In memoria Titei Chiper Ivasiuc
Tezele din iulie 1971 au marcat finalul mini-dezghetului politic si intelectual din Romania. A inceput atunci o noua glaciatiune politica si culturala. Intre ideologii perioadei de dupa venirea lui Ceausescu la putere, merita amintiti Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Ilie Radulescu, Ion Teoreanu, Mihai Bujor Sion (tatal), Constantin Vlad, Constantin Mitea, Gheorghe Badrus, Alexandru Ionescu, Dumitru Ghise, Tudorel Postolache, Mihai Dulea, dar, mai ales, Dumitru Popescu-Dumnezeu. Continuau sa troneze in fruntea unor institutii ideologice vechii militanti Leonte Rautu, Stefan Voicu, Valter Roman, Iosif Ardeleanu, chiar Mihnea Gheorghiu, dar steaua lor apusese. Venise vremea “junilor turci”. Meteorica revenire a lui Miron Constantinescu nu a semnificat decat un joc machiavelic al lui Ceausescu, nicidecum o deschidere catre un marxism critic. Nimeni nu a depus un zel egal cu al lui Dumitru Popescu pentru a justifica venerarea lui Ceausescu drept “carmaci al destinului national”, “erou intre eroi”, “spirit deschis si vizionar”, „titan al gandirii”. Iata ca, octogentar fiind, Popescu nu renunta la miturile comuniste. Este impenitent si vehement.
Dumitru Popescu a ajuns in fruntea aparatului ideologic in perioada semi-liberalizarii, a tolerat anumite tendinte modernizante in viata literara si artistica, s-a pronuntat raspicat impotriva anchilozei doctrinariste, dar a fost nu mai putin un sustinator si un promotor al cultului lui Ceausescu, mai ales dupa 1971. Scrierile sale (reportaje, eseuri, romane) au fost marcate de aceasta atitudine schizoida: pe de o parte, opozitie declamativa in raport cu dogmatismul stalinist, pe de alta, angajament frenetic in favoarea noului dogmatism de tip national-stalinist. Romanele sale, in primul rand “Pumnul si palma”, plateau tribut poncifului cunoscut sub numele “lupta intre vechi si nou”. Lucrase candva la “Contemporanul” (in anii cei mai duri ai beznei staliniste), a ramas pana la capat convins ca socialismul de tip leninist este solutia pentru o modernizare rapida. Regretata jurnalista Tita Chiper l-a cunoscut inca din anii 50, de la „Contemporanul”. Mi l-a descris drept scortos, arogant, arborand o superioritate condescendenta in raport cu colegii. In egala masura, obedient cu mai-marii, gen Iosif Ardeleanu, Horia Liman, Ion Banu si Marcel Breazu. Fiinta plina de umor, Tita spunea, dupa aparitia romanului „Pumnul si palma”, ca se asteapta ca urmarea sa se intituleze „Piciorul si curul”. Literatura lui Popescu a fost pandantul romanesc al romanelor unei Galina Nikolaieva gen „Batalie-n mars”. Era un anti-stalinism apocrif, auto-limitat, tezist, pompos si gaunos. Palpita cu fervoare la proiectele faraonice ale lui Ceausescu.
La Plenara CC din noiembrie 1971, la cateva luni dupa publicarea Tezelor din iulie, Popescu declara: „In perioada care a trecut ni s-a infatisat si mai clara, in adevaratele sale dimensiuni, insemnatatea exceptionala a asa-numitelor „teze din iulie” ale tovarasului Nicolae Ceausescu. El s-a ridicat cu forta spirituala pe care i-o cunoastem impotriva mersului de la sine, impotriva cursului automat al vietii sociale intr-un domeniu fundamenta: transformarea revoltionara a constiintei si gandirii omului”. Cititi si recititi aceste randuri: ele exprima cel voluntarismul isteric al perioadei Ceausescu, obsesia distrugerii a ceea ce Aleksander Wat a numit omul interior, delirul propagandistic legat de „construirea Omului Nou”. Pentru Popescu-Dumnezeu, Tezele din iulie au reprezentat „marea bataie de gong” (sunt exact cuvintele sale). Reductionismul cel mai dezolant se traducea in formulari care jignesc insasi ideea de autonomie a spiritului: „Cred ca in socialism fiolosofia trebuie sa devina o stiinta de masa. Renuntand la orice pretentii aristocratice, ea trebuie sa se transforme intr-o disciplina democratica, intr-un instrument de cunoastere si auto-cunoastere a intregului popor”. Sa ne miram ca peste cativa ani disparea Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti prin unificarea fortata cu Facultatea de Istorie? Cuvintele, nu voi osteni sa o repet, au consecinte. Generatii de studenti au platit pentru aberatii precum cele citate mai sus.
Am stat de vorba cu el in anii 90 cand scriam “Stalinism pentru eternitate”, m-a frapat aerul hieratic, absenta simtului ironiei, incapacitatea de auto-chestionare, lipsa oricarei ispite eretice. Se considera o victima a “vendetelor” post-decembriste. Daca s-ar fi retras din functiile politice in anii 70 ori macar in anii 80, daca n-ar fi continuat sa scrie discursurile lui Ceausescu pana prin 1981, daca s-ar fi delimitat macar prin tacere, altfel ar fi fost perceput, altfel ar fi intrat in istoria comunismului din Romania. Putea in fond sa ramana membru in CC, ori nici atat. N-ar fi murit de foame, n-ar fi fost arestat.
Simpatiile sale se situau in directia grupului protocronist. Pe occidentalisti ii detesta. Il enervau vechii antifascisti gen Geo Bogza si Eugen Jebeleanu, cu ale lor parabole anti-Ceausescu, ii prefera pe Adrian Paunescu si pe Eugen Barbu. Pe de alta parte, egocentric, veleitar, vanitos si convins ca are un loc de seama in literele romanesti, isi visa sa fie laudat de criticii apropiati de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Discursurile sale erau inflacarate, gongorice si pompieriste. Epitetele encomiastice se rostogoleau incontinent. Ca secretar al CC, se intalnea saptamanal cu redactorii sefi ai publicatiilor centrale si ii “instruia” cum sa serveasca “fara preget” linia partidului, adica glorificarea cuplului Ceausescu. A condus cele mai importante institutii culturale si ideologice, inclusiv ziarul “Scanteia”, Televiziunea si Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. I-a succedat lui Leonte Rautu in fruntea Academiei “Stefan Gheorghiu”. L-a admirat pe Rautu. Ramane, in compania acestuia, intre groparii culturii romanesti.
Putea scrie carti decente (precum Octavian Paler), putea sa-si vada de meserie. N-a facut-o, a stat pana la capat langa cuplul nefast, a facut parte din plutonul ultimilor mameluci, a platit cu ani de inchisoare acest lucru. Tinand cont ca era vorba de un sistem bazat pe ideologie, responsabilitatea principalului ideolog mi se pare ca tine de ordinea evidentei. Continua sa-si afirme, chiar si acum, vechiul crez. N-a invatat nimic din tragediile epocii in care a taiat si a spanzurat in cultura romaneasca. Nu am nimic impotriva ca Popescu-Dumnezeu sa publice ce crede de cuviinta. Dar atunci cand “Romania Literara” isi deschide generos paginile productiilor sale negationiste, ar fi normal ca in aceeasi revista sa fie prezentat rolul lui Popescu-Dumnezeu in catastrofa civilizationala pe care a simbolizat-o comunismul.
O prima versiune a textului de mai sus a aparut pe blogul meu:
De asemenea:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/tezele-iulie-1971
Despre Tita Chiper:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, de fapt, acesta este lucrul stupefiant si scandalos. Ca Romania literara isi deschide generoasă paginile pentru a găzdui la 24 de ani de la prăbușirea regimului totalitar, convingerile ideologului- șef Dumitru Popescu Dumnezeu. Și deși generozitatea aceasta are o preistorie neintreruptă, incepand la foarte putina vreme dupa caderea regimului, tot e stupefiant si scandalos. Fiindcă dacă despre convingerile lui DPD nu prea sunt multe de spus, in legatura cu Rom. lit. ne-am facut cu totii mai mari sau mai mici iluzii,am găsit mai sofisticate sau mai omenești explicații ( din categoria ești om cu mine sunt om cu tine, desigur), cu care acum chiar ca nu mai avem ce sa facem. Cand ma gandesc ce palma pe obraz ar fi fost pentru Monica Lovinescu si pentru Virgil Ierunca elucubratiile lui DPD in revista unde și-au scris ea Diagonalele si el, vitriolantele diatribe despre colaborationiști și satrapi, sunt bucuroasă, pentru a câta oară, in ultimii ani, că au plecat dintre doi. Și inca ma tem ca de acolo de unde sunt văd, știu, înteleg și suferă.
Este minunat, Vladimir, ca nu obosesti…
Mi-a dat un bun prieten, istoric al comunismului, cateva reviste si ziare sa citesc pe avion. I-am spus ca n-as vrea sa ma enervez, am luat doar „Romania Literara”. Am gresit, m-am enervat ingrozitor. Tocmai citesc romanul lui Gabriel Chifu, excelent, voi scrie despre el. Un roman devastator despre ce-a insemnat comunismul. N. Manolescu, pe coperta a patra il numeste un roman extraordinar. Raman insa perplex cand descopar in revista un atac direct la radresa Rapportului Final semnat de un personaj care figureaza in anexa intitulata „Biografiile nomenclaturii”. As adauga ca autorii capitolului despre tragedia culturii romanesti in anii comunismului a fost scris de respectatii profesori N. Manolescu (directorul „Romaniei Literare”) si Eugen Negrici. Poate ca dl Manolescu va scrie un editorial in care sa se pronunte asupra elucubratiilor popesciene adapostite, vai, in paginile revistei pe care o conduce. Este vorba de productii pe care Paunescu le-ar fi publicat cu bucurie in „Totusi iubirea”. Eu unul astept un asemenea editorial :) In editia Humanitas a Raportului Final, la pagina 324, Popescu-Dumnezeu este descris ca „personaj atotputernic din aparatul propagandei, care a orchestrat nasterea cultului desantat al personalitatii lui Ceausescu”. Stiu sigur ca Eugen Negrici nu a renuntat la aceasta perspectiva corecta. Sper ca nici N. Manolescu.
Cu parere de rau o spun: o sa gaseasca dl Manolescu justificari.
Si chiar o sa-si exprime uimirea cit de putin inteles este.
Si democrat publicindu-l pe DP- Dumnezeu.
Doar articolul dnei Zafiu, care analiza plagiatul lui Ponta, nu se incadra democratic.
Pacat.
Domnule profesor,
Prin anii ’60 si ceva, eram prezent in fiecare joi dimineata la chioscul de tigari si presa din Floreasca, tinut de doi refugiati comunisti greci, pentru a cumpara ‘Romania Literara’ (2 lei atunci, 3 lei acum, not bad… :) ).
Aveam doua motive: cronica microbistului a lui Fanus Neagu, destul de ‘antisistem’ din moment ce ii lua apararea lui Sandu Boc, care stim noi, n-asha, Nicusor, Cornel Patrichi, securisti, etc. si Tezele si Antitezele de luni dimineata din care nu intelegeam mare lucru dar care ma impresionau prin genericul muzical pur occidental si vocea la fel de occidentala din generic a lui Alain Parruit, si in care regaseam in cronicile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca cam aceleasi nume din ‘Romania Literara’: onirici vs. realist socialisti, Preda vs. Barbu, Caraion vs. Nicolae Dragos, etc., etc. Cata energie se consuma in Romania acelor ani in mize atat de mizere (recunosc, un joc de cuvinte ieftin)… Poate ne veti putea spune cum aceste teme consumau energiile intelighentiei si ale conducerii Romaniei acelor ani, in locul temelor cu adevarat importante ce tineau de strategii economice, politici de investitii, provocari externe… Care era mecanismul prin care aceste ‘dezbateri’ se insinuau in mintile clanului Cesusescu?
Am facut aceasta excursie in memorie pentru a va multumi pentru ca m-ati determinat sa caut ‘Romania Literara’ pentru a vedea si intelege de ce va razboiti cu dl. Popescu. Va multumesc dar va fac si un repros: metoda dv. de a polemiza cu dl.Popescu este unfair: era normal sa publicati si eseul (sa-i zicem asa) dlui. Popescu din Romania LIterara.
Altfel, ne cereti sa va credem pe cuvant ca dl.Popescu bate campii. Mie mi-ar placea ca dl.Popescu, fost Dumnezeu, sa poata sa isi publice contributiile pe Contributors.ro si sa ii pot judeca tezele (asa cum sunt ele, naive la nivelul anilor 2000+, schematice si la urma urmelor, ‘saracutze’). Dupa ce ne veti lasa sa reflectam putin de capul nostru asupra tezelor dlui. Popescu, as aprecia o demontare calificata din partea Dv.
P.S. Cu ocazia achizitiei numarului popescian din RL, am profitat de ocazie si am cumparat si ultimul numar din Contemporanul. You ain’t seen nothing yet…
Nu ma „razboiesc” cu dl Popescu. Ma ocup de impactul nefast al Tezelor din iulie, la patru decenii de la proclamarea restalinizarii fortate. Nu vad motivul ptr care as reproduce aici textul sau. Daca ar fi fost accesibil pe web, dadeam linkul. Nu va cer sa ma credeti pe cuvant. Cititi Raportul Final. Nu citesc „Contemporanul” in versiunea Breban.
Domnule profesor
Avem și exemple de mecenat ? (mai mult sau mai puțin în linia Ludmilei Jivkova, fără a intra prea mult în detalii în ce privește personajul)
Încercând să cerneți între nuanțele de gri, au existat și demnitari comuniști cu o influență mai pozitivă decât a lui d.p.-D ?
Domnule profesor, poate că este bine să vedem din când în când asemenea articole protocroniste, pentru a înţelege mai uşor de ce a fost scris şi publicat Raportul de condamnare a comunismului, de ce ideologia comunistă este inumană şi terorizantă. Fără exemple negative de acest fel ar fi mult mai greu pentru cercetători să analizeze visele şi umorile ascunse ale foştilor nomenclaturişti PCR. Fiecare pasăre pe limba ei piere, dar până atunci este bine să adunăm asemenea articole şi să le punem într-un colţ, cu eticheta „Aşa nu”. Mi-am adus aminte faptul că, în şcoala generală, trebuia să avem un insectar – o cutie cu vată, acoperită cu un geam, unde adunam insecte şi le fixam cu ace cu gămălie. Cu stimă, P.O.
Imi permit sa va contrazic. Nu am sa merg atat de departe si sa spun ca, daca trag linia, aparitia articolului lui Popescu -Dumnezeu in Romania literara vorbind despre Raportul Tismaneanu este din punctul meu de vedere o impietate echivalenta cu acordarea dreptului de a vorbi despre victimele de la Auschwitz unuia dintre calaii condamnati pentru uciderea lor, insa nu sunt de acord cu punctul de vedere „democratic” care acorda tuturor drepturi egale de a se exprima. Nici macar a da „exemple negative” asa cum spuneti dvs. Exemplele negative se afla in Raport. Punct. Si in virtutea Raportului care demonstreaza abjectia lor aceste personaje si-au pierdut dreptul la opinie. Mai ales la o opinie asupra Raportului. A le acorda spatiu de expresie intr-o publicatie care se doreste serioasa este nu doar un afront adus tuturor celor care au suferit (foarte bine pomenea doamna Jela mai sus de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca) insa contribuie temeinic la stergerea diferentelor dintre cei care au o opinie onesta si au contribuit la condamnarea comunismului si fostii politruci, pupincuristi, tortionari, etc. Deja s-a facut enorm in Romania pentru decredibilizarea celor onesti, deja s-a lucrat temeinic la estomparea diferentelor dintre cei care condamna comunismul cu adevarat si neocomunistii care pozeaza in justitiari (vezi cazul IICCMER). Romania literara chiar nu trebuia sa isi aduca si ea contributia la asta! :(
Şi eu am înclinat iniţial să abordez acest subiect doar din punctul dumnevoastră de vedere. Apoi, m-am întrebat: ce înseamnă libertatea de opinie? Ce înseamnă democraţia? De ce să repetăm ceea ce au făcut în mod aberant comuniştii în perioada Războiului Rece? De ce să le repetăm greşelile şi să le oferim prilejul de a îmbrăca din nou haina prigoniţilor politici? Şi de ce să considerăm Raportul drept unic reper? Unde este democraţia pe care o dorim?
Într-adevăr, este foarte neplăcut să-i vedem pe cei care au condus ţara atâţia ani că se bucură acum de o pensie din partea statului, deşi, în momentul în care s-au aflat la putere, au refuzat acest drept foştilor demnitari închişi în mod abuziv la Sighet, Râmnicu-Sărat etc. Este foarte neplăcut, dar nu avem dreptul să ne răzbunăm deoarece această atitudine duce la anarhie şi disoluţia statului. Răzbunarea ignară este total opusă justiţiei democratice.
Sa nu confundam razbunarea cu verticalitatea morala…
Un articol binevenit. Voi fi un pic off-topic intrebandu-va de Alexandru Ivasiuc. Stim ca a facut puscarie, a avut domiciliu fortat, etc. Insa… multi afirma ca a fost un delator destul de zelos. As fi interesat de parerea Dvs. privind acest personaj cu atit mai mult cu cit, spre diferenta de DPD, Ivasiuc mi s-a parut un romanciar cu un oarecare talent – vezi Pasarile, Apa.
Thank you for your time.
http://www.contributors.ro/cultura/zodia-racului-iluminarile-lui-alexandru-ivasiuc/