Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o ființă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu și aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeași disperare a căderii irezistibile, aceeași solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.
Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez („Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.
Noul val al fimului românesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul său estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui și celor care gândeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxiștii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil și, in fond, nimicitoare prin umor…
Detesta ascunzișurile lașe, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Așa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Așa sunt toate scrierile sale. Așa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orașul in care alesese să-și inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind și dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oraș unde trăise și de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecută dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu știam, atunci cand citeam acest text și mă gandeam la Leo, că in aceeași seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfârșitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in românește, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan și cu mine, să scriem despre ea. O vom face…
Ya somos el olvido que seremos…
Suntem uitarea ce-o sa fim curand…
Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversație pe care și-o va fi visat-o despre film, imagine, fotografii, istorie, violență, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare și maladie ca mod de mântuire.
PS: M-am gândit azi mult la Leo. Ma gândeam ce-ar fi scris despre filmul lui Pawel Pawlikowski, „Ida”. Monica Bârlădeanu, prietenă si cu Leo, si cu Pawlikowski, mi-a trimis acum câțiva ani filmul acestuia despre Jirinovski. Imi scria că ar trebui să-l cunosc pe regizor. Sunt convins că Leo ar fi găsit chei unice de interpretare pentru „Ida”, știa ca nimeni altui istoria filmului polonez, ar fi amintit de Kawalerowicz, de tăcerile care strigă din „Maica Ioana a ingerilor”. Poate ca ar fi amintit „Pădurea de mesteceni” a lui Wajda. Leo a fost un hermeneut al filmului și al destinului…
Recomandări:
http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html
https://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Locul unde aș vrea să trăiesc: la parterul paradisului, adică în Toscana”… (Alex. Leo Șerban)
Va multumesc mult ptr ceea ce ati scris. Link in final.
Mulțumesc și eu pentru gentilețea de a recomanda textul cititorilor dvs.
Frumos scriti intotdeauna despre prietenii disparuti !
Sinteti si dati un exemplu !
Va multumesc
Va multumesc, domnule Tismaneanu! citindu-va abia, imi dau seama ca au trecut deja patru ani. L-am cunoscut pe Alex Leo Serban exact asa cum il descrieti. Randurile Dvs. mi l-au readus in memorie, caci uitam prea repede… sau eu uit prea repede. Ati scris un text foarte sensibil. Cred ca Leo s-ar fi simtit stingherit, dar mai cred ca i-ar fi placut. Mie, una, mi-a placut. Foarte mult!
Il citeam cu placere in Dilema/veche si Idei in dialog.
Imi amintesc cronicile sale de cinema din suplimentul saptamanal al ziarului Libertatea, de pe vremuri. Reusea performanta remarcabila de a concentra intr-o minuscula coloana a unei pagini, ea insasi mica, idei pline de substanta, interpretari, comentarii acide atunci cand se impunea, comparatii pitoresti referitoare la actori si personaje, umor fin, ba chiar si minidescrieri ale peliculelor de pe marile ecrane. Imi era un adevarat ghid in alegerea unui film si niciodata nu m-a dezamagit.
Aveam prieteni comuni, in New York, dar nu l-am cunoscut. Din ce s-a scris despre el, dupa ce a trecut, am ramas cu un paragraf din Alexandru Matei:
„Nu-l interesa nici politicul, nici politica, n-avea, de fapt, nici una din idiosincraziile „elitei“ – sau le juca pe toate –, nu era un moralist. Era, sigur, un individualist à outrance, şi în sensul ăsta da, îmi părea un om singur, care avea nevoie de multă înţelepciune ca să poată trăi aşa, mereu în clipă. Era un fan Michel Onfray (dar şi Barthes, Beckett). Un agnostic estet, dacă se poate spune. Nu credea decît în gust. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, pentru că, dandy fiind, evita să scoată lucruri la suprafaţă. Evita să spună ce crede sau ce vrea sau orice alt ce, de fapt.”
Se prea poate ca d-lui Alexandru Matei sa nu-i fi vorbit despre sine si despre cum vedea el lumea. Et pour cause :)Imi veti ingadui sa nu impartasesc descrierea pe care o citati. Daca ati fi fost in sala atunci cand a vorbit despre „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” sunt convins ca nu l-ati fi vazut ca pe un „agnostic estet” (whatever that means). Daca ar fi apucat vara anului 2012 si asaltul asupra ICR, indiferent ce cred unii, pot garanta ca ar fi protestat fara urma de ezitare. Nu, Leo nu se juca atunci cand era vorba de lucruri serioase. Dandy? Nu stiu, termenul e vag, insa in orice caz a fost un intelectual cu principii. Avea o pasiune insatiabila pentru adevarul istoric. Am stat cu el si Nae Caranfil ore in sir, intr-o noapte la New York, vorbind despre ceea ce s-a numit „marele jaf”, afacerea asa-zisei bande a fratilor Ioanid. Avea ipoteze, propunea scenarii explicative, nimic de dandy in acea discutie de o intensitate greu de uitat. La fel, am vorbit cu el despre fascismul rosu al lui Hugo Chavez. Il preocupa, il framanta, il indigna. Leo stia sa se revolte, nu era un placid ironic si acrit inainte de vreme. Da, iubea esteticul, dar intr-un mod etic, spre a relua celebra formulare a Monicai Lovinescu. Nu tin sa va conving, tin doar sa depun marturie ca prieten, ca om care chiar l-a cunoscut, nu in fuga, ci in discutii care marcheaza destine.
O descriere cam aeriana face A. Matei.
„De fapt, nu ştiu prea multe despre el” spune multe.
Chiar daca nu a fost angrenat politic, als avea convingeri de dreapta.
In niciun caz nu ar fi fost fan Criticatac.
Un comentariu al lui alș spunea ceva în genul: dacă am de ales între confortul meu și salvarea planetei, aleg confortul.
Sau: acum mulți ani, Dragoș Bucurenci – între timp devenit birocrat european în biroul Corinei Crețu parcă – publica în Dilema și în același timp se declara de stânga și susținea tot felul de bizarerii marxistoide.
La care alș i-a zis că el nu acceptă așa ceva, și l-a dat afară pe Bucurenci de la Dilema. Toate astea se întâmplau pe net – cred că era un comentariu al lui alș la o postare a lui DB pe blog.
Sau: articolul lui alș despre Se7en al lui Fincher.
Sau: alș împotriva homosexualiații militante cu feluritele ei parade idioate.
Sau: un articol în Idei în dialog în care povestea de un festival de film la Vama Veche, vorbea de filme, de atmosferă, de oamenii de acolo, apoi o propoziție: „Sex cu M.” Adică alș a făcut sex cu M..
Cam ăsta e omul. Larger than life.
ws