Alex Leo Serban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiinta de o ardenta intensitate etica, de o blandete si de o candoare cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Critic de film prin instinct si vocatie, era in egala masura un un intelectual de o modernitate formidabila, atent la pulsatiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru ca era de o autenticitate profunda si cat se poate de reala, ii repugna orice cabotinaj, orice impostura, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unica si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreuna patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreuna cu el, cu Mihai Chirilov, cu Corina Suteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Barladeanu si Bobby Paunescu, iar diminetile am avut sansa sa fim impreuna cu Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Impreuna cu Leo am prezentat la Festivalul de film romanesc de la Tribeca „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Gandurile noastre convergeau, ne-am inteles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodata cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, „Aurora”, am vorbit mult cu Leo dupa ceea despre similitidinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din „L’Etranger”. Aceeasi disperare a caderii irezistibile, aceeasi solitudine a trairii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.
Intr-o dimineata ne-a scos Stefan Benedict sa vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor Gabor Tompa. Nu voi uita niciodata comentariile lui Leo in fata post-impresionistilor. Era mereu intr-o alerta culturala si morala. Cand am scris pe contributors despre acel festival exceptional organizat de ICR New York, s-au gasit unii sa scrie mesaje sarcastice. Leo le-a raspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimtirea. O facea senin, cu umor, fara urma de severitate enervata. Tot de o brilianta seninatate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Vilage unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea mortii sale atat de timpurii, atat der nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez unde statuseram in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.
Noul val al fimului romanesc ii datoreaza enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospetime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunatatea atat de fireasca a acestui om au facut posibila schimbarea de paradigma in interpretarea a ce poate aduce original filmul romanesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cata rezistenta stupid-reactionara i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de directie in discursul despre film in Romania. Si-a asumat o conditie existentiala pentru care multi in Romania si nu doar acolo nu au avut si nu au intelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vietii menita sa ne intareasca pe toti cei din jurul sau. Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din „Dilema”, din „Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturna din Buenos Aires, orasul in care alesese sa-si inceapa a sa despartire de Romania. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si daca voi aunge vreodata la Lisabona, alt oras unde traise si de care era indragostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in „Lettre Internationale” (numarul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat „Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiana istorie autobiografica privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si ma gandeam la Leo, ca in aceeasi seara aveam sa aflu vestea insuportabila a sfarsitului sau.
Ya somos el olvido que seremos…
Suntem uitarea ce-o sa fim curand…
Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez ca acolo unde este Leo acum el poarta in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violenta, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Frumoase cuvinte – V.Tismaneanu conectat permanent la cultura romana, aduce un omagiu dragului – A.L.Serban, care a parasit aceasta lume nedrept de repede. Cei care l-au cunoscut au avut numai cuvinte de lauda si apreciere, cred ca le merita cu adevarat. Dumnezeu sa il odihneasca si condoleante familiei.
Într-adevăr, frumoase cuvinte ! Un discurs venit din inimă, atingând – ca-ntotdeauna – tonul just, cuvintele potrivite şi judecăţi profunde.
Nu l-am cunoscut personal pe cel dispărut, nu mi-a scăpat însă că „A fost criticul care a asigurat o schimbare de directie in discursul despre film in Romania”
„Viaţa e cobaiu soartei” – dincolo de tragismul real, un titlu de mare roman sud-american !
Un gând pios pentru o figură luminoasă a culturii române !
Citeam cu mare placere cronicile de film al lui A.L.Serban. E foarte trist si nedrept…
Frumos articol domnule Tismaneanu, multumesc.