vineri, martie 29, 2024

VAR-ul, diaspora și regulile

În continuarea textului anterior (disponibil aici), am observat în ultima săptămână două evenimente care par să dea răspuns unora dintre întrebările formulate. Așa că mă grăbesc să le comentez.

Înaintea meciului tur cu Slavia Praga, antrenorul CFR Cluj, Dan Petrescu, declara (aici) că este încântat că va fi primul meci de fotbal din România unde se va folosi arbitrajul video (VAR – Video Assistant Referees) ca „să nu mai fie probleme cu arbitrii”. În același timp, antrenorul avertiza că „Le-am spus băieților să fie atenți, pentru că orice fază dubioasă va fi studiată”. Declarația internaționalului român mi se pare că dă răspunsuri la multe dintre întrebările puse de mine. Dacă mi se permite să generalizez (orice regulă implică o generalizare): ne place să jucăm după reguli clare, dar ne temem că va trebui să jucăm corect. Regulile jocului sunt tot o formă de reguli, ca și cele juridice. Arbitrii pot fi asemănați cu judecătorii. Extrapolând, ne-am dori să avem nu numai reguli clare, dar și o aplicare exactă a acestor reguli, dar ne temem că astfel chiar va trebui să respectăm (toate) regulile.

Această teamă de reguli concrete (mai exact, de aplicarea lor în toate cazurile) se grefează însă pe o dorință naturală de a exista reguli care să fie respectate de toată lumea. Este însă ca într-un joc de poker: cine clipește primul? Cine va fi primul care chiar va respecta regulile? Doar n-oi fi chiar eu, că nu sunt fraier. Mi se pare că am ajuns la un prag psihologic pe care ne este teamă să-l trecem. Ne tentează regulile, dar în același timp ne temem de ele. Mai exact, ne temem să nu fim înșelați de ceilalți și să fim luați de fraieri dacă respectăm regulile, în timp ce ceilalți nu le respectă.

A doua știre (aici) care mi-a atras atenția a fost cea prin care o organizație a prezentat rezultatele unui studiu făcut în cadrul diasporei românești. Rezultatele studiului arătau (între altele) că jumătate dintre românii plecați își propun să se întoarcă în țară (chiar dacă procentul este în scădere), iar cei care au declarat că nu se vor întoarce au menționat între motive corupția, viața politică și lipsa instituțiilor (sănătate, educație, aparat administrativ). Aș îndrăzni să grupez primele motive sub titulatura comună de respectare a regulilor (juridice și politice). Prin urmare, principalele motive care îi fac pe românii plecați din țară să nu se întoarcă sunt lipsa regulilor (sau a respectării lor) și lipsa instituțiilor.

Cred că diaspora are un rol important în evoluția societății românești. Expunerea la alte sisteme (de reguli) i-a făcut să poată compara care este mai util pentru cetățean. Pare că mesajul pe care diaspora îl dă este că este mai bine un sistem în care regulile sunt bine făcute și funcționează, iar oamenii chiar le respectă. În același timp, nici nu li se poate reproșa că și-au „trădat” țara și valorile naționale, pentru că ei se declară bucuroși să se întoarcă. Din păcate, cred că avem o „fereastră de oportunitate” destul de restrânsă pentru a aduce înapoi în țară această forță dinamică (în definitiv, cei plecați sunt aproape toți din categoria populației active). Cei plecați deja de peste 10 ani au copii care urmează școli în țările de „adopție” și pentru care va fi greu să se (re)adapteze la sistemul de educație de acasă. Așadar, dacă nu se întâmplă în câțiva ani o schimbare sistemică, este posibil ca toți acești oameni să nu-și mai dorească să se întoarcă (decât, eventual, la pensie).

De ce am readus în atenție aceste știri? Cred că ele oferă unele răspunsuri atât la întrebările puse de mine anterior, cât și la comentariile pe care le-am primit (și care mi-au fost extrem de folositoare pentru a-mi clarifica ideile).

Pe bună dreptate, unele comentarii îmi reproșau un conservatorism care nu face altceva decât să păstreze neschimbată o stare de lucruri care evident nu funcționează. Dacă respectăm regulile (actuale) nu vom face altceva decât să păstrăm status quo-ul, adică o situație care a generat deja nemulțumire. Singura soluție este să nu respectăm regulile. Oare? Eu cred că respectarea regulilor, ca „supraregulă” este necesară pentru a putea merge înainte. Odată ce acceptăm acest principiu, putem apoi să construim reguli noi (mai bune).

O chestiune mult mai sensibilă este în ce măsură respectarea regulilor este o virtute într-o lume în care unii nu respectă acele reguli. La ce ne folosește să respectăm regulile dacă ceilalți le încalcă și nu sunt pedepsiți? (Recentele discuții despre amnistia fiscală par a evoca și această problemă.) Sau și mai acut: oare instituțiile publice care au ca atribuții reprimarea nerespectării regulilor pot ele să încalce regulile pentru a putea să-i prindă pe contravenienți? Dilema nu este una nouă: și FBI-ul și-a pus această întrebare în anii ’30 când părea că gangsterii le scapă mereu pentru că ei nu respectau regulile „jocului”. Însă au descoperit că pot să joace după reguli și totuși să fie eficienți: Al Capone a fost prins pentru că a încălcat reguli contabile și a fost condamnat, cu respectarea regulilor. Altfel spus, soluția este să folosești regulile în mod eficient și profesionist, nu să preferi „scurtături” care să-ți permită o anchetă mai facilă dar cu încălcarea regulilor. Dacă respecți regulile (și regulile nu sunt făcute special ca să blocheze ancheta), poți să obții rezultate. Dacă le încalci (pentru un scop nobil), vei ajunge în momentul în care nu vei mai știi de care parte a dreptății te afli. Dacă alegi ce reguli să respecți, de fapt și când respecți aceste reguli (alese) nu faci decât să/ți urmezi instinctul și te folosești de reguli doar pentru a ți-l legitima. Așa că, în definitiv, nu respecți regulile (sau ideea de reguli) nici măcar atunci când te comporți conform regulii. Este o pură coincidență. (Evident că aici nu discut despre situația în care regulile sunt făcute special pentru a încurca ancheta. În aceste cazuri, ele trebuie fie interpretate în sensul de a fi aplicabile în viața reală, fie modificate – printr-o procedură transparentă și motivată.)

Cu riscul de atrage comentarii critice pe marginea unor dispute curente, cred că rolul instituțiilor statului este în primul rând acela de a respecta ele regulile pentru a putea (sau a avea ascendentul moral de a) cere individului un comportament similar. Uneori o asemenea atitudine poate fi frustrantă: funcționarul știe sigur (!) că individul a încălcat regulile, dar nu știe cum să dovedească acest lucru. Oare nu este în interesul publicului ca persoana care a încălcat regulile să fie sancționată chiar dacă anumite chestiuni tehnice, de procedură, ar impune „iertarea” vinovatului? Până la urmă, este normal să scape un vinovat doar pentru că o hârtie nu a fost făcută cum trebuie? Acum încercați să vă imaginați situația în care ați luat o amendă de circulație (pentru că nu ați respectat regulile) și observați că procesul-verbal nu este bine scris (nici polițistul nu a respectat regulile) și îl contestați în instanță. Pentru a respinge contestația, instanța ar trebui și ea să nu respecte regulile (care îi spun cum trebuie să arate un proces-verbal de contravenție pentru a fi valabil). Și iată cum ajungem exact în situația în care nimeni nu respectă regulile!

Un alt cerc vicios este cel în care, văzând că regulile mai mult nu sunt respectate, cei care decid care sunt regulile încep să aibă o atitudine relaxată despre chiar redactarea acestora. Ce rost are să faci o analiză serioasă (care ia timp și implică resurse de tot soiul, pe lângă efortul de a administra un asemenea proces complex) dacă oricum rolul regulii este unul relativ. Putem să procedăm mai ușor: întâi ne gândim la o regulă care pare intuitiv corectă și spunem că ea se va aplica de mâine. Apoi vedem ce efecte produce. Dacă vedem că efectele nu sunt cele previzionate, o schimbăm după aceea (dar după ce ea a fost obligatorie). Poate că regula cea nouă va rezolva problemele, dar poate că va genera altele noi (pentru că nici ea nu are la bază un studiu). Iar această atitudine indiferentă se poate propaga și către destinatarii regulii. Îmi aduc aminte că, doar cu câteva zile înainte ca noul Cod civil să intre în vigoare (el fusese publicat cu vreo 2 ani înainte și modificat între timp), o mare parte dintre juriști (fie ei avocați, consilieri juridici sau chiar judecători) nici măcar nu-l citiseră. Ba chiar erau convinși că nu va intra în vigoare, așteptând o „surpriză” din partea Curții Constituționale care să-l declare neconstituțional în preziua intrării în vigoare… „Surpriza” nu s-a produs (previzibil!), iar Codul cel nou i-a luat pe toți prin surprindere. O mențiune merită notarii publici, care au fost mai realiști, au pus răul înainte și au avut o vară fierbinte în care măcar au încercat să vadă cum o să aplice noua lege.

Fără a intra într-o polemică fără miză reală, Codul penal și cel de procedură penală au avut o soartă similară. Acolo, însă, povestea era mai veche. Un proiect de nou Cod penal fusese adoptat în timpul în care doamna Rodica Stănoiu era ministru al justiției. Fusese publicat în Monitorul oficial, dar intrarea lui în vigoare fusese amânată de mai multe ori. În final, după ce s-a schimbat legea care spunea cum se fac legile, a fost abrogat fără să fi intrat vreo zi în vigoare. Deci putem spune că exista un precedent. De ce să credem că noul Cod nu va avea aceeași soartă? Practic, multă lume nu le-a luat în serios. După ce (minune!) au intrat în vigoare, practicienii au început să le citească și au început să le critice că nu sunt bune. Dar aceste critici au lipsit în procesul de elaborare (care a durat câțiva ani buni). Iată că asistăm la un alt cerc vicios: cei care fac reguli nu le iau în serios, cei cărora le sunt destinate nu se implică pentru că nu cred în ele, regulile se fac „după ureche”, destinatarii nu le cunosc și nu se identifică deloc cu valorile conținute de acestea și, deci, nu le respectă, instanțele chemate să le aplice își pun problema dacă regulile sunt bune și tot așa.

Nu vreau să se înțeleagă că eu critic noile coduri (un proiect legislativ enorm, care a implicat multe energii și care a dat rezultate mai degrabă bune). Vreau doar să subliniez că, dacă în cazul acestui vast proiect care a fost pe agenda publică mai mult de un deceniu nu a existat o implicare reală și serioasă a destinatarilor regulilor, ce să ne așteptăm de la legi de mai mică importantă? Este doar un exemplu al unei simptomatici mai largi. Și dacă juriștii (care a fost educat să respecte regulile) are o astfel de abordare, ce putem pretinde de la marea majoritate a populației, care nu a învățat despre respectarea regulilor decât în mod incidental?

Prin urmare, revin la întrebarea inițială: credeți că este imposibil să ne propunem să respectăm regulile? Măcar ca experiment social, nu credeți că ar fi interesant să încercăm și să vedem ce se întâmplă? (Observați că am propus un mod de lucru „empiric” pe care l-am criticat mai sus.)

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Trebuie reguli simple și clare, pe care majoritatea oamenilor să le considere corecte, dacă vrem să fie și respectate. Statul comunist avea o mulțime de reguli, dar ele erau atât de incorecte încât îi solidarizau pe oameni împotriva legii, nu în favoarea ei. Iar asta a rămas în mare măsură valabil și azi: există un exces de reguli, multe din ele incorecte sau cel puțin percepute ca incorecte (deci neexplicate suficient) așa că oamenii continuă să fie solidari împotriva legii. Iar asta pe bună dreptate, în multe cazuri.

    Există în societatea românească o frenezie a reglementării, o obsesie de a reglementa totul și o obsesie de a stabili reguli absolute, în final lipsite de orice legătură cu situația concretă de pe teren. Exemplu real: în RO, limita de viteză depinde de amplasarea indicatorului de intrare în localitate, iar poliția stă cu radarul la pândă, să prindă șoferii chiar la intrare, imediat după trecerea de indicator, cât încă n-au apucat să reducă suficient viteza.

    În UK, amplasarea indicatorului de intrare în localitate nu are absolut nicio relevanță. Limita de viteză în localități, 30 mph, trebuie respectată doar acolo unde există clădiri și acolo unde există stâlpi de iluminat public. Așa se definește pentru ei drumul public în localitate. Mai mult decât atât, în UK orice cameră radar trebuie semnalizată corespunzător, cele fixe chiar apar pe toate hărțile și au și indicator amplasat la câteva sute de metri înainte de ele, iar cele mobile trebuie și ele să aibă un indicator, fix sau temporar, tot la câteva sute de metri înainte de ele. Pentru că scopul autorităților este să se respecte limita de viteză pe porțiunea respectivă, nu să obțină încasări din amenzi.

    Mai mult decât atât, în UK orice amendă aferentă Codului Rutier trebuie trimisă prin poștă în 15 zile de la comiterea contravenției, altfel devină nulă de drept. Și orice cameră radar scoasă temporar din funcțiune este acoperită cu o husă, astfel încât șoferii să știe că nu funcționează și să nu trăiască cu impresia că au scăpat nesancționați.

    Suspendarea permisului o decide întotdeauna un judecător, nu poliția. Dar judecătorul poate suspenda permisul și pentru 10 ani, dacă așa consideră el necesar. Iar o astfel de suspendare e urmată evident de reexaminare, după o întrerupere atât de lungă. Exact aspectul menționat și în articol: regulile sunt clare, dar ajung aplicate mult mai sever.

    Pe ansamblu, rezultatul unor astfel de reguli este că siguranța rutieră din UK ajunge la unul dntre cele mai înalte nivele din Europa. Amenda pentru viteză se emite de-obicei pentru depășiri de 10% ale vitezei legale (de ex. 33 mph în loc de 30, viteza legală) dar asta nu exclude situațiile când sute de mașini depășeau in corpore viteza legală cam cu 20 mph, fără să fie însă emisă nicio amendă: ”asta era viteza traficului, cine ar fi încetinit doar ca să se încadreze în limita legală ar fi creat chiar prin asta un risc de accident”. Din păcate, România nu va ajunge în secolul ăsta la un asemenea mod de a vedea lucrurile.

    • Aveți dreptate: cu cât regulile sunt mai simple (și sunt logice), cu atât vor fi mai ușor de respectat și gradul de conformare va crește.

      Pe de altă parte, mai există o dilemă: este bine să avem reguli clare (care în mod evident nu se vor potrivi tuturor situațiilor) sau simple standarde de comportament (care doar dau o idee generala – de exemplu, rezonabilitatea – și apoi îl lasă pe arbitru să decidă în cazul concret ce înseamnă asta). Unele studii spun că regulile sunt potrivite pentru societăți la începutul dezvoltării lor (instituționale), pentru că îi educă să respecte regulile, iar standardele pentru cele deja evoluate. Alte studii spun că regulile sunt mai bune atunci când ai corupție și/sau incompetență în administrație, iar standardele necesită o administrație profesionistă.

      • În România nu se pune problema de a crea o țară nouă, așa cum au fost create Statele Unite sau măcar așa cum au fost create statele comuniste după război. România e un stat disfuncțional din multe puncte de vedere, dar există deja, deci nu poate fi schimbat din temelii. Sau cel puțin e nerealist să ne imaginăm că poate fi schimbat din temelii fără a avea tancuri pe străzi.

        Prin urmare, modificările trebuie să fie minore, dar cu impact major. Cum a fost Legea 31 în 1990, cea care a permis înființarea de firme private. Nu s-a schimbat nimic în prima zi, dar în câțiva ani țara s-a schimbat. Cam în același mod, acum ar fi nevoie de o lege care să nu mai permită nici unui funcționar public să dea o amendă mai mare de 100 de euro și orice sancțiune peste suma asta să fie hotărâtă doar de un judecător. În acest mod, funcționarul va trebui să se ducă în instanță cu constatările, nu va mai avea ocazia să negocieze o șpagă, iar cerințele legale să rămână tot neîndeplinite.

        Pentru cazuri gen Colectiv, șeful de la ISU nu trebuie să poată da singur amenzi discreționare. Șeful de la ISU trebuie să poată pune lanț cu lacăt pe ușile clubului care n-are autorizație ISU, iar cine taie lacătul și deschide clubul fără încuviințarea judecătorului face închisoare. La fel și dacă ISU găsește 300 de clienți într-o sală de 80 de locuri, e tot treaba șefului ISU să evacueze sala și pună lanț cu lacăt pe ușă. Nu se rezolvă nimic dacă el dă o amendă, iar clubul continuă să funcționeze luni întregi fără autorizație.

        Legislația românească actuală e gândită să ofere puteri discreționare funcționarului public, în aplauzele publicului resentimentar (”sancțiuni usturătoare”) dar asta cu scopul real de a permite colectarea de șpăgi care merg atât la politicienii care asigură ”susținere” acelor funcționari, cât și la partidele acelor politicieni.

  2. Sunt patru generatii in tara care incearca sa convietuiasca. Daca mai inainte, generatie dupa generatie nu se intampla mai nimic acum, in mai putin de o suta de ani s-a trecut de la caruta la avion. Viteza acestei treceri n-a lasat sa sedimenteze cumsecade o anumita rutina si fara liantul rutinei e greu de consolidat vreo regula. Presupusa inclinare naturala spre respectarea regulilor din care au derivat atat principiul ” nemo censetur ignorare legem” cat si prezumtia de nevinovatie sunt mai mult ca niciodata o povara grea pentru individ si societate. Cine individ isi poate asuma azi cunoasterea legii si care societate nu-si are schelete in dulap?
    Omul complet al zilei are nevoie de anexe umane: juridice, economice, administrative, financiare… Cum insa e greu sa ai propriul avocat-contabil-psiholog pentru a stabiliza ordinea morala si legala mai bine rasturnam prezumtia de nevinovatie. Altadata profetii plateau cu viata erorile profetiilor. Azi nimeni nu mai are rabdare. Virtutea teologala a relaxarii temporale este dezavuata masiv. Toata lumea vrea, aici si acuma, totul, marele orgasm daca se poate. Numai ca marelui orgasm ii este asociata mai degraba moarte. Eternitatea in care mori de plictiseala se sustine prin rutina, rutina si iar rutina. Deci nu mortii violente, nu malpraxisului, nu jafului la drumul mare… altminteri escrocheria cu alba neagra functioneaza din adanca vechime.

    • Așa este, dar este greu în epoca noastră să cerem răbdare. Perioada de atenție a individului a scăzut de la câteva ore (baby booms) la câteva minute (GenX) și câteva zeci de secunde (GenY). Hedonismul societății de consum nu poate fi stăvilit decât prin măsuri nepopulare care garantează pierderea unor alegeri democratice. Cred că mai realist este să găsim formule în care „arderea etapelor” să se facă în mod ordonat, prin fixarea unui obiectiv acceptabil…

  3. Sunt reguli si reguli, unele sunt doar conventii, de ex. am convenit sa circulam pe dreapta, dar altele sunt impotriva firii, ca daca nu ar fi s-ar respecta automat si nu am avea nevoie de ele.
    In acest sens Germania e campioana, viata in Ge e stresanta din cauza multelor reguli, cel mai stresant fiind ca si dupa multi ani de locuit aici nici nu le cunosti, si cred ca nimeni nu le stie.

    Incepind cu sortarea gunoiului, regulile de liniste, de facut foc, sau gratar, circulatie, political correctness, declaratia de impozit si continuind cu regulile stricte din cimpia muncii toate acestea te apasa si-ti face viata grea. Asa se explica de ce nemtii cind merg la Mallorca, si scapa de corvoada regulilor, devin animale necivilizate.

    Daca chiar nemtii, crescuti in acest sistem sunt sufocati, e clar ca „diaspora”, respectiv romanii care muncesc in Ge, sunt si mai disperati. Se observa, am mai scris, in comportamentul romanilor in avionul catre Ro si invers. Calatoria in Ro e o eliberare, au ocazia sa arunce la cos toate regulile impuse care le-au facut viata amara, arunca gunoaie peste tot.
    In concluzie, nu cred ca sunt prea multe de asteptat de la diaspora, chiar daca o mare parte se va intoarce.
    *************
    P.S Poveste. I-am ingriit gradina lui fi-miu, taiat ceva crengi, gard viu, iarba. S-au strins multe gramezi de resturi vegetale. Am facut vro trei drumuri catre statia de depunere, cu masina, cu vegetalele in portbagaj, cale de 3-4km. S-a facut deja tirziu si au mai ramas destule. Le-am impachetat si am asteptat a doua zi gunoierii specializati in vegetale. Dupa ce le-am dat lada de gunoi maro, pt care se platea automat, i-am intrebat daca mi le ia si pe celelalte, facind un pic cu ochiul si avind in mina o bancnota de 5 euroi. Spre suprinderea mea gunoierul a fost de acord si a luat acel balot, repet, cu resturi perfect sortate.
    Cind i-am povestit lui fi-miu, crescut si educat in Ge, a explodat, cum pot sa fac asa ceva, e ilegal, etc.
    PPS Iata o regula timpita, de ce trebuie fiecare sa mearga la deponie cu cite o mina de crengi, avind in vedere ca portbagajul e relativ mic, deci face multe drumuri cu consum si emisii de codoi, cind ar putea ca masinile de gunoi sa ia si ce depaseste portia din lada, eventual cu plata suplimentara?

    • Nici eu nu cred că un număr imens de reguli (impuse cu forța) rezolvă problema. Una dintre problemele nemților a fost că ei sunt, de fapt, mai multe culturi diferite, adunate de Bismarck sub stindardul unui ideal pan-german. Iar regulile fiecărei comunități (fiecărui burg) au fost puse la un loc… Codul civil de la 1900 a încercat să găsească un numitor comun (bazat pe dreptul roman), dar evoluția istorică diferită (și astăzi Rheinland și Bavaria, de exemplu, nu se înghit, deși sunt extremele catolice ale unui spațiu eminamente protestant; ca să nu mai vorbim de falia RFG-RDG care nu s-a închis nici după 30 de ani) a lăsat particularitățile locale pe primul loc. Din „fericire” noi nu avem un bagaj de istorie urbană comparabil și avem astfel „șansa” să construim ceva mai bun. Vom fi în stare?

  4. Respectarea regulilor nu este o simplă chestiune de voințe individuale. Respectăm reguli dacă credem în ceva, dacă societatea ne recunoaște ca membri ai ei, dacă liderii noștri acționează în sensul acelui ceva în care cred și ei și pe care-l slujesc. Dacă avem o oarece tradiție în respectarea regulilor (nu e cazul). Dacă trăim în grupuri cimentate cu ceva încredere, nu infectate de turnătorie și șantaj post-securistic.
    Nu respectăm reguli fiindcă religia noastră e una a slugilor călcate pe cap, pentru că ipocrizia liderilor (politici, religioși …) e atât de evidentă, încât a trăi în respectul regulilor pare un fel de asceză inaccesibilă românului obișnuit. Respectăm minimul de reguli (îngrădiri) ca să nu murim de foame, dar nici să intrăm la pușcărie. Protestantismul a trecut pe lângă noi, capitalismul a trecut pe lângă noi, cavalerismul a trecut pe lângă noi, iluminismul a ajuns foarte târziu și doar sub forma unor licăriri, postmodernismul a venit peste noi din senin, după nimic.

    • Sper din tot sufletul să nu aveți dreptate :-)

      Eu cred că deja vedem cum populația (cel puțin la nivel individual) începe să aprecieze respectarea regulilor, iar dacă mișcare va reuși să se transmită (electoral) până la liderii politici, atunci poate că și deciziile strategice vor deveni coerente.

      Dar poate sunt eu un idealist…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu
Radu Rizoiu este profesor universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția extinctivă, persoanele și garanțiile civile. În același timp, este formator la Institutul Național al Magistraturii, unde predă tot dreptul civil, dar sub aspectul litigiilor cu profesioniștii. În timpul care-i mai rămâne, Radu este avocat, specializat în drept bancar. Autor a mai multor cărți de specialitate și a zeci de articole juridice, Radu publică în general pe teme legate de regimul juridic al garanțiilor reale (ipoteci), de organizarea persoanelor juridice și de teoria actului juridic civil. În ultima perioadă se preocupă de teoria regulilor (juridice și nu numai)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro