marți, mai 17, 2022

Vestul se zbate, dar doarme liniștit

Femeia poartă pardesiul negru de la Caritas cu alura pe care ți-o dă o haină nouă. Nu i-a murit nimeni dintre cunoscuți, iar când își amintește de cartofii noi, uitați pe masa din bucătărie, începe să plângă. Își adună mâinile în poală, în același fel în care bătrânii copilăriei mele se rugau, oriunde se așezau. Ca și atunci, când îi oglindeam punându-mi dorințe și suflând în păpădii, îmi imaginez nevoia unei conexiuni pentru care cuvintele sunt doar catalizatori. Întâlnirea, dacă se va produce, va avea loc de pe poziții radical inegale. Localnicilor le pare rău, o încurajează zâmbind și elaborând diverse aspecte ale politicii interne. Poate că războiul arde o inocență la care Vestul nu are cum să renunțe, fiindu-i structural indispensabilă, sau poate doar un alt supraviețuitor ar putea înțelege, dar am văzut-o pe femeie repoziționând-se sub ochii mei.

Înainte să-și alungească spatele, își adună pliurile fustei apropiindu-și călcâiele. Camera se adâncește în penumbră când o manifestație ajunge în dreptul geamurilor, unde de partea cealaltă se scandează pentru o Elveție eliberată de măsuri guvernamentale abuzive. Încăperea e dintr-o dată insuficient echipată pentru istorii care nu încap în categorii, în a căror evoluție rolul activ este limitat. Protocolul eficientizării face ca extremele să fie  banalizate în contextul democrației directe, cel puțin la nivelul populației. Este prima zi de ridicare a ultimelor măsuri de limitare a pandemiei, iar femeia traversează mulțimea adunată să marcheze evenimentul ca pe o piață aglomerată. Înainte să conștientizez ce s-a întâmplat, o pierd din vedere.

Ce rămâne de făcut când nu mai e nimic de făcut, pentru că ceea ce te definește ajunge să te limiteze? Cred că asta este mai degrabă perspectiva unui imigrant, întrebarea fiind în sine un răspuns legat de nivelul meu real de integrare. Tot ceea ce se poate face dinspre Vest, din perspectiva vieții de zi cu zi, s-a făcut deja. Vestul se zbate, dar doarme liniștit.

În viața de zi cu zi, privilegiul se confundă deseori cu o formă de meritocrație. Lipsa poziției evidente de vulnerabilitate pare, mai mult decât orice, rezultatul unui sistem consistent, susținut responsabil de membrii lui – o privire care îmbogățește și confirmă aspecte identitare, atât de importante în vremuri tulburi. Însă masca alunecă și privilegiul rămâne dezbrăcat de orice atribut când ai posibilitatea de a alege suferința la care reacționezi, și gradul reacției tale. Și poate nimic nu vorbește mai clar despre cultura unui sens atribuit în detrimentul unei înțelegeri holistice, decât motivația localnicilor care nu mai vor să găzduiască refugiați pentru că nu le par suficient de triști.

Am fost un copil plăpând, ca mulți dintre cei născuți în acei ani. Am avut ocazia să aflu înaintea altora că sunt muritor, fapt care mi-a oferit un avantaj, când nu m-a torturat cu imposibilitatea lui. Estul a avut ocazia să afle înaintea altora că este fragil. Viitorul meu a fost unul visat, iar soarta, în infinitul ei imaginat, mi-a recompensat deseori entuziasmul. Aici se construiește mai mult, se visează mai puțin și se trăiește în afara intensităților. Un context care nu cere și nu permite o continuă îndrăgostire de viață, ca aceea de a te atașa ciclic de o speranță.  Știu, plecăm din România și pentru că avem nevoie să ne reîndrăgostim de un potențial. Mi s-a întâmplat și mie, presupun că aveam inima frântă și o fixație sentimentală către romantism, pe care mi le-au potențat, în timp, durerile de creștere care mi-au devenit Acasă.

Le vâd în zonele de trecere ale orașului, departe de locurile în care nimic nu este lăsat la mâna șansei. Grupuri de femei, deplasându-se ca un val, înghesuindu-se unele în altele să nu-și piardă conturul, să nu-și dilueze realitatea. Mănâncă, plâng sau nu, și când le întrebi nu îți răspund, sau povestesc despre acasă ca și cum au ieșit să schimbe o vorbă, dar nu pot rămâne mult, au ceva pe foc. Un adevăr dureros al ultimilor ani este că dintr-o tragedie nu se poate învăța în timp real. Totuși, nu pot să nu mă gândesc cum, pentru mulți dintre acești oameni, acasă nu este o variabilă, ci un loc anume, netransferabil. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru speranța și atașamentul de neclintit, Acasă al lor va dăinui în spirit și va renaște. Atât timp cât acești oameni continuă să viseze, vor continua să redefinească o realitate pe care Vestul eșuează constant să o accepte ca fiind și altceva decât produsul unei cauzalități.

de Laura Munteanu

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Am dat like desi… ma intreb ce simt cei nascuti in tari bogate, nascuti din familii bogate, nascuti in libertate!
    Daca noi prapaditii visam la pepsi, la blugi, la TV color, la ce viseaza cei care au totul? Daca noi visam la Roma, la Venetia, la Coasta de azur, la michu-pichu la ce viseaza cei care pot ajunge oricínd acolo?

    Nu-i asa ca noi, cei care avem mici sanse sa ajungem acolo, suntem mai avantajati pt ca putem sa visam?
    O cunostinta, indragostita de literatura franceza, povestea fericita ca va avea ocazia sa mearga in Paris sa cutreierel locurile si strazile si cimitirele descrise atit de emotionat in nu stiu ce roman al unui fonfanit. Dupa calatorie am intrebat-o cum fu!?

    Si ce fac cei care nu sunt nevoiti sa plece, care stau acasa linga boi?
    De ce m-aţi dus de lângă voi,
    De ce m-aţi dus de-acasă?
    Să fi rămas fecior la plug,
    Să fi rămas la coasă.
    ************
    Stau singur şi mă-ntreb de ce-am plecat de-acasă
    Să fie blestemul de veacuri ce ne-apasă
    Căci n-am greşit cu nimic, doar cât am pătimit
    Hulit am fost, fără rost, de cei ce i-am iubit
    Apus peste apus, ce iute trece timpul
    Şi zorile s-au dus, ce rece bate vântul
    **************

  2. O poveste de suflet cum percem lumea moderna din tarile dezvoltate. Tot eul interior, cu ganduri, sentimente si emotii se schimba, pentru unii benefic si pozitiv, pentru altii negativ si depresiv.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Laura Munteanu
Laura Munteanu este artist și ilustrator stabilit în Zurich. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București a scris, după terminarea facultății, pentru diverse publicații, acoperind teme dintre cele mai variate. După o lungă pauză a revenit la scris, propunându-și o analiză cu note personale a diferitelor aspecte ale vieții petrecute în afara României. În momentele de liniște scrie poezie, și se bucură că poate contribui la comunitatea internațională, vibrantă, a poeților contemporani.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro