Vestul se zbate, dar doarme liniștit

Femeia poartă pardesiul negru de la Caritas cu alura pe care ți-o dă o haină nouă. Nu i-a murit nimeni dintre cunoscuți, iar când își amintește de cartofii noi, uitați pe masa din bucătărie, începe să plângă. Își adună mâinile în poală, în același fel în care bătrânii copilăriei mele se rugau, oriunde se așezau. Ca și atunci, când îi oglindeam punându-mi dorințe și suflând în păpădii, îmi imaginez nevoia unei conexiuni pentru care cuvintele sunt doar catalizatori. Întâlnirea, dacă se va produce, va avea loc de pe poziții radical inegale. Localnicilor le pare rău, o încurajează zâmbind și elaborând diverse aspecte ale politicii interne. Poate că războiul arde o inocență la care Vestul nu are cum să renunțe, fiindu-i structural indispensabilă, sau poate doar un alt supraviețuitor ar putea înțelege, dar am văzut-o pe femeie repoziționând-se sub ochii mei.

Înainte să-și alungească spatele, își adună pliurile fustei apropiindu-și călcâiele. Camera se adâncește în penumbră când o manifestație ajunge în dreptul geamurilor, unde de partea cealaltă se scandează pentru o Elveție eliberată de măsuri guvernamentale abuzive. Încăperea e dintr-o dată insuficient echipată pentru istorii care nu încap în categorii, în a căror evoluție rolul activ este limitat. Protocolul eficientizării face ca extremele să fie  banalizate în contextul democrației directe, cel puțin la nivelul populației. Este prima zi de ridicare a ultimelor măsuri de limitare a pandemiei, iar femeia traversează mulțimea adunată să marcheze evenimentul ca pe o piață aglomerată. Înainte să conștientizez ce s-a întâmplat, o pierd din vedere.

Ce rămâne de făcut când nu mai e nimic de făcut, pentru că ceea ce te definește ajunge să te limiteze? Cred că asta este mai degrabă perspectiva unui imigrant, întrebarea fiind în sine un răspuns legat de nivelul meu real de integrare. Tot ceea ce se poate face dinspre Vest, din perspectiva vieții de zi cu zi, s-a făcut deja. Vestul se zbate, dar doarme liniștit.

În viața de zi cu zi, privilegiul se confundă deseori cu o formă de meritocrație. Lipsa poziției evidente de vulnerabilitate pare, mai mult decât orice, rezultatul unui sistem consistent, susținut responsabil de membrii lui – o privire care îmbogățește și confirmă aspecte identitare, atât de importante în vremuri tulburi. Însă masca alunecă și privilegiul rămâne dezbrăcat de orice atribut când ai posibilitatea de a alege suferința la care reacționezi, și gradul reacției tale. Și poate nimic nu vorbește mai clar despre cultura unui sens atribuit în detrimentul unei înțelegeri holistice, decât motivația localnicilor care nu mai vor să găzduiască refugiați pentru că nu le par suficient de triști.

Am fost un copil plăpând, ca mulți dintre cei născuți în acei ani. Am avut ocazia să aflu înaintea altora că sunt muritor, fapt care mi-a oferit un avantaj, când nu m-a torturat cu imposibilitatea lui. Estul a avut ocazia să afle înaintea altora că este fragil. Viitorul meu a fost unul visat, iar soarta, în infinitul ei imaginat, mi-a recompensat deseori entuziasmul. Aici se construiește mai mult, se visează mai puțin și se trăiește în afara intensităților. Un context care nu cere și nu permite o continuă îndrăgostire de viață, ca aceea de a te atașa ciclic de o speranță.  Știu, plecăm din România și pentru că avem nevoie să ne reîndrăgostim de un potențial. Mi s-a întâmplat și mie, presupun că aveam inima frântă și o fixație sentimentală către romantism, pe care mi le-au potențat, în timp, durerile de creștere care mi-au devenit Acasă.

Le vâd în zonele de trecere ale orașului, departe de locurile în care nimic nu este lăsat la mâna șansei. Grupuri de femei, deplasându-se ca un val, înghesuindu-se unele în altele să nu-și piardă conturul, să nu-și dilueze realitatea. Mănâncă, plâng sau nu, și când le întrebi nu îți răspund, sau povestesc despre acasă ca și cum au ieșit să schimbe o vorbă, dar nu pot rămâne mult, au ceva pe foc. Un adevăr dureros al ultimilor ani este că dintr-o tragedie nu se poate învăța în timp real. Totuși, nu pot să nu mă gândesc cum, pentru mulți dintre acești oameni, acasă nu este o variabilă, ci un loc anume, netransferabil. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru speranța și atașamentul de neclintit, Acasă al lor va dăinui în spirit și va renaște. Atât timp cât acești oameni continuă să viseze, vor continua să redefinească o realitate pe care Vestul eșuează constant să o accepte ca fiind și altceva decât produsul unei cauzalități.

de Laura Munteanu