă ești zmardoi!

  4. Din pacate tot omul a distrus lanturile trofice dintre pradator si pradat. Personal pentru Bucuresti porumbeii si ciorile sunt o pacoste de mizerie si zgomot. Pe drumul catre parcul Circului, pe str. Sf. Treime cu str. Ghica Tei am fost atacata de o cioara agresiva care de doua ori m-a atacat puternic cu ghearele pe cap si umplut de sange pe fata. Avea cuibul in un tei inalt si am trecut pe sub pom. Asa ca trebuie sa aparam natura salbatica cu masura.

    • Stimată doamnă, cu maximă empatie și profundă părere de rău… mai că-mi vine a-mi cere scuze pentru gestul necugetat al ciorii (deoarece v-a confundat cu majoritatea umană, atacatoare și inumană), iar asta nu în numele ciorii, ci chiar al speciei umane. Dar prefer să vă promit comiterea unui alt text, dedicat subiectului. Căci, vă asigur, pentru „mizeria și zgomotul” porumbeilor și ciorilor tot noi suntem de vină, căci noi i-am domesticit pe porumbeii care altminteri s-ar fi descurcat foarte onorabil în sălbăticie, iar acum îi hrănim la orice colț de stradă. Iar pălcurile de pădure din toată Muntenia tot noi le-am distrus, tăind și toți copacii seculari de pe marginile drumurilor doar pentru ca fostele câmpuri, azi parcele de cartier rezidențial, să aibă frumoase trotuare și rigole de beton + borduri, bașca ne-am obișnuit a arunca gunoaiele menajere peste tot – de unde povestea cu înmulțirea și refugierea ciorilor peste orașe. Oricum, incidentul dvs. este de 1 la 3-4-5 milioane de locuitori, mult mai mulți oameni fiind omorâți de tencuielile clădirilor vechi și sfârtecați rău de câinii care vagabondează pe lângă parcuri, Pe de altă parte, zgomotele ciorilor doar indică oamenilor când ar fi deștept să te culci și să te scoli din pat. Și n-am auzit de oameni care să fie alungați din casele lor de către găinațul și croncăitul zburătoarelor; însă de lume silită să se mute din cartier din cauza zgomotelor și muzicilor unor localuri și ale unor vecini, precis ați auzit și dvs. Deci, răspunsul la toate… tot noi suntem.

    • Sînt convins că așa a fost. Dar din fericire e un caz rarisim. Poate că doar ciorile din București au devenit ele foarte agresive.
      Sper totuși că cu o cioară nu se face primăvară.

  5. „Considerarea vulpii drept dăunător constituie un abuz.” Bateti campii cu emotie. Nu se impusca vulpile, ramanem in cativa ani aproape fara vanat mic, mai cu seama pasari. In ecosistemele actuale vulpile aproape ca nu mai au, cu exceptia omului, dusmani naturali.

    O nepricepere emotionanta, de om inteligent, si „nobil” dar care face rau, prin buna intentie.

    Gasesc pozitia dumneavoastra inteligenta dar naiva si prin subiectivitatea ei, iertati-ma… dezgustatoare

    Vanatoarea e mult mai mult decat impuscarea vanatului. Dar e mai simplu sa trantesti niste poze cu animale omorate si sa te prezinti mare umanist. De prost gust. Si deloc onorabil.

    In unele tari din vest vanatorii sunt „protectori ai mediului recunoscuti de stat” in urma examenului de vanator, care nu e deloc usor iar vanatoarea are reguli stricte. Noi nu suntem inca acolo, foarte posibil, insa asta nu face vanatorii romani tortionari de animale.

    • Chiar mulțumesc pentru acest comentariu, pentru ca cititorii să vadă și un răspuns, foarte tipic, pentru ceea ce numeam caracterul sau tipul vânătorului român actual. Aroganță și înfumurare (sprijinite de port-armă), pe care așa cum le-am încasat personal în încercările de a dialoga cu vânători (gen cel/cei care au și împușcat vulpea pozată, atașată mai sus), așa le poate sesiza oricine și în răspunsul dvs. Dvs. contraziceți faptele expuse (adică observate personal, în mod repetat, „în teren”) și chiar le negați doar cu vorbe formale/oficial-teoretice. Repet: vorbe goale, care n-au mare lucru-n comun cu psihologia reală, cu mentalitățile expuse, cu faptele/adevărurile ce se petrec pe teren (vorba militarilor: „teatrul” vostru de operațiuni). În rest, emoția, inteligența, noblețea, umanismul sau buna intenție (pe care le bifați/apreciați în textul meu), nu pot face absolut niciun rău (cum ziceți). Zidul de aroganță, ipocrizie și înfumurare pe care, iată, e de întâlnit în orice interacțiune (nu doar în fapte și fotografii), rămâne pe mai departe mai tare ca fierul și-oțelul, la fel de insensibil, încăpățânat/pătimaș, indiferent și belicos cum îl sugerasem deja.

      • Nu, nu ”se știe, un câine trebuie să fie disperat la maxim ca să se-ntindă la un hoit deja alterat”. Dimpotrivă, un câine apreciază mai mult carnea alterată și trebuie să fie foarte înfometat ca să mănânce iepurele abia vânat. Un câine sălbăticit mănâncă doar o dată la 2-3 zile și de-obicei îngroapă hoitul, tocmai ca să revină la el după ce a început să se altereze.

        În starea lor naturală, câinii nu funcționează cu carbohidrați și nu mănâncă de 3 ori pe zi, ca oamenii.

  6. Păi dacă scrieți asemenea bazaconii, ce ar fi trebuit să vă spun? Din moment ce postati public un text va asumati si o potențială critica din partea cititorilor. Nu e vorba de aroganță sau de infumurare, e vorba de un comentariu in care am punctat clar ce neajunsuri are articolul pe care l-ati scris. Referitor la experienta Dvs de pe teren, din articol am văzut doar lipsa ei. Va rog să mă iertați, dar ar trebui să scriem despre ceea ce cunoastem bine, altfel nu vad rostul.

    • Sorry, dar eu nu înțeleg logica cuprinsă în afirmația „In ecosistemele actuale vulpile aproape ca nu mai au, cu exceptia omului, dusmani naturali. ” Evident, echilibrul oricărui ecosistem presupune existența unor procese cu efecte opuse, ce-l mențin dinamic între parametrii naturali. Denaturarea acestuia, de exemplu prin lipsa unui dușman natural, ar determina, după mintea unui nepriceput în ale fondurilor cinegetice, renaturalizarea acelor dușmani naturali. Dumneavoastră, ca trecător expert, sugerați și stârpirea acestor deveniți dăunători* pentru reechilibrare.
      Bine-bine, dar apoi ce urmează? Rămân șoarecii și șobolanii fără dușmani naturali. Aveți de gând să procedați în aceeași manieră sau vizați doar înmulțirea acelui „vânat mic, mai cu seamă păsări” ca să vă ostoiți nevoia de pulbere cu următorii membri din lanțul trofic, ce devine astfel tot mai scurt. La fel gândea un vânător de crocodili în mijlocul Saharei, când la nedumerirea unui tuareg cum că acolo nu sunt crocodili, acesta ii răspunde plin de importanță „vreți să spuneți că nu MAI sunt”.
      Poate că aveți dreptate și vulpile trebuie într-adevăr ucise. Dar expedierea subiectului cu două replici din vârful buzelor, rostite cu aroganța cunoscătorului în fața diletantului, nu convinge. Din două una: fie ați ratat șansa de a explica cum trebuie, fie pe aceea de a tăcea.

      *la grădiniță și în clasele primare, când vorbeam despre animale exista mania asta de a le împărți între „folositoare” și „dăunătoare”. Mai târziu am aflat că aceste caracteristici nu sunt determinate atât de fiziologia animalului respectiv, cât mai ales de existența sau lipsa acestuia într-un anumit areal. Omul s-a trezit ca un ucenic vrăjitor și cu scuipătoarea de plumbi pe post de bagheta magică își inchipuie că azi poate corecta greșelile făcute ieri.

      • Nu cred că există vreo specie care să fi scăzut numeric în Europa, din 1970 încoace. Dacă 6.000 de urși în România ți se pare puțin, de ce nu iei măcar 5 sau 10 în Germania? Că acolo cifra urșilor în libertate e exact 0 (zero).

        După 2016, multe animale sălbatice au devenit o calamitate în satele românești. Șacalii aurii, de exemplu, care pe vremuri erau greu de găsit până și în Bărăgan, au trecut deja de Vaslui și Negrești, iar în 2021 erau deja vreo 160 de exemplare inventariate în sudul județului Iași.

        Vulpile sunt și ele o calamitate cam peste tot în România, deja în urmă cu 20 de ani puteau fi văzute și ziua în amiaza mare pe lângă sate. În UK e și mai și, acum pot fi văzute spre dimineață chiar și în față la McDonalds. Inclusiv în Londra, nu numai în Nottingham.

        • Ce legătura are ce scrii tu cu ceea ce am scris eu? N-am pomenit nici de urși, nici de șacali aurii, nici de vulpile din Nottingham.
          Caută-ți un job serios și nu te mai lăsa plătit după numărul de postări!

  7. Si cum se renaturalizeaza dușmanii naturali daca in multe zone (mai ales de deal și de campie) nu se poate face acest lucru tocmai din cauza mediului natural? Primăriile si oamenii de la sate apelează de multe ori la vânători pentru a mai reduce numărul de vulpi, în caz contrar acestea fac prăpăd. Nu se poate aici dar as posta si eu poze sa vedeti ce pagube provoacă vulpile in curțile oamenilor. Stiti despre ce vorbesc? Despre multe păsări ucise și doar puține luate sau mâncate. Vulpi care sar gardurile si care omoară mai multe păsări decât pot mânca. Sătenii sunt disperați in unele locuri asa ca pun tot felul de capcane sa sa le mai prindă. La țară, aceste păsări sunt indispensabile multor săteni care si asa isi castiga cu greu existenta.
    Unde sunt multi șoareci e greu, dar de obicei in acele zone am văzut bufnite zi șerpi care diminuează numărul lor. Altfel, trebuie luate măsuri împotriva sobolanilor sau a soarecilor si cam tot omul are pe la tara capcane de șoareci sau otravă.
    Referitor la aroganță am scris in alt comentariu dar de data asta voi spune doar atat: aroganța cunoscatorului este de preferat celei a necunoscatorului.
    Mi se pare de-a dreptul trist sa vad doctori in filozofie care își dau efectiv cu parerea despre orice crezând că dacă au o diplomă intr-un domeniu lucrul acesta ii face automat competenti si in celelalte. E un obicei adânc înrădăcinat în mentalitatea românească și de care nu prea vad sanse de a scapa vreodată. Iar cand cineva ii critica imediat sar in sus ca uite aroganță! Sunt curios daca si articolele (cartile) de filozofie ale autorului sunt la fel de relevante ca acest articol.

    • Domnule vânător „trecător”. Este mai mult decât evident că vorbim limbi foarte diferite, credeți c-ați priceput ce-aș fi zis/scris și nu este cazul, citiți foarte superficial (e bine a-ncerca de mai multe ori un text nefamiliar propriului discurs), nu observați unde/cât e informație curată, și oricum, orice nu vă confirmă propria știință și conștiință vi se pare aiurea. Dar nu-i bai, hai că încerc vă desenez un picuț mai simplu/clar sau inginerește. Așadar:

      (1) Noul dvs. fragment (cu îngrozitorul prăpăd în găini sătești) era deja demascat în textul meu ca fiind aiurea, fiindcă generalizează cazuri adevărate, însă rare, de care vânătorii se folosesc pentru a abuza, pentru a-și da importanță, pentru a-și spori clanul. În satul „meu” nimeni nu s-a plâns de vulpi, mai ales că toată lumea deține câini excedentari (iar acareturile la vile și case restaurate nu-s ca pe vremea bunicilor și-a folclorului). Totuși în acest sat (precis și-n comunele din regiune) acum 5-6 ani au apărut pe garduri afișe idioate (vulpea=turbare) și toate animăluțele respective, din pădurea adiacentă la care mă refer (deloc lipită de sat), au fost împușcate. De-atunci, an de an, în respectivele crânguri pe care le explorez des, găsesc vulpi împușcate. (Inclusiv câte 1-2 pui, văzuți personal jucându-se inocent, după o săptămână împușcați și abandonați la vedere). Apropo: poza 2, cu vulpea ucisă, e din acest an, omorâtă la o ALTĂ săptămână după (!) ce a avut acolo o sesiune de „goană la vulpi” (cum mi-au spus/declarat direct colegii dvs.). Deci cu o următoare ocazie superba vulpe pozată a fost ucisă de-un asemenea coleg de-al dvs. evident mai fraier, căci nici măcar nu s-a sinchisit să-și scoată cartușul corect din țeavă, ci l-a lăsat/aruncat la 1 metru de hoit. Apropo 2: poza nr. 3 prezintă cartușe aflate tot prin preajmă, cu același prilej.

      (2) Precis știți foarte bine că vânătorii (cu toată licența și permisul lor obținut cu trudă și bani mulți) sunt de 2 categorii: (a) vânători punct (care adică respectă cu strictețe regulamentele proprii și legea), și (b) braconieri. Care dintre dvs., când sau în ce condiții pendulează între cele 2 condiții… e treaba voastră. Eu doar am scris în textul principal cât de ușor, psihologic vorbind, e să cazi în păcate, cât de familiară e printre români fărădelegea. Oricum, prin pădurea pe care-o explorez frecvent eu doar observ, mă crucesc, și nu obțin absolut niciun motiv de încredere, așa că prefer să-mi fie milă de animale, nicidecum de voi.

      (3) În aceeași pădure, afară de pândele și chioșcurile ridicate-n copaci de către organizatorii de vânători descopăr mereu, ici-colo, câte-un culcuș/parapet improvizat, cu resturi de rug ars și sticle de-alcool, lângă care braconierii (adică tot „vânători”, căci nimeni n-are armă corespunzătoare fără de permis și apartenență la vreo asociație) pândesc și ucid noaptea. Curând am descoperit dosit și-un mormânt rectangular, nu m-am ostenit să scormonesc (îmi ajung cadavrele sau resturile deja văzute și pozate), dar chiar și vouă v-ar fi ușor să vă imaginați că nimeni n-a cărat vreun frigider sau aragaz vechi de la 3-4-5 km distanță ca să-l îngroape superficial, mai degrabă fiind vorba de capete sau blăni de animale belite.

      (4) Pădurea, atâta cât mai e, este totuși casa ori țara/patria animalelor sălbatice. Nicidecum a noastră (a oamenilor). Sigur că patima împușcării vă văduvește principial de o asemenea idee, atitudine sau considerație. Și nu mă aștept deloc să vă convertiți la bunăsimțirea corespunzătoare. Dar ar fi fain să aveți mai multă decență (nu negreșit dvs personal, ci colegii sau tagma în numele căreia vă exprimați fără să țineți cont de inerentele ei contradicții și derapaje interne), să nu credeți că pretenția experienței de port-armă și recitarea unei legi (fentabile) e negreșit onorabilă în ochii/urechile orișicui, că cei care nu vă aplaudă sunt doar niște fraieri pe care e bine să-i ignorați. Până una alta, voi vânătorii ne apăreți multora ca niște invadatori de tipul armatei lui Putin, ca niște mici fasciști care credeți că aveți drept de moarte și „regularizare” a naturii animale, în consecință dând buzna și purtându-vă (ba chiar și vorbind – cu mine direct la fața locului ori indirect chiar aici) fix ca atare.

    • Cum se face renaturalizarea la deal aș fi dorit să știe cunoscătorii, fie ei aroganți ori nu. Dar remarc un lucru: “cunoscătorii” precum dumneata se orientează după cererile primarilor și sătenilor păgubiți de vulpi. Nu pare a fi foarte obiectiv.

      • Ce nu vi se pare a fi obiectiv? Că se răspunde cererilor celor direct afectați sau cum? După dumneata nu cei direct păgubiți trebuie să fie luați în calcul ci ar trebui proceduri care să complice și mai mult lucrurile și care să fie decise de oameni care nu au absolut nicio legătură cu toată treaba asta. Dar oare nu asta se întâmplă de ani de zile în țara noastră și fix de asta ar trebui să scăpăm?

        • Păgubiții sunt întotdeauna subiectivi, pierderea pe care o suferă fiind incomensurabila. Nu sunt experți în ecosisteme, nu îi interesează dușmanii naturali sau alte asemenea „fandoseli”. Ori tocmai despre asta fusese vorba în primele dumneavoastră intervenții. Dacă nu puteți rămâne la temă, mai bine încheiem discuția.

  8. O să vă răspund pe rând.

    1. Din ceea ce scrieți am impresia că experiența Dvs. se rezumă la satul Dvs. și cam atât. Satul ăla pare a fi o axis mundi, nu alta! Diferența dintre noi la nivel de experiență (în această arie) este destul de mare și nu este nicio generalizare și totodată, niciun secret că aceste vânători de vulpi se organizează la cerere de cele mai multe ori. Cereri care vin fie de la primări sătești fie de la localnici. Și nu doar într-un sat, ci peste tot în țară unde nevoia o impune. Și nu numai în țară, ci peste tot în lume (în Australia am participat direct chiar). Pot intra și în detalii dar în acest caz nu aș mai scrie un comentariu ci ar fi un articol întreg. Vă rog să renunțați la dedesubtologii ieftine cu clanuri, importanță, atragerea noilor adepți etc.
    2. Nu a cerut nimeni mila Dvs. Ceea ce spuneți la punctul 2 cu cele 2 categorii de vânători e adevărat. Sunt vânători și braconieri, e un lucru știut ăsta. Da, se numește abuz și se întâmplă de la apariția civilizației umane încoace. Acum ați descoperit asta? Și doar în această arie? Și abuzul se pedepsește conform legii, iar astfel de persoane nu au respectul vânătorilor și nici nu sunt considerați vânători. Orice abuz trebuie condamnat și pedepsit și sunt numeroase cazuri în care asta se întâmplă de facto. Plimbându-vă la modul eminescian prin păduri (fiind băiet păduri cutreieram) și crucindu-vă nu știu cât o să vă ajute să rezolvați aceste abuzuri. Veniți cu niște liste de propuneri concrete și le putem discuta pentru că și eu sunt interesat de demascarea și pedepsirea acestor braconieri.
    3. Care e acea pădure? Nu mai rețin dacă ați menționat în articol.
    4. să nu credeți că pretenția experienței de port-armă și recitarea unei legi (fentabile) e negreșit onorabilă în ochii/urechile orișicui, că cei care nu vă aplaudă sunt doar niște fraieri pe care e bine să-i ignorați. Domnul meu, vânătoarea la origine (dar și acum în destule cazuri) era o activitate nobilă și foarte costisitoare. Nu confundați braconierii cu vânătorii profesioniști. Dar nu mă aștept să înțelegeți aceste lucruri. Nu e vorba doar de a deține un permis de port armă. Vânătoarea e o activitate foarte scumpă și necesită multă pregătire și atenție. Dvs. nu vă permiteți, de aceea aș spune că vă înțeleg (și nu numai Dvs., sunt milioane de astfel de ecologiști și flower-power inofensivi ca Dvs) cumva sfânta indignare. Dar indignarea de una singură nu prea rezolvă nimic.
    E prima dată când aud de acuzația de fasciști aplicată vânătorilor. Din câte îmi dau seama, aceste cuvinte grele sunt aruncate cu o nonșalanță de au ajuns să nu mai însemne nimic. Tot ce nu-i pe plac așa-zișilor progresiști e automat fie fascist, fie nazist fie îngrașă. Din fericire, cum am spus mai sus, sunteți inofensiv și ca „activist” pentru drepturile animalelor și ca intelectual, deci nu voi dezvolta mai mult acest subiect pentru că nu e cazul. A propos, o glumiță dacă îmi permiteți: data viitoare ar trebui să fiți mai precaut când cutreierați codrii de aramă ai patriei, nu de alta, dar știți cum procedau fasciștii sau soldații lui Putin, așa-i?

  9. Aveti un stil de a scrie foarte greoi de urmărit. Din descriere am văzut că sunteți si scriitor și ma intreb daca asta e un nou trend sau doar e un stil menit să mascheze lipsa unui conținut ideatic consistent. Ma mir cum de-a lungul timpului mari scriitori au putut exprima idei geniale in cele mai simple cuvinte iar astazi trebuie să faci eforturi serioase pentru a înțelege niste lucruri despre vulpi si vânătoare. Subiectul putea fi abordat intr-un stil mult mai adecvat si cu un impact mult mai mare asupra cititorilor. Citind si alte articole semnate de dumneavoastra mi-am confirmat parerea: multe paranteze inutile, cocktail-uri de neologisme si cuvinte populare fără nicio noimă si repetari constante ale acelorasi idei dar în alte cuvinte. Ati putea invata niste lucruri utile de la domnii Liiceanu si Plesu legate de scris. Ca sa nu mai spun de Noica. Nu va supărați pe mine ca spun asta, e o parere a unui cititor.

    • Oh, ar fi plictisitor să scrie toți ca Liiceanu sau Pleșu. N-ar mai fi necesar să mai citim și altceva.
      Nu vă supărați pe mine că spun asta, dar mai bine citesc ceva greoi, decât să am parte de lecturi pe unic calapod.

      • Bineinteles ca ar fi plictisitor, am înțelege poate unele lucruri mult prea usor si asta strica tot farmecul. Recomandarea era facuta deoarece am văzut în alte articole ale autorului mai multe trimiteri la domnii Liiceanu si Plesu si ma gândeam eu asa, în ignoranta mea, ca poate poate se pot invata unele lucruri de la acești autori. Nu neaparat a scrie în litera lor dar în același spirit mai ca n-ar fi imposibil. In rest clar, citim ceea ce dorim, ba uneori e mai sănătos nici sa nu citim.

    • Dragă Constantine, perspectiva domniei tale nu e deloc rară, iar din/prin optica și percepția respectivă absolut tot ce scrii este perfect justificat, deci adevărat. Iată de ce, dumneata și mulții cititori pe care-i reprezinți, meriați chiar un text aparte, întreg. Îl voi comite cu deplină considerație (sper să nu-ntârzie), iată de ce te rog să mai ai răbdarea de-a sta pe-aproape. Îți va pica bine, precis.

  10. Da domle, e foarte subiectiv cand te cheamă sa vezi la fata locului stricaciunile. Trebuie nu stiu cate comisii si specialisti in ecosisteme care nu au iesit in viata lor din birouri pentru a da verdicte daca trebuie intervenit sau ba. Cand o sa fii si matale păgubit asa cum sunt atatea gospodării pe care le-am văzut sa vad eu cum uiti de toti experții si ecosistemele.

  11. Dl. Bălașa, din cate văd nu prea va plac vânătorii. Și nu doar ca nu va plac, dar va folositi de orice prilej pentru a ataca această tagma, considerând-o drept o plagă socială (sau forestiera) de care trebuie sa scapam cat mai repede. Nu credeti ca rolul dumneavoastra ca reprezentant al intelighentei ar trebui să fie mai degrabă unul imparțial, tratând acest subiect din mai multe perspective? Unde-i proverbiala detașare a filozofului de care tot ni se spune de atata timp? Dar un fazan bine rumenit va cam lasa gura apa, nu-i asa? Sau preferați doar sa-l vedeti cum zboară lin deasupra capului? Filozoful-activist este o categorie din ce in ce mai răspândită astăzi.

  12. Mie mi-a plăcut aia cu vegetarianismul și veganismul și cu superioritatea… Prefer să rămân un carnivor căzut în dizgrația vegetarienilor decât să mă lipsesc de proteina animală atât de necesară bunei funcționări a organismului. Mai mult, mi se pare o cruzime să lipsești copilul de proteine. Ca și cum ai crește o plantă la întuneric.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro