joi, decembrie 1, 2022

Veciniada sau războiul celor două muzici

În urmă cu vreo două sau trei săptămâni a stârnit în lumea cineaștilor și emoție, și revoltă o afirmație a doamnei Anca Mitran, directorul atât de controversatului și contestatului Centru Național al Cinematografiei. Doamna cu pricina spunea că “toți regizorii noștri fac filme pentru festivaluri, filme de artă. Și atunci ducem o  lipsă acută de filme pentru public ”.

Inutil să ne pierdem vremea pentru a analiza hermeneutica afirmației doamnei Mitran. Inutil să insistăm asupra faptului că, pesemne, pentru actualul director al CNC publicul nostru ar fi cam neșcolit, cam fără gusturi și ar merge la cinema numai  fiindcă  ar vrea să râdă. Ne vom mulțumi acum să observăm că doamna director a uitat că exact Centrul pe care îl conduce a finanțat și pelicula Nunți, botezuri și înmormântări a, cred, debutantului în domeniu Alexandru Lustig. Despre care materialele de promovare ne spun că ar fi înregistrat trei răsunătoare succese la Teatrul tv. Unde a montat câteva mari titluri. Livada de vișini, Furtuna și Mantaua. Da, acesta este adevărul, adevărat. Alexandru Lustig a montat respectivele mari titluri. Tot la fel de adevărat e și că respectivele producții (sau măcar o parte dintre ele) au fost nominalizate la premiile UNITER. Nici nu avea cum să fie astfel de vreme ce producția TVR în domeniu este mică, minusculă. Iar în anul acesta, primul din mandatul glorios de pdg al d-lui Dan Cristian Turturică, producția TVR la capitolul Teatru TV este chiar zero, așa că menținerea în viață a respectivei categorii de premii impunea și o nemărginită indulgență din partea juriilor de nominalizări.

Alexandru Lustig și producția pe care a regizat-o a mai primit bani din multe alte surse, a avut parte și de o mulțime de sponsori. Așa se întâmplă când ești băiat de familie bună. Honni soit qui mal y pense! În fond, fiecare se descurcă după cum poate și după câte cunoștințe are.

Ce e, de fapt, Nunți, botezuri, înmormântări?  Urmărind filmul gândul m-a dus la proza Veciniada a lui Ion Băieșu. Ca și la piesa Preșul a aceluiași Băieșu.  Protagonistul filmului, altminteri foarte bine jucat de Șerban Pavlu, se lasă păcălit de conjunctura aparent favorabilă și de elanurile specifice anului 2007. Anul aderării României la UE: Când nimeni nu vorbea pe plaiul mioritic despre criza economică și financiară ce avea să își arate colții un an mai târziu. Achizițonează un teren, păcălit fiind că acesta ar fi o oază de liniște, cu gândul că acolo va construi case, căsuțe (vreo opt la număr) și va câștiga cum nu se poate mai ușor un milion de euro. Însă dezvoltatorul imobiliar in nuce habar nu are când semnează că în vecinătatea imediată se află clubul Prestige. Deținut de familia Gogea. Soț și soție a căror interpretare a căzut în sarcina actorilor Gheorghe Ifrim și Anca Sigartău.

La clubul respectiv, administrat de dl. Bărbat (Dan Rădulescu) se organizează weekend de weekend zgomotoase nunți și botezuri. Cu muzica dată la maximum. Nici vorbă despre liniștea promisă. Așa că, între familia bietului investitor și cea a organizatorului  de evenimente, începe un război în lege. Război în zgomote și muzici. Care durează zece ani bătuți pe muche. Costuri fiind de ambele părți. Investitorul trebuie chiar să divorțeze strategic de soție (Anca Mateiu) pentru a-și pune averea la adăpost, urmând sfaturile unui avocat bun (Ioan Andrei Ionescu), familiei Gogea îi va fi subminată cinic căsătoria fiicei (Ilona Brezoianu).

Acțiunea are un incontestabil dinamism, unele replici sunt indubitabil amuzante, fără a fi nici un moment vulgare ( da , în ziua de azi asta este o performanță),totul virează spre bufonada grotescă. Îngroșată uneori mult peste marginile iertate. Alexandru Lustig în calitatea lui de regizor și Adrian Lustig, până mai ieri industrios autor de piese, reconvertit în scenarist de film, vor să satirizeze nu doar îmbogățiții peste noapte, nu numai vânzătorii mincinoși (Silviu Debu), nu doar corespondenții peste secole ai lăptăresei din celebra fabulă a lui La Fontaine. Ci și corupția din poliție (savuroși Nicodim Ungureanu și Ruxandra Maniu), și procuratura (Virgil Aioanei). Ca și proasta creștere a îmbogățiților peste noapte, prostul gust al consumatorilor de manele, și cea a cerșetorilor organizați în sindicat ( i-am remarcat pe Cătălin Babliuc și pe Ciprian Nicula) ori tagma răspopiților (Alexandru Bindea), și voluntarismul soacrelor (Liliana Ghiță)

Mărturisesc că nu am urmărit filmul ca un Sfinx.  Admit sincer că am râs. Profund neintelectual, firește. De râs au râs și ceilalți cel mult 15 spectatori care au luat parte alături de mine la proiecție. Mărturisesc că mi-am pus și întrebări. Dacă am înțeles eu bine cel numit Târu, cerșetorul șef, care a avut parte de o înmormântare cu repetiție (iertat să fiu dar nu știu cine l-a interpretat), s-a sinucis. De aici și recursul la un popă răspopit. Numai că același Țâru învie, iar pe urmă elimină pe gură un întreg ansamblu de oase de pește. Așadar, Țâru chiar s-a sinucis sau a avut parte de o moarte asemănătoare aceleia a Ivonei, principesa de Burgund?

Firește, foarte puțini observă aceste inconsecvențe. Distribuția e bogată, alcătuită din nume doar unul și unul. Mă rog, au și actorii familii de întreținut, rate la bancă, facturi de plătit. Așa că lumea râde. Cine să se mai gândească la Brecht și la zicerile lui referitoare la plăcerile sărace?   

NUNȚI, BOTEZURI, ÎNMORMÂNTĂRI

Film realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei

O producție Imagine&Stories în coproducție cu Fundația Teatrul Contemporan și Movie Production Entertainment în colaborare cu Televiziunea Română

Regia: Alexandru Lustig

Scenariul: Adrian Lustig

Scenografia: Cristina Barbu

Director de imagine: Andrei Băltărețu-Iancu

Sunet:  Alexandru Dragomir

Montaj video: Valentin Goldner

Producător : Adrian Lustig și Cristina Dorobanțu

Cu: Șerban Pavlu, Gheorghe Ifrim, Anca Sigartău, Dan Rădulescu, Andreea Mateiu, Ioan Andrei Ionescu, Nicodim Ungureanu, Ruxandra Maniu, Sergiu Costache, Adrian Ciobanu, Valentin Rupiță, Jean de la Craiova

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. O afirmație similara a fost făcuta cu vreo 10 ani in urma de AMP in cartea De ce nu iau romanii premiul Nobel. E spunea ca fratele ei, Cristian Mungiu, face filme pentru publicul din Occident pentru ca de acolo vine finanțarea acestor filme.

  2. Nu incape indoiala totusi ca majoritatea filmelor din Noul Val Romanesc este compusa din „momeala de festival”. Aici nu vorbim neaparat de comedie vs drama ci mai degraba de o anumita tematica si tonalitate emotionala. Am auzit termenul „east european misery porn” – o formula care e mult indragita de juriile de la festivalele occidentale de film. Stim deja cliseul filmului artistic est european – protagonistul taciturn si aplatizat emotional care se lupta cu sistemul corupt si abrutizant. Totul e desaturat si in nuante de gri albastrui, musai sa existe o scena in care eroul nostru sta in bucataria sa trista si isi inghite cu stoicism acrit ciorba.

    Genul asta de filme sunt apreciate de occidentali pentru ca par exotice si profunde dar nu cred ca trebuie sa condamnam prea mult spectatorii autohtoni daca nu se calca in picioare pentru a le viziona. Asta nu denota neaparat ca nu exista o dorinta printre cinefilii romani de a vedea filme independente de calitate. Doar nu de genul asta. Trebuie mai multa varietate dar din pacate bani nu sunt. In mare parte avem fie „misery porn” fie „comedie vulgara in stil Las Fierbinti cu romanasi neaosi pentru romanasi neaosi”.

  3. Cu tot respectul pentru munca dvs, as dori sa imi las gandurile referitoare la acest film aici.

    Am plecat de la acest film profund dezamagit si trist. Deoarece am realizat ca aceasta zona de comedie romaneasca a ramas in epoca dominata de glumele provenite din “Vacanta Mare” , “Trazniti in Nato” si “Tociu si Palade”

    Am urmarit filmul pana la final cu greu. Dupa primele momente de “umor exagerat” , m am transpus in comedia anilor 2000. Comedia in care se rade la glume folosite, folosite peste masura, fara nicio evolutie in tipul de umor.
    Actiunea a fost haotica. Cadru peste cadru care a vrut doar sa țipe “UMOR, SUNT AMUZANT, VA ROG RÂDEȚI”.
    Am inteles si cadrele lungi in care nu se intampla nimic, tipice filmelor autohtone cu buget redus.
    Cu o asemenea distributie si cu un trailer atat de dinamic si amuzant, m-am asteptat la un film de comedie cel putin la fel de bun ca omologul sau din aceeasi perioada, Team Building. Dar nu a fost asa.
    Trailerul a prezentat o cu totul alta dinamica, scenele interpunandu-se in neconcordanta cu actiunea filmului dar macar si-au facut datoria de a ma aduce in cinema. Nu as dori sa mentionez sevcenta cu PINGUINUL care a durat 15 (CINCISPREZECE ) minute. Pe ceas.

    Din pacate atuul lui Pavlu nu a fost niciodata comedia. Odata ce el este intiparit in constiinta comuna ca un mare Interlop – Relu, nu il mai pot vedea “mascarindu-se “ cu glume expirate.

    Am apreciat faptul ca personajele au fost foarte bine conturate, jocul actoricesc a fost foarte bun, doar ca acest joc actoricesc paleste in fata scenariului si replicilor anilor 2000.
    Oricat de bine au jucat, au jucat replici si actiuni blocate in timp, folosite si refolosite si recilclate la nesfarsit. Aceleasi tipare regasite peste tot in comediile noastre de care va spun sincer, eu sunt satul. Inteleg ca ne bazam umorul pe dramaturgia lui Caragiale… dar pana cand?

    Mai am de punctat doua chestii ( cu toate ca as mai avea multe de spus… dar au fost atat de multe in timpul filmului incat le -am uitat).
    Scena inmormantarii din cimitir… inca mai aducem bocitoare ca forma de AMUZAMENT in film? De ce regizorii/ scenaristii considera ca inca se rade la “ DE CE TE AI DUS TSARULE” ? De ce ne bagati pe gat asemenea tip de umor? Cu ce v-am gresit? Cine v-a dat feedback atat de bunpe aceasta scena de pseudo umor incat sa considerati ca merita folosita?

    Iar al doilea lucru si incheierea…

    Singura scena demna de un film romanesc a fost scena marsului funebru. Regizata si jucata exceptional cu gravitatea specifica filmului romanesc. Am simtit semnatura lui Mungiu pe acea bucata dar nu am gasit niciun fel de informatie pe internet.

    Imi pare rau ca acest film mi-a smuls 1 singur raset si doua zambete pe tot parcursul vizionarii lui.
    M-am dus cu un super good vibe datorita Trailerului dar am plecat profund dezamagit.
    Nu am comparat deloc filmul cu Team Building, l-am judecat calm, calculat si cu sufletul deschis. Si m-a dezamagit complet.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro