joi, martie 28, 2024

Victimele răscoalei ţărăneşti din 1907, subiect de campanie electorală pentru liderii comunişti din România în anul 1946

Activistul dogmatic este foarte uşor de recunoscut în zilele noastre. Acesta îşi expune ideile fără a lua în calcul un posibil refuz care ar putea veni, din diferite motive, din partea auditoriului. Pentru activist, totul este clar, precis şi, în consecinţă, fără nici o posibilitate de a pune sub semnul întrebării sau de a modifica în vreun fel ideile şi planurile prezentate de acesta sub forma unei aplicări sau inaugurări iminente.

Alte două elemente caracteristice ale activistului dogmatic sunt cerşetoria sentimentală şi ignorarea de către acesta, cu o nonşalanţă dezarmantă, a experienţei existente în cazul unor proiecte asemănătoare – care au rămas la stadiile de bune intenţii sau cai verzi pe pereţi. Pe acest fond, nimeni nu poate schimba ceea ce este expus de către activist cu un egoism cinic atâta vreme cât grupul din care acesta face parte nu decide, la un moment dat, aplicarea unui alt plan – care poate fi chiar şi diametral opus faţă de cel dintâi. Orice discuţie pe tema unei hotărâri raţionale şi orice solicitare privind expunerea dovezilor pe care se bazează ideile sale sunt respinse direct şi constant de către activistul care îşi admiră propria suficienţă a cunoaşterii şi, mai mult decât atât, o declamă public ori de câte ori i se oferă ocazia şi încearcă să o impună lumii înconjurătoare. Totodată, acesta devine suspicios în mod brusc şi bănuieşte, fără a deţine vreo dovadă, faptul că în spatele contestatarilor paşnici ai ideilor pe care le propagă se află diverse interese şi forţe oculte, care pot pune în pericol planurile grupului din care activistul face parte.

Câteva caracteristici ale activistului dogmatic, enumerate mai sus, au fost evidente şi în campania electorală care s-a desfăşurat în anul 1946 în România, iar un element central al expunerilor care au apărut atunci în ziarul „Scânteia”, pentru a sprijini pe activiştii comunişti, a fost cerşetoria sentimentală. Un exemplu în acest sens este o scrisoare pe care cetăţeanul Gheorghe Dumitru ar fi trimis-o la 7 martie 1946, la redacţia publicaţiei comuniste. În epistola respectivă se povesteau, într-un stil patetic, câteva evenimente din anul 1907 la care autorul ei ar fi fost martor ocular.

Deşi Nicolae Iorga a fost contemporan cu evenimentele tragice desfăşurate în România, în anul 1907, eruditul şi prolificul istoric nu a menţionat atunci şi nici ulterior, în operele sale, numărul exact al ţăranilor care au murit în timpul răscoalei care a izbucnit în acel an, în nordul Moldovei şi s-a răspândit până în sudul şi sud-vestul ţării (judeţele Vlaşca şi Dolj fiind doar două dintre focarele principale ale răscoalei).

Scrisoarea cetăţeanului Gheorghe Dumitru despre faptele pe care le-ar fi văzut în timpul răscoalei ţărăneşti din anul 1907 („Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 479, luni, 18 martie 1946).

Numărul celor decedaţi în răscoala din 1907 era controversat chiar şi în momentul publicării, în anul 1938, a volumului „Enciclopedia României”. Istoricul legionar Mihail Polihroniade a afirmat atunci, fără a aduce probe în sprijinul ideii sale, faptul că era vorba despre 11.000 de morţi, rezultaţi în urma represiunii armate ordonate în luna martie 1907 de guvernul liberal condus de Dimitrie Sturdza.

Cu toate acestea, activiştii Partidului Comunist Român nu au ezitat să menţioneze numărul respectiv în timpul campaniei electorale din anul 1946, fără a avea vreo dovadă privind veridicitatea sa şi fără a aminti despre istoricul legionar Mihail Polihroniade (un inamic al comuniştilor până la moartea sa violentă, la 22 septembrie 1939). Mai mult decât atât, în ziarul „Scânteia” au apărut diferenţe semnificative privind numărul de victime chiar în scrisoarea lui Gheorghe Dumitru, apărută în publicaţia comunistă la 18 martie 1946: 11.000 (în titlu), respectiv 25.000 de ţărani ucişi (la sfârşitul declaraţiei).

Ultima parte a scrisorii cetăţeanului Gheorghe Dumitru despre faptele pe care le-ar fi văzut în timpul răscoalei ţărăneşti din anul 1907 („Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 479, luni, 18 martie 1946).

Spiritul ignar şi dorinţa de autovictimizare dominau în epistola lui Gheorghe Dumitru, iar textul său a fost adaptat pentru utilizarea în lupta politică din 1946, desfăşurată de comunişti împotriva Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional-Ţărănesc. Minciunile inserate în scrisoare făceau parte din arsenalul propagandiştilor P.C.R. şi, cu cât se exagera mai mult, cu atât puteau să atragă atenţia şi voturile cetăţenilor analfabeţi din România, cărora li se citeau extrase din ziarul „Scânteia” la adunările organizate de activiştii comunişti. În acelaşi timp, ei repetau mereu faptul că guvernul condus de dr. Petru Groza le-a dat pământ prin legea reformei agrare, emisă la 23 martie 1945 şi, în consecinţă, ţăranii aveau datoria să voteze în favoarea acestuia şi a alianţei electorale conduse de comunişti.

Articolul ziaristului comunist Nestor Ignat despre răscoala din anul 1907 şi despre pământul oferit ţăranilor în anul 1945 de guvernul condus de dr. Petru Groza („Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 479, luni, 18 martie 1946).

Este adevărat faptul că analfabetismul era o plagă de care se făceau vinovaţi politicienii care au condus România până în anul 1946, iar lipsa de educaţie elementară a cetăţenilor, în special a celor din mediul rural, a fost speculată de liderii comunişti români în campania electorală din acel an. Autorităţile sovietice au fost conştiente de situaţia respectivă deoarece Teohari Georgescu i-a spus lui Iosif Stalin la Moscova (3 aprilie 1946), în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, că aproximativ 40% din populaţia României era analfabetă. Reacţia dictatorului sovietic a fost instantanee: „Mulţi analfabeţi. Cred că trebuie să daţi dreptul la vot de la 21 de ani în sus. […] Daţi dreptul de vot de la 21 de ani în sus şi dreptul de a fi ales de la 25 de ani”.

La aceeaşi întâlnire de la Moscova, Iosif Stalin a hotărât ca un milion de dolari să fie puşi la dispoziţia liderilor comunişti din România pentru campania electorală din acel an. Suma respectivă a fost schimbată în lei pe piaţa bursieră din România, la un curs de 30.000 lei pentru un dolar – în condiţiile în care cursul real era de 40.000 lei pentru un dolar, iar cel oficial era de 10.000 lei pentru un dolar.

Vânzarea de către sovietici a unei sume mari de dolari pe bursa din România s-a desfăşurat în condiţiile în care guvernul condus de dr. Petru Groza încerca să limiteze efectele negative generate de inflaţia galopantă din ţară. Ca ordin de mărime, suma oferită de sovietici pentru finanţarea campaniei electorale a comuniştilor români (30 miliarde de lei) poate fi comparată cu valoarea tuturor produselor româneşti livrate lunar Uniunii Sovietice în primăvara anului 1946 (13 miliarde de lei), în conformitate cu Convenţia de armistiţiu încheiată la Moscova, la 12 septembrie 1944.

După trei ani de la publicarea scrisorii lui Gheorghe Dumitru în ziarul „Scânteia”, cetăţenii români au constatat că Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi alţi lideri comunişti, aleşi deputaţi la 19 noiembrie 1946, au decis cooperativizarea agriculturii. Astfel, pământul primit în anul 1945 şi de votanţii Partidului Comunist Român urma să fie înglobat în sistemul colhozurilor, promovat în special de Ana Pauker – desemnată ca responsabilă din partea partidului pentru ducerea la îndeplinire a acelui plan.

Metodele impuse de Ana Pauker şi de membrii comisiei politice pe care o coordona pentru a convinge pe ţărani să se înscrie în cooperativele agricole de producţie au fost preluate din arsenalul folosit de comuniştii sovietici împotriva ţăranilor înstăriţi din U.R.S.S. Apoi, la reuniunea din 10 octombrie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. (la care Ana Pauker nu a participat), Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat abuzurile săvârşite în momentul creării unor cooperative agricole de producţie, astfel: „Cu ce metode s-a lucrat? Cu schingiuiri, revolvere etc. Toate metodele care au fost folosite în toate părţile, de unde vin aceste metode? Nu cumva aceste metode au fost sugerate de dv. (membrii comisiei politice agricole – nota P. Opriş)? Dacă ele există în vreun material. Eu n-am citit în nici un material să se spună: «prindeţi, judecaţi, deschiaburiţi, luaţi pământul» etc.

Asemenea presiuni pot diferi de la o regiune la alta. În material se semnalează că au existat în toate judeţele. Aceasta înseamnă că metoda aceasta a pornit de undeva. Dacă n-a pornit de la noi din centru, apoi a pornit de la un alt centru, pentru că nu este vorba aici de metodele conducerii, ci categoric de metode străine. În concret dacă au fost cazuri, să ştim precis toate metodele unde şi în ce loc au fost folosite.

Vreau să ştiu totul precis pentru a trage concluzii serioase, pentru a vedea ce măsuri de reparare am putea să luăm în această privinţă.

În ce măsură au contribuit elementele aparatului de stat şi de ce aparatul de stat n-a fost stăpânit de organele sale superioare? A participat miliţia, securitatea, justiţia. În ce măsură această lipsă de disciplină şi răspundere atinge autoritatea aparatului central? Când s-a propus iniţiativa din partea aparatului de partid? Unde s-a lăsat antrenată? Concret. Şi când au fost puse organele în faţa unor fapte împlinite?”.

În aceeaşi ordine de idei, la reuniunea din 5 aprilie 1952 a Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R., Ana Pauker a propus următoarele: „Să încercăm în 5-6 gospodării colective experienţa sovietică. De scos salariul pe care-l primeşte de la stat. El (tractoristul din C.A.P. – nota P. Opriş) primeşte zile-muncă. Statul face economie şi el câştigă mai bine”. Dacă astăzi există o avalanşă de discursuri politice demagogice privind nivelul de trai foarte scăzut al cetăţenilor din mediul rural, trebuie să se înţeleagă în primul rând faptul că există o legătură între pensiile insignifiante primite de aceştia şi propunerea făcută de Ana Pauker la 5 aprilie 1952, privind neacordarea de salarii pentru ţăranii din cooperativele agricole de producţie care erau tractorişti. Principiul contributivităţii la sistemul de asigurări sociale de stat, clamat în zilele noastre de politicienii demagogi, nu poate fi aplicat sub nici o formă în cazul menţionat.

Este evident că întrebările formulate de Gheorghe Gheorghiu-Dej la şedinţa din 10 octombrie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. o vizau în primul rând pe Ana Pauker – vinovată pentru seria de abuzuri săvârşite de autorităţile locale împotriva ţăranilor şi care, în acelaşi timp, constituia un pericol pentru supremaţia lui Dej în fruntea partidului. În paralel, se poate observa şi atitudinea demagogică a liderului suprem al P.M.R., care a ieşit în evidenţă la 19 noiembrie 1952, într-o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. la care Ana Pauker nu mai avea dreptul să participe. Cu acel prilej, Gheorghe Gheorghiu-Dej a propus să fie analizată situaţia cetăţenilor arestaţi abuziv de autorităţile locale, perioada în care aceştia ar trebui eliberaţi (înainte sau după campania electorală organizată pentru alegerea deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională) şi a învinovăţit-o pe Ana Pauker pentru greşelile săvârşite la sate, astfel: „Mi se pare că noi atunci n-am fost aici. Dispoziţia a fost aşa dată: să se aresteze în fiecare comună 1-2-3 chiaburi – a fost o normă – cum şi pentru ce anume, nu interesa, ci să se aresteze, să se facă judecată la faţa locului, să fie convocaţi ţăranii. Aceasta ca un mijloc de presiune asupra ţăranilor. Faci acest lucru, însă legal. Dar aşa cum s-au dat dispoziţiile a împins la acte abuzive. Au invitat ţăranii la judecată, în multe locuri s-a cerut unora din ţăranii din sală să ia cuvântul şi să condamne atitudinea şi acţiunea chiaburului şi în loc de aceasta nu lua nimeni cuvântul, în plus, când le dădea 10-15 ani muncă silnică, începea un hohot de plâns la femei, neţinând seama de relaţiile chiaburului, de influenţa lui. În loc să ai efectul dorit, ai o solidarizare politică foarte puternică cu chiaburul. […]

Cu privire la chiaburii preveniţi, după caz. Sunt şi azi cazuri când chiaburul n-are cu ce însămânţa, vine la Tribunal, la Miliţie, la organele de stat şi cere să fie băgat în închisoare că n-are cu ce să însămânţeze. Este o situaţie reală. Pentru că au fost făcute sechestrări, s-au luat toate obiectele, totul, pentru îndeplinirea obligaţiilor la colectări; i-au luat vitele, porcii, i-a vândut şi şi-a cumpărat cereale şi [le-]a dat [la stat]. Alţii n-au avut, n-au dat şi s-au dus la puşcărie. Sunt multe cazuri din acestea. […]

Există o singură temere, dacă este bine să dă drumul (cetăţenilor arestaţi în mod abuziv – nota P. Opriş) în toiul campaniei electorale. Mergând aceştia acasă şi întrucât în închisori pot fi şi legionari, nu arestaţi pentru legionarism, să nu facă vreo legătură. Al doilea, să nu creeze cumva atmosferă (negativă de către – nota P. Opriş) cei care se întorc în localităţile respective. […] Să ne închipuim un asemenea om întors acasă din închisoare. Cu el s-a stat de vorbă înainte de i s-a dat drumul şi i s-a arătat: uite un act de clemenţă, de omenie faţă de voi, deşi aţi greşit, n-aţi procedat bine. Nu în sensul că s-a făcut o greşeală că au fost arestaţi. El să vadă prin măsura aceasta o măsură de mărinimie luată de guvern şi înainte de a le da drumul să-i dăscălească, să le spună (subl.n.)”.

Paradoxal, istoricului legionar Mihail Polihroniade i s-a adus un omagiu postum sui generis, în luna aprilie 1962, chiar de către Gheorghe Gheorghiu-Dej – în mod involuntar. Politicianul comunist a fost atunci de acord cu aducerea la Bucureşti a 11.000 ţărani, la reuniunea organizată cu prilejul încheierii procesului de cooperativizare a agriculturii. La şedinţa festivă, poetul Tudor Arghezi a făcut o comparaţie cu numărul de ţărani care ar fi decedat în timpul răscoalei din anul 1907. Nici un membru al aparatului de propagandă al P.M.R. nu a sesizat însă că numărul respectiv a fost menţionat de Mihail Polihroniade în anul 1938 şi a fost preluat fără o reţinere de ordin ideologic de către liderii comunişti din România.

Extras din „Enciclopedia României”, referitor la represiunea armată ordonată împotriva ţăranilor români care s-au răsculat în anul 1907.

Răscoalele, începute în Februarie 1907 în Nordul Moldovei, pe moşiile arendate trustului Mochi Fischer, se întind în două săptămâni în toată ţara.

Guvernul conservator, ros de intrigile intestine şi pentru care marea problemă era «decapitarea lui Take [Ionescu]», nu le poate potoli.

Ca toate răscoalele ţărăneşti, mişcarea – botezată pompos «revoluţie» – de la 1907 e violentă, crudă, plină de orori inutile. Pârjolul se întinde în toată ţara.

În panica generală ce cuprinde şi pe Rege, conservatorii sunt încântaţi să treacă mâna liberalilor.

La 12 Martie 1907, cu concursul unanim al grupărilor politice, Dimitrie Sturdza formează ultimul său guvern.

Ionel Brătianu este ministru de interne, iar generalul Averescu, titulat al războiului. Sarcina noului cabinet este potolirea răscoalelor, şi aceasta nu se mai putea face decât cu tunul. Măsurile militare luate de generalul Averescu sdrobesc în câteva zile răscoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutilă. Unsprezece mii de ţărani sunt măcelăriţi fără milă. Bine înţeles, «ordinea» e restabilită. Din punct de vedere politic şi naţional înăbuşirea răscoalelor era însă o necesitate.

După potolirea lor, guvernul disolvă corpurile legiuitoare şi fixează nouile alegeri în Iunie. Printr-un consemn unanim, partidele nu dau luptă. Guvernul favorizează alegerea tuturor fruntaşilor opoziţiei.

În nouile Camere vor fi aduse mai multe proiecte de legi care vor îmbunătăţi în oarecare măsură soarta ţăranilor. Legea contra trusturilor arendăreşti şi revizuirea învoelilor agricole, mai ales aceasta, aduce o uşurare satelor.

O clipă buimăcite de răscoală, partidele îşi reiau viaţa obişnuită. Fuziunea celor două fracţiuni conservatoare se împlineşte în Aprilie. Take Ionescu e trecut pe al doilea plan în noul organism politic. Peste un an, în 1908, despărţindu-se de conservatori, formează un nou partid «conservator-democrat». «Takismul» reprezintă o epocă în politica românească. El se caracterizează printr-o goană după partizani, necunoscută, prin făgădueli demagogice ne mai întâlnite, printr-o propagandă neostenită. Victoriile electorale repurtate de noul partid dovedesc o popularitate reală în mica burghezie orăşenească şi sperie atât pe conservatori cât şi pe liberali.

  • Mihail Polihroniade, Viaţa politică a României sub Carol I, în Enciclopedia României, vol. 1, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 875-876.

Scrisoarea cetăţeanului Gheorghe Dumitru despre faptele pe care le-ar fi văzut în timpul răscoalei ţărăneşti din anul 1907.

Gheorghe Dumitru, fost ofiţer în armata română până în 1907, evocă un episod din timpul represiunii

Să fie împuşcaţi, nu arestaţi!

Aşa suna telegrama Corpului de Armată. Rezultatul se ştie: 11.000 ţărani au căzut în 1907 pentru pământ

„Am socotit de datoria mea să prezint cititorilor „Scânteii”, cu prilejul aniversării răscoalelor ţărăneşti din 1907, un episod trăit de mine. Oricine va putea să vadă din el cât de asupriţi erau ţăranii pe-atunci şi cât de fără de milă i-au gâtuit acei care ar vrea, pe temei că au mai condus ţara şi sunt „istorici”, să reînvie vremurile apuse”.

Aşa îşi începe cititorul nostru Gheorghe Dumitru din Craiova, fost ofiţer în armata română în 1907 scrisoarea către ziarul nostru.

La 14 martie 1907 primesc o telegramă de la unitatea în care contam ca ofiţer de rezervă, să fiu gata ca la ora 12 să pornesc cu maiorul B. şi cu un alt ofiţer la reprimarea răscoalei de pe Olteţ (jud. Vâlcea), unde conacele boiereşti ardeau unele după altele, cu dealtfel din orăşelul meu se vedeau peste Olt arzând conacele marelui latifundiar Alexandru Iliescu.

Şi-n Olt şi-n Vâlcea, ca şi pe moşiile arendate de Fi[s]cher din Moldova, ţăranii erau la fel de greu apăsaţi. Le ajunsese cuţitul la os.

Sosim seara la Bălceşti, unde unităţile ce comandau fiecare sosiseră din Râmnicu Vâlcea cu o zi înainte. Ostaşii erau ţărani necăjiţi, ai căror părinţi se răsculaseră contra asupririi moşiereşti şi în care, ei, copiii, trebuiau să tragă cu arma pentru a apăra moşiile acelora ce îi asupreau.

Compania mea venise sub comanda unui ofiţer, mare zbir, care beneficiase de avansări viguroase, mai ales după ce devenise trepăduş politic.

Purceluşi de lapte…

Rămânem uimiţi când la masa de seară suntem serviţi de soldaţi stilaţi, cu şorţuri albe, mai ales când bucătarul batalionului de represiune, cu imaculata bonetă albă pe cap, aduce pe tavă un splendid purceluş de lapte. N-au lipsit nici prăjiturile şi nici cele mai renumite vinuri.

Spre sfârşitul mesei, maiorul cere căpitanului, comandantul escadronului, să raporteze situaţia şi ce e cu gemetele înăbuşite ce se aud în apropiere.

Căpitanul îi răspunse că la sosirea sa conacele ardeau şi, după pâra cârciumarilor şi a proprietarilor, a arestat de prin glugile de coceni din poduri, din pivniţe, 168 de inşi pe care i-a închis într-o magazie. Deşi primise ordinul Corpului 1 Armată ca să-i împuşte pe toţi, aflând că vine d[omnul]. maior în localitate a aşteptat să facă dânsul aceasta.

Maiorul completează:

– „şi eu am primit o telegramă la fel” – şi întorcându-se spre mine şi camaradul ofiţer cu care venisem – ne ordonă:

– „Voi să formaţi mâine dis-de-dimineaţă plutoanele de execuţie, îi puneţi să-şi sape gropi comune şi îi executaţi, având grija a turna var stins pe ei”.

Nu se aude nici un „am înţeles, Domnule Maior” în timp ce serviabilul plutonier turna peste tot vin de desert.

Să fie împuşcaţi, nu arestaţi!

Înainte de a ne aşeza la masă, furierul batalionului ne arătase telegrama Corpului de armată, retransmisă de regiment maiorului la Bălceşti. Mi s-a săpat adânc în minte cuprinsul ei, care suna aşa:

„MĂ MIRĂ LIPSA DE ENERGIE. NU AR TREBUI ARESTAŢI CI ÎMPUŞCAŢI ASEMENEA OAMENI CARE DUC ŢARA LA PIEIRE”. (ss.) general Gigârtu

Nu era numai general acest Gigârtu, ci şi latifundiar şi poate la acel moment îi arseseră „răzvrătiţii” nu unul ci mai multe din conacele în care huzurea ca un paşă.

În astfel de situaţie sufletească mi s-a perindat pe dinaintea ochilor un tablou sfâşietor, povestit de tatăl meu:

Era fiu de clăcaş pe pământul unei mânăstiri din Oltenia. Avea 12 ani şi atunci, în 1856, terminase 4 clase primare la şcoala condusă de egumenul Calinic, când, într-o zi de vară, tatăl său, care, luat de friguri, nu putuse ieşi la munca arendaşului, fusese ridicat, aşa bolnav cum era, dezbrăcat până la brâu şi bătut până la sânge în faţa soţiei şi a copiilor.

Mă sfătuii cu camaradul meu, cu care urma să execute ordinul criminal de a împuşca atâţia nevinovaţi, care nemaiputând suporta jugul apăsător pe umerii lor se răsculaseră pentru a scutura acest jug.

Maiorul repetă din nou: „Ne-am înţeles, deci! Mâine seară avem rasol de răzvrătit!”.

Noi ripostăm şi explicăm maiorului că nu trebuie să ne facem călăi ai atâtor oameni nevinovaţi şi deci nu putem executa ordinul. Urmează ameninţări cu Curtea Marţială pentru neexecutare de ordine, împuşcarea, totuşi noi am rămas ferm în hotărârea noastră de a nu executa ordinul primit de la Corpul de Armată, ordin care venea de la guvern, care apăra numai interesele moşierilor, punând armata ca organ de execuţie în mâna acestora.

După o noapte în care nu putusem dormi o clipă, soseşte spre ziuă o nouă telegramă de la Corpul de Armată: cei 168 arestaţi să se trimită la Parchet spre cercetare, rămânând să fie împuşcaţi numai acei ce în drum vor căuta să fugă de sub escortă.

Setea de sânge a moşierilor nu se împăca însă cu această nouă telegramă şi ei au convins pe căpitanul R., care toată ziua bea cu lăutarii lângă el, să le pună în aplicare planurile. Mai mult chiar, ei i-au dat instrucţiuni precise din cine să fie compuse ultimele două şiruri de ţărani ce trebuiau „făcuţi scăpaţi”, care, după cum a raportat el mai târziu, „au încercat să fugă la trecerea prin pădurea Cotoşmanului”.

Acum s-a făcut adevărata dreptate pentru ţărani

De la 1907 au trecut 36 de ani. Eu am avut ocazia ca de atunci şi până azi să văd multe şi să aud multe. Aşa au fost chivernisit ţara (sic!) „istoricii” în trecut şi aceiaşi au rămas şi până azi.

Brătienii au fost aceia care alături de Averescu, Marghiloman, Carp au omorât pe cei 25.000 de ţărani în 1907 şi tot Brătienii sunt şi azi care spun că sunt adevăraţii democraţi, cu atâta deosebire că o parte din moşierime l-a luat în braţe pe Maniu. Noi, cei care am trăit zilele grozave din Martie 1907, fie ca ostaşi la ordinele moşierilor, fie ca ţărani răsculaţi împotriva asupririi şi care astăzi mai suntem în viaţă, preţuim aşa cum se cuvine marea schimbare care în sfârşit s-a făcut la 6 Martie 1945”.

Guvernul Groza a dat ţăranilor pământ.

„Istoricii” vechi şi noi au dat ţăranilor gloanţe!

Domnule Director,

Totul e absolut autentic. De abia după 40 de ani se poate scrie istoria fără reticenţe.

Am scris aceste amintiri pentru ca să fie publicate în ziarul d-voastră, care luptă pentru întronarea unei alte stări de lucruri, şi fie ca rândurile mele să fie o încurajare pentru oamenii cinstiţi, să vă urmeze în lupta dârză ce întreprindeţi.

Oricine e încredinţat că pe vinovaţii de împilările şi sângele celor umili, căzuţi din rândurile fraţilor şi conlocuitorilor acestei ţări, îi va arăta istoria de-a pururi cu degetul. Porecla lor de „istorici” nu se va transforma în renume, ci în semn al ruşinii veşnice săpat pe fruntea lor cu fierul roşu.

Fie-vă lupta cu izbândă ca să se bucure şi truditorii satelor că se întremează între oameni „dreptate şi bună învoire”.

Craiova, 7 martie 1946 Gheorghe Dumitru

  • Gheorghe Dumitru, Să fie împuşcaţi, nu arestaţi!, în „Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 479, luni, 18 martie 1946, p. 1; 4.

Distribuie acest articol

60 COMENTARII

  1. statul roman, atunci ca si acum, apara exclusiv bogatanii; incercarile dumitale de a deturna atentia de la esential sunt jalnice

    • Dacă doriţi să scrieţi comentarii direct la Sputnik, vă rog respectuos să luaţi legătura cu un post de televiziune unde a lucrat o fostă doamnă primar general al Bucureştiului. Poate că veţi găsi acolo ultimele cuvinte rostite de Lenin: „Proletari din toate ţările, iertaţi-mă!”.

      • Domnule Petre Opriș,
        Extrem de interesant articolul!! M-a interesat cum ați încercat să definiți „gândirea” unui activist cc pcr de rang mai înalt sau chiar foarte înalt. Deși aparent nu are legătură directă cu subiectul, vă supun atenției o istorioară trăită. Ion Toma a fost/este ultimul secretar general al cc al utc, chiar Ceaușescu, pe 20 sau 21, la desemnat secretar general al cc al pcr interimar, cu rolul de a asigura „trecerea peste cazul în care el nu își mai poate îndeplini prerogativele funcției”. În 2008-2010, ajuns Șeful Biroului Juridic al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială Elie Carafoli (director Dr. ing. Cătălin Nae), dădea interviuri, de exemplu: pe la Antene, cu Ion Cristoiu, în care a deversat în media următoarea idee: „Nu se poate în’elege de ce poporul român s-a re-voltat/răsculat în Decembrie 1989 în condițiile în care ei (cei de la cc pcr) munceau până la epuizare ca să rezolve problemele oamenilor!!!”(citat aproximativ). Pe Ion Toma l-am avut adversar în instanță atunci când s-a judecat, fond și recurs, dosarul meu de rectificare a Carnetului de Muncă. Îl reprezenta pe Nae Cătălin. Instanța a promulgat Sentința definitivă, irevocabilă și executorie 1136/07.02.2012. Nae Cătălin a refuzat să o pună în execuție și tot aparatul l-a apărat. E drept că punerea în execuție a acestei sentințe echivalează cu recunoașterea de către Nae Cătălin a săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și înșelăciune. Eu eram cel ticălos pentru că nu înțelegeam înaltele idei ale alde Nae Cătălin, Ion Toma, Marius Ioan Piso & Comp.
        Revenind la subiectul articolului: știți ce au în comun Lenin, Ion Toma și mulți alții de teapa lor? Nu au înțeles că este imposibilă transformarea unui țăran într-un comunist!!
        Un țăran își poate asigura subzistența în timp vce un muncitor, chiar și cu guler alb, nu!! Deci nu poate să fie manipulat la dorința pcr sau a altora ca ei. Ca banc, ar merg să se spună că Lenin a spus acele ultime cuvinte. Lenin a fost cel care a ordonat foametea din Ucraina, cu scopul de a-i extermina pe culaci. pe care nu-i putea colectiviza.
        Pentru nelu v., pe care mentorii săi de la GRU, FSB și/sau SVR, nu prea l-au pregătit, s-ar potrivi bancul cu ultimele cuvinte ale BT( nu Bulgar Tabak, ci Balșoi Tâmpit) Leonid Ilici Brejnev: „Proletari din toate ţările, uimiți-vă!”.

        • Este foarte dificil de creat o imagine completă a activistului politic. Eu cred că a fost o provocare pentru activiştii comunişti să se recicleze, trecând la capitalism cu arme şi bagaje (unii dintre ei, precum Ion Toma, acumulându-se şi o experienţă în detenţie, în anii ’90). Citesc din când în când mărturiile lui Silviu Curticeanu, Ştefan Andrei, Cornel Burtică ş.a. deoarece documentele nu îmi permit întodeauna să fac o introducere la studiile mele.

          • Activiștii pcr aveau mentalități diverse. Erau cetățeni destul de diverși. Aveau o trăsătură comună: disprețul față de ceilalți. În mintea lor, non-activiștii și membri de rând ai pcr + ne-membrii pcr erau o masă amorfă care trebuie condusă. Ei nu se gândeau la oameni în mod cinstit. Se gândeau cum să-i jupoaie și de puținul pe care îl aveau. Trecerea la capitalism s-a făcut în mod natural pentru ei, care erau „elita Româ-niei”. Ioan Toma nu a fost arestat la revoluție. Prin ianuarie 1990 am ajuns să discut cu el cum ar fi să fie o „colaborare” în domeniul laserilor corp solid, inclusiv militari. Discuția a fost intermediată de Dr. Jurist Pavel Suian, fost jurist consult al CC al PCR și membru fondator al PNȚ-CD în decembrie 1989. Totul se baza pe cristalele laser pe care le-am dezvoltat ilegal în IFA-Măgurele, cristale care erau comparabile cu cele ale Numero Uno mondial: IOFAN-Moscova. Nu sunt și nu am fost ofițer sau colaborator al Secu, al CI-ului. Pot dezvolta subiectul, dar dacă de exemplu, este întrebată actuala ministereasă de la MEC ce s-a mai întâmplat cu diverși înalți funcționari, unii și acum activi la MEC, Monica Cristina Anisie, dacă nu sare pe geam instantaneu, o aruncă „aparatul de lucru”. Cred că toate aceste istorioare ar trebui făcute publice. Chiar dacă aste ar avea efecte nebănuite, de exemplu, la Academia Română.

  2. Ce chestie.
    – Conducerea țării ordina in 1907 ministrului apărării Avrămescu sa reprime rascoalele cu glonțul și tunul.
    Executat imediat cu abnegatie și sârg.
    – Conducerea României Socialiste ordina in 1989 ministrului apărării Milea sa reprime revoltele din tara cu glonțul și TAB- îl. Executat imediat cu abnegatie și sârg. A scos și tancurile pe străzi.
    – Comuniștii in frunte cu Ana și Dej fac colectivizarea forțată.
    In 1990 , comuniștii Iliescu și Brucan dizolva cooperativele. Ca în 2009 același Iliescu sa declare la Capital. Ro. :
    „Am desfiinţat CAP-urile, iar asta a fost marea prostie. A fost o decizie politic influenţată. A fost un val demolator care considera cooperativele ca fiind structuri comuniste şi unii mă acuzau pe mine că apăr cooperativele. Cooperaţia ca idee era mai veche decât partidul comunist”, se apără Ion Iliescu.”

    – Mă întreb ce progres intelectual are o societate cînd la interval de 82 de ani repetă aceleași crime de stat urmate de decorarea, promovarea criminalilor și complicilor.
    – Ce ” salt ” politic a obținut societatea cînd comunismul face cu pistolul colectivizarea și după 47 de ani , tot un comunist pina în măduva oaselor regreta dizolvarea lor.
    Cumva o societate care se învârte în cerc neinvatind absolut nimic din propria istorie ?

    • Ați formulat o întrebare cu care mă confrunt de 20 de ani, de când scriu despre Războiul Rece în România. Nu am găsit încă nici un răspuns clar.
      Ca fapt divers, în anii 90 politicienii din România au avut că marotă depolitizarea armatei române. Când am propus în anul 2000, ca temă de doctorat, „Aparatul de partid în armata română. Perioada Direcției Superioare Politice a Armatei, 1948-1964”, am susținut în fața comisiei de examen că toată lumea vorbea în România despre depolitizarea armatei, însă nimeni nu a studiat cum s-a făcut politizarea respectivă. Rezultatul: nu am fost admis la Academia Militară și, după doi ani, am ajuns la Iași cu tema de doctorat despre România în Organizația Tratatului de la Varșovia.

    • Două mici observatii.
      1. Nu cred ca exista vreo societate care sa învețe din greșelile trecutului.
      2. Iliescu este vinovat de multe, dar trebuie sa recunoastem ca desființarea CAP s-a făcut la presiunea liberalilor și țărăniștilor.

      • Să nu îi uităm pe beneficiarii principali ai desfiinţării C.A.P.-urilor: ţăranii, care au dorit să îşi ia înapoi pământul. Politicienii au fost forţaţi de împrejurări să legifereze ceea ce era necesar în acel moment. În termeni militari, a fost vorba de o retragere în degringoladă şi cineva trebuia să pună nişte limite pentru a nu izbucni un război civil sau o mişcare anarhică de acaparare a pământurilor înscrise în C.A.P.

      • Nicio problema, in mediul rural a ramas tot reteaua celor care au facut colectivizarea, prin nepotii, finii, cumetrii celor din anii 50. Descendentii celor care au facut puscarie la colectivizare au facut scoala si au plecat la oras sau in Vest.

    • Nu din cauza țărăniștilor a desființat Iliescu CAP-urile, ci din cauza țăranilor. Poate pentru unii trebuie reamintit, dar țăranii le-au urât încă de la început, deci nici o forță din România nu ar fi putut să îi împiedice să își ia pământurile înapoi. Dacă vă referiți la asocieri pe baze capitaliste (cum voia Mihailache :)) , da poate era util să se elaboreze niște modele de statut, niște ghiduri, sfaturi etc dar dacă cineva crede că puteam trece la capitalism fără să dăm pământul înapoi țăranilor cred că nu trăiește în realitate… În vechile CAP-uri țăranii au fost deposedați de pământ, de asta nici până în zilele noastre nu avem titlurile de proprietate în ordine.Asta nu prea e „asociere” cum scrie la cartea socialistă, ci japcă… P.S. Pentru nostalgici, aflu din presă că Rusia a devenit cel mai mare exportator mondial de grâu. Rusia, cărora le dădeam noi grâu pe vremea colhozurilor, nu își asigura nici consumul propriu …

      • Nu se prea leagă narațiunea dvs. Am trăit zilele acelea și a existat o bătălie politică dura între FSN + PDAR și PNL + PNT-CD pe aceasta tema. Un paradox: deși țăranii voiau pământurile ei tot cu FSN au votat cel putin pana in 1996, asa cum votează și azi cu PSD.

        • Dacă ați trăit zilele respective știți că lucrurile s-au întâmplat destul de precipitat în ’91 deci nu au mai fost subiect de dispută electorală în ’92. Iar în ’90… probabil era prea devreme,ei au avut grijă să nu spună clar ce intenționează, practic în ’90 a fost un plebiscit al revoluției sau cum preferați să îi ziceți, nu au fost propriu-zis alegeri. Poate vă mai amintiți și de Toader Ștețca de la Săpânța și prohodul CAP-ului pe care l-a organizat în sat. Efectele au fost mai profunde decât au părut atunci.

      • …mai degraba, din cauza vidului de putere la nivelul organizatiilor, in general.
        Dupa caderea lui Ceausescu, directorii de CAP, (ca si cei de „intreprinderi”, de altfel), s-au vazut fara legitimitate acolo unde erau, ceea ce a indreptatit poporul sa creada ca „avutia nationala”- care nu apartine cuiva anume, ci apartine colectivitatii, asa cum spunea propaganda comunista, concretizata in bunurile CAP-urilor, in cazul taranimii, trebuie impartita, asa cum a fost realizata: adica prin furt.
        Fabricile, uzinele si celelalte „ctitorii” ale oamenilor-muncii, s-au impartit „democratic” prin aribuirea asa-numitelor cupoane de privatizare pe bursa de valori. In esenta, tot prin furt.

        • De acord cu dv. Vidul de putere a fost o problemă foarte mare pentru cei care au preluat conducerea politică în decembrie 1989, pe fondul lipsei de legitimitate.

      • Interesant e de ştiut cât din acest grâu ajunge pe masa rusului şi cum contribuie producţia asta la modernizarea mediului rural rus, care rămâne în cea mai jalnică stare de degradare. Nu demult auzisem ca se scumpise hrişca.

        • Asta e o altă problemă. Și o cu totul altă discuție. Problema justiției sociale a prmit și va mai primi diverse soluții, nici una perfectă. Dar în ceea ce privește colhozurile, situația e așa: Marx susținea că vom ajunge în comunism după ce vom ajunge la un nivel corespunzător al productivității. Socialismul ar fi trebuit să aibă productivitate mai mare decât capitalismul, dacă ar fi fost calea prin care să ajungi în comunism. De fapt Lenin a aflat deja, cu experimentul NEP, că nu colhozurile sunt soluția, dar probabil setea de putere sau fanatismul ( sau și una și alta) l-au împiedicat să facă ceea ce e de făcut: să oprească experimentul. Nu era musai să îi aducă pe țar sau pe moșieri înapoi, ci doar să lase țăranii să facă ce știu mai bine. Cam aici intră fanatismul ideologic în conflict cu bunul simț științific: atunci când vezi că realitatea contrazice flagrant teoriile tale, dar nu te poți despărți de ele… Nu știu prea multe despre „mandatarii” lui Ceaușescu dar cred că situația a fost fix la fel: programul a fost oprit pentru că a avut prea mult succes …

  3. Ecista unii istorici (A Stoenescu) care afirma ca răscoala a fost pornita la îndemnul unor trimisi ruși care doreau destabilizarea României. Nu stiu cat adevărate sunt aceste afirmații. Răscoală a fost mult mai violenta in Oltenia decât în Moldova, unde a avut si un vădit caracter antisemit.
    Este posibil ca reprimarea ei cu cruzime sa fi fost determinată și de frica intervenției Rusiei.
    Caragiale nu poate fi suspectat a fi fost un om de stânga (se ciondanea cu Dobrogeanu-Gherea, care era, deși amândoi erau capitaliști get-beget, proprietari de restaurante) și totuși patruns de indignare scrie de la Berlin pamfletul sau 1907 Din primavara pana-n toamna, ce va fi folosit de propaganda comunistă. Ă fost publicat la Viena dupa ce Mitte Kremnitz a operat niste modificari textului fara acordul prealabil al lui Caragiale.

    • cam asa cum spuneti, marxistii (aka dobrogeanu gherea) erau capitalisti (cinic, nu ?). astazi e diferit ? ia vedeti i pe capitalistii bransati la buget ce misuna n toate institutiile statului. cine i mai intrece n mosii, conace si ferme viticole sau de gaini ouatore pe acesti capitalisti sadea ? stiti ce i amuzant ? astia (capitalistii de stat neaosi) se ntreaba : Doamne, cum de ne ai ales tocmai pe noi, sa ne ingropi in case peste case si sa mincam caviar cu lingurite de argint, cind sintem atit de hoti si neispraviti

    • La Arhivele Militare Naţionale Române a fost publicat în anul 2007 un volum de documente privind răscoala din 1907 (editori: mr. dr. Florin Şperlea, Lucian Drăghici. Manuel Stănescu). Sunt detalii interesante privind intervenţia militară şi câteva întrebări la care nu se va putea răspunde niciodată.
      http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Aparitii_editoriale_pdf/11_Armata_Rascoala_1907.pdf
      Înainte de a scrie materialul de mai sus, am consultat şi volumul respectiv.

  4. „1907. Din Primăvară până la toamnă”, de IL Caragiale,
    fost martor al evenimentelor. Un ofițer tânăr s-a remarcat în reprimarea răscoalei: Antonescu.

    ..”.. lideri comunişti, aleşi deputaţi la 19 noiembrie 1946, au decis cooperativizarea agriculturii. Astfel, pământul primit în anul 1945 şi de votanţii Partidului Comunist Român urma să fie înglobat în sistemul colhozurilor..”…

    În martei 1945 s-a făcut expropierea (Familia Herta Müller din Nitzkydorf: „Regele se închină și ucide) pe criterii etnice a șvabilor bănățeni. Pământul, casele, animalele și utilajele agricole ale șvabilor au trecut în proprietatea statului. În Ianuarie 1945 șvabii și sașii au fost deportați (Leagănul respirației, Herta Müller) în URSS, tot pe bază de criterii etnice. În Iunie 1951 a urmat deportarea bănătenilor (români, sârbi, șvabi etc, numiți „chiaburi”) în Bărăgan. Colectivizarea, expropierea în Banat a fost deosebit de violentă și de la început țel de stat la București. Violența a fost permanent mijloc politic al diferitelor guverne de la București 1941-1945-1989 (expropierea, deportarea și eliminarea cetățenilor evrei 1941 „Legea românizare, Antonescu. Vânzarea cetățenilor evrei, sași, șvabi, etc în naționalcomunismul ceaușist pentru Dolari. Continuitatea naționalismului legionar ortodox în naționalcomunismul ceaușist). Statul s-a comportat de repetate ori ca un „monstru rece” față de locuitorii țării. Momentul „istoric prielnic” e folosit de guvernele dâmbovițene cu cruzime și violență de repetate ori. Continuitate …. ….
    S-a uitat deja violenta guvernului de la București la mineriade, după eliberarea din naționalcomunismul ceaușist 1989, și în August 2018?
    Violența, cruzimea și represiunea din secolul 20 au continuat în secolul mult lăudat la București. Istoricii scriu altceva. E bine ca autorul să documenteze de la surse bine documentate evenimentele. Fără cunoașterea evenimentelor …. ……
    De 30 de ani tinerii părăsesc scârbiti țara. Până când?

      • Antonescu: urmăriți cariera sa militară și politică? Începe 1907. După 1907 urmează progromul de la Iași în vara 1941 în care era implicată armata română (ca. 13.000 cetățeni evrei civili uciși). Urmează Odessa 1941 unde armata română a ucis civili evrei (ca. 21.000 după unele date). După 1989 s-au denumit străzi, s-au plasat statui pentru Atonescu. Un fleac?
        Colectivizarea s-a făcut în mod diferit 1945-1961. În Banat are un aspect „etnic” ținând cont de expropierea pe criterii etnice în Martie 1945. Un detaliu neglijabil? Satul Nitzkydorf e un exemplu. Azi e pe harta literară a lumii din cauza scriitoarei Harta Müller. Cine locuiește azi în casele Familiei Karl (Herta Müller nascută Karl). Cunosc din spusele bunicilor și părinților situația în momentul expropierii și colectivizării forțate în unele sate din Banat Judetul Timiș. Aspectul etnic: după expropierea 1945 a pământului, utilajelor agricole (tractoare Lantz Buldog) , sechestrarea grâului, porumbului, animalelor 1945- 1955, șvabii au mai suferit și discriminarea etnică (deportarea în URSS 1945, multi șvabi au fost în armata română până 1944: „Catrafuse, Richard Wagner”. Tatăl său a fost soldat român pe vase la Dunăre. Literatura bănăteană tradusă în limba română ca document „fictiune”) cu interzicerea angajării la firmele de stat. Șvabii trebuiau să lucreze un timp după 1945 – 1956 ca zilieri. Un fleac?
        Toate au fost făcute de oameni, de „conducători”, erau dirigate din centrul puterii de la București.
        Plecarea a peste 3 milioane de cetățeni după eliberarea din dictatura naționalcomunistă autohtonă 1989 nu pune întrebări în moment ce până azi tinerii părăsesc an de an țara. Toate numai aspecte jurnalistice, teoretice, probleme dintr-un vid construit din „text- comentarii”? Uciderea a zeci de mii de locuitori, amputarea și deformarea societății civice timp de peste un secol nu pune întrebări? Acuz: epurarea etnică ca tel de stat și practică de diferite guverne de la București timp îndelungat.

        Respect felul cum prezentați documentele. Cititorii ajung la concluziile lor proprii.
        Cu stimă

        • Mă scuzaţi, nu înţeleg ce legătură există între articolul de mai sus şi poveştile dumneavoastră. Insistaţi cu Herta Muller şi cred că nu este cazul.

          • Colectivizarea e discutată de dvs ca inițiativă sovietică în complicitate cu guvernul G.G. Dej.

            …”…. cetăţenii români au constatat că Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi alţi lideri comunişti, aleşi deputaţi la 19 noiembrie 1946, au decis cooperativizarea agriculturii. Astfel, pământul primit în anul 1945 şi de votanţii Partidului Comunist Român urma să fie înglobat în sistemul colhozurilor,… „….

            Expropierea pământului în Martie 1945 după criterii etnice în Banat /Timiș se face mult înainte ca colectivizarea să fie terminată 1961 în toată țara. Documente pentru mine nu sunt numai arhive mai mult sau mai putin „compuse” după dorința celor de la cârmă. Literatura este o parte a patrimoniului Bănătean. Nu trebuie discutat. De acord.
            Oricum au dispărut definitiv „țăranii șvabi” nu numai din Nitzkydorf (Premiul Nobel are de a face cu deportarea 1945 după criterii etnice, la fel multe interviuri în presa europeană în care Herta Müller vorbește despre situația la sate până 1989. „Leagănul respirației” a fost publicat și discutat în Romania) . E deja poveste din trecut.
            A rămas de discutat violența și atacurile a celor din diferitele guverne de la București 1907- 1944-1989-2018 asupra cetățenilor. Violența la colectivizare nu are ce căuta în discuția de aici? E vorba de țărani, pămănt, tractoare Lanz Buldogg etc.

            • Acum am înţeles. Literatura propriu-zisă nu o pot parcurge de la distanţă, iar timpul meu de lucru este foarte limitat.
              Încerc să aduc în prim-plan documentele deoarece sunt, în majoritate, inedite. Perioada Războiului Rece este foarte mare şi de aceea am probleme de timp pentru a citi şi lucrările literare.

          • @Petre Opris
            Multumesc.
            Vă doresc răbdare și migală ca la prezentările de până acum. Specializarea are un preț. Specialiștii nu au timp nici măcar pentru a contacta pe cei din domeniul lor. Cu mult mai puțin pe cei din alte domenii.
            Cea ce scrieți excelent și prezentați e necesar și înlătură un gol în spațiul public și dezbaterile publice românesti.
            Cu stimă

        • Cooperativizarea s-a făcut cu cei cărora nu le puteau găsi nici o altă bubă în cap :) Moșiile „chiaburilor” și presupun că și ale etnicilor germani, considerați „in corpore” fasciști cred că au format fermele de stat, IAS-urile. După ce i-au deportat era mai greu să îi pună să se asocieze, din moment ce nu mai erau acolo… Sunt fapte reprobabile, despre care trebuie vorbit, dar nu îi putem reproșa autorului că a scris despre altceva, fiecare scrie în funcție de informațiile la care are acces și subiectele care îl preocupă… „Vânzarea germanilor” ca și a evreilor ( ca să vedem ce imparțial era regimul) sunt fapte rușinoase din istoria noastră… Eu personal nu mi le-aș asuma pe de-a întregul, din punctul meu de vedere regimul comunist a fost un regim de ocupație, dar e cu adevărat complicat să discutăm despre asta, în 40 de ani au fost multe complicități pe care nu fiecare e gata să le recunoască…

          • În Banat/Timiș IAS urile și CAPurile au primit de la început pământul, tractoare Lanz Buldogg, pluguri, mașini de însămânțare (import din Elveția) , animale etc care erau proprietatea șvabilor, expropiat în Martie 1945.
            Cred că pot sa-mi pun întrebări de ce nu a existat în țară ceva asemănător cu „Charta 77/Cehia” și „Solidarnosc/Polonia”. Mai mult decât în arhive (securitatea/SRI nu admite nici azi acces la dosarele multe pe care le-a cerut Herta Müller) în societatea civică (atomizată de comuniști) caut răspunsuri. Timișoara capitala culturală europeană TM2021 va prezenta patrimoniul literar (cultural) țării și lumii intregi. Numai de Premiul Nobel (2009 și 2014) să nu vorbim? Cei doi bănățeni provin din familii de la sate (Nitzkydorf și Săntana).
            Autorul aminrteste de rata de analfebitism în Regat. IL Caragiale a fost inspector școlar în perioada înainte de 1907. Cartea lui Caragiale era cunoscută în Regat.
            Cum se poate ajunge la bunăstare belșug și prosperitate pentru cei mulți din țară, inclusiv pentru cei din sate fără încredre între cetățenii țării, încredere între cetățeni și instituțile statului? Fără încredere tinerii părăsesc an de an scârbiți țara. România fără tineri …. satele fără locuitori …..
            Prezentările autorului sunt bune și necesare.

    • In comentariu pe o tangenta. De câteva ori at citst-o pe Herta Muller laureată Nobel pentru literatură. Am citit doar două din cărțile domniei sale și mărturisesc că-mi este greu sa inteleg de ce a primit acest premiu. Posibil sa fie de bine si traducerea, dar mi s-a parut ca scrie fara talent, din proza ei răzbate doar o incrancenare și nimic mai mult. Bănuiesc că există un filtru ideologic +/- un lobby puternic la acordarea premiului Nobel, altfel n-ar fi luat HM aceasta distinctie și nu un romancier cu adevarat mare precum Ismail Kadare.

        • Încercați cu:
          „Ţinuturi joase” (Niederungen /1982: am citit la început de câteva ori fără să pricep- azi îmi place)
          „Animalul inimii” (Herztier)
          „Leagănul respirației” (Atemschaukel). Împreună cu Oscar Pastior (deportat din Sibiu în Ianuarie 1945 la vârsta de 17 ani în URSS) a început să scrie cartea. După moartea lui Oscar Pastior în Octombrie 1986 a rescris cartea de la început.
          E un stil de proză fără „strategie”, din „burtă”, uneori expresionist legat de limbă. Nu am citit traducerile.
          Influență pentru premiul Nobel? Doamna Ruth Klüger a murit acum la vârstâ de 88 de ani în SUA. De la ea și Günter Grass e posibil să fi avut sprijin la Stockholm.
          (Die Schriftstellerin und Germanistin Ruth Klüger ist 88-jährig gestorben.
          Ruth Klüger, geboren am 30. Oktober 1931 in Wien, ist Jüdin, was zur Zeit ihres Aufwachsens schon das Todesurteil bedeuten konnte. Mit elf Jahren kam sie nach Theresienstadt, von dort wurden sie und ihre Mutter nach Auschwitz deportiert – wo der Vater und der Bruder bereits ermordet worden waren. Die erste Selektion überlebte sie nur, weil eine Schreiberin ihr zuflüsterte, sie solle sich für 15 ausgeben. Kurz vor Ende des Krieges konnten Mutter und Kind aus dem Lager Christianstadt fliehen, einem Außenlager des KZ Groß-Rosen. Sie schlugen sich nach Bayern durch.
          „Weiter leben“ erschüttert die Leser durch die nüchterne Beschreibung. Es ist so besonders, weil Klügers Schilderungen ständig von Reflexionen durchzogen sind, die in die Gegenwart hineinreichen. Sie erlebte ja nicht den Holocaust allgemein, sondern die ganz persönliche Erniedrigung, Demütigung, Qual. Dabei befand sie sich immer in der Nähe ihrer Mutter, mit der sie nur diese Schicksalsgemeinschaft verband, keine Liebe. Ihre Erinnerungen sind weder von Pathos getragen, noch anklagend, sie sind konkret und in den Formulierungen oft sarkastisch. Anfang der 90er-Jahre, als Deutschland gerade versuchte, ein einiges Land zu werden, da erschien auch Imre Kertész‘ „Roman eines Schicksallosen“. Thedel v. Wallmoden nennt diese beiden Bücher zusammen mit Georges-Arthurs Goldschmidts „Die Absonderung“. Alle drei Autoren hatten als Jugendliche den Holocaust überlebt, „sie alle nutzten eminent literarische Mittel, um das Unvergleichliche zu darzustellen“.
          Klüger und ihre Mutter emigrierten 1947 in die USA. Später studierte sie Bibliothekswissenschaften und Germanistik, arbeitete als Literaturwissenschaftlerin an der University of California in Irvine. Sie interessierte sich stark für die weibliche Rezeption und Produktion von Literatur. Als sie ihr Erinnerungsbuch fortsetzte, schrieb sie auch vom Scheitern ihrer Ehe, vom schwierigen Verhältnis zu den Söhnen. In den vergangenen Jahren ist sie öfter nach Deutschland und Österreich gekommen, erhielt Preise, veröffentlichte Bücher wie „Katastrophen. Über deutsche Literatur“, „Gemalte Fensterscheiben. Über Lyrik“ und „Anders lesen. Bekenntnisse einer süchtigen E-Buch-Leserin“. Zwei Dokumentarfilme von Renata Schmidtkunz – „Ich komm‘ nicht von Auschwitz, ich stamm‘ aus Wien“ und „Das Weiterleben der Ruth Klüger“ zeigten sie als Frau mit Freude an der Debatte, mit einem feinen Sinn für echtes und scheinbares Interesse an ihrer Person, und für Antisemitismus, der verkleidet daherkommt
          Erst durch ihr Buch „weiter leben. Eine Jugend“ wurde sie öffentlich zu einer Überlebenden der Konzentrationslager von Theresienstadt und Auschwitz, die sie ja war. Diese Erinnerungen machten sie bald weltbekannt. Ihr Buch ließ die Nachgeborenen spüren, in welchem Maß außergewöhnlich die Erfahrung der Juden im Nationalsozialismus ist. Es machte einen gedanklichen Abstand deutlich zwischen Juden und Nichtjuden, der nur überwunden werden kann, wenn das Verbrechen des Holocaust benannt wird, und zeigte, welche schwere Bürde die Weiterlebenden mit sich schleppten. Ruth Klüger wurde eine wichtige Stimme der Aufklärung für unsere Gegenwart. Sie blieb zwar ihrem wissenschaftlichen Fach treu, aber sie sprach auch zum Beispiel am 27. Januar 2016 im Deutschen Bundestag zum Gedenken an die Opfer des Nationalsozialismus.
          In der Nacht auf Dienstag ist Ruth Klüger im Alter von 88 Jahren nach langer Krankheit in Kalifornien gestorben. Das teilte am Mittwoch der Zsolnay Verlag mit, in dem ihre letzten Bücher auf Deutsch erschienen waren, so auch der zweite Teil ihrer Autobiographie „unterwegs verloren“. Ihre Stimme wird schmerzlich fehlen. Mit dem Erinnern hat sich Ruth Klüger als Germanistin beschäftigt und damit, wie es sich in Literatur ausdrückt. Die Erinnerung an Gedichte gehörte bereits zu ihren Überlebensmitteln im Lager, das Memorieren einst auswendig gelernter Zeilen rettete vor dem Umfallen beim Appell. Und sie schrieb selbst welche. 1944, sie war 13 Jahre alt, entstand „Der Kamin“, es beginnt so:
          „Täglich hinter den Baracken/
          Seh ich Rauch und Feuer stehn,/
          Jude, beuge deinen Nacken,/
          Keiner hier kann dem entgehn./
          Siehst du in dem Rauche nicht/
          Ein verzerrtes Angesicht?//
          Ruft es nicht voll Spott und Hohn:/
          Fünf Millionen berg ich schon!/
          Auschwitz liegt in seiner Hand –/
          Alles, alles wird verbrannt.“
          In „weiter leben“ schreibt Ruth Klüger, wie sie in Deutschland erlebte, dass die Nachkommen der Täter ihre Erfahrungen runterspielten: „Heute gibt es Leute, die mich fragen: ,Aber Sie waren doch viel zu jung, um sich an diese schreckliche Zeit erinnern zu können.‘ Oder vielmehr, sie fragen nicht einmal, sie behaupten es mit Bestimmtheit. Ich denke dann, die wollen mir mein Leben nehmen, denn das Leben ist doch nur die verbrachte Zeit, das einzige, was wir haben, das machen sie mir streitig, wenn sie mir das Recht des Erinnerns in Frage stellen.“
          FAZ Frankfurter Allgemeine Zeitung).

  5. Totusi, in 1916, in lucrarea sa „Din Tara Magarilor. Insemnari”, Stefan Zeletin da tot cifra de 11 mii de victime ale represiunii rascoalelor din 1907 …

    • …undeva printr-o arhiva trebuie sa fie si estimarea oficiala, de unde au luat numerele S Zeletin si Polihroniade.
      O intrebare: exista o estimare a numarului victimelor din Razboiul Taranesc din 1514 condus de Gheorghe Doja?

      • Exista.
        n+1, unde n egal multimea de neica nimeni inarmati cu ce gaseau care macelareau tot ce gaseau, cu Dozsa fiind +1.

        Lasand gluma la o parte, razboiul acela se purta la o scara mai larga. Dosza habar n-avea – nici daca ar fi vrut – in ce s-a bagat. Din posibili cruciati – recte maceluri si violuri si jafuri in Balkani, asta daca ar fi ajuns vreodata acolo, taranii si boiernasii de-a valma au devenit inamici ai statului, in care au perpetrat ceea ce na-u putut perpetra in balkani, cu statul perpetrand la randu-i ceea ce perpetrau si ei.
        Etc etc
        12 ani mai tarziu regele Ungariei piere pros teste. Apoi incep razboaiele de religie. Urmeaza la un secol cel de treizeci de ani. Intre timp se descoperise America. Apoi se inconjoara pamantul, se stabilesc contacte cu Cipangu.
        Romanika ramane pe val.
        Dar care val ?

    • Au fost şi există propagandişti care au stabilit cu de la sine putere numărul respectiv, fără a aduce nici o probă în sensul celor afirmate – aşa cum am menţionat deja în cazurile din 1938, 1946 şi 1962. Nu se va putea răspunde niciodată la întrebarea respectivă deoarece documentele care puteau să ne lămurească au dispărut.
      Referitor la cazul Zeletin, acesta era direct interesat să exagereze.
      Mai sus am postat şi un link de la Arhivele Militare, dacă vă interesează să aprofundaţi subiectul acesta.

      • la Congresul Tineretului Naţional-Ţărănesc din septembrie 1933, desfăşurat la Câmpulung-Muscel, în prezenţa lui Ion Mihalache, s-a cerut ridicarea a 11 monumente în memoria celor 11.000 de ţărani ucişi de liberali în 1907.

  6. Istoria comunista a lasat o amprenta: dupa `89 PNT-ul era acuzat ca a inabusit in singe rascoala din 1907 :P
    Raspunzator: Corneliu Coposu.

    • Dixit Divertis:
      Corneliu Coposu, vinovat de seceta din 47, zapezile din 54, caderea Constantinopolului, batalia de la Borodino si pacea de la Kuciuk Kainargi.
      El fiind doar unul dintre vinovati.
      Mai era si Doina Cornea.

      Comunismul s-a grefat perfect peste sociatile dominate de lepre.
      Sta in gena acestui popor sa-si fure caciula singur si sa strice tot ceea ce incepe, iar asta doar atunci cand incepe.

  7. De ce credeti ca Nicolae Iorga nu a scris despre 1907
    Va spun io era prea multa murdarie
    Ca si la afacerea strousberg, skoda, Coposu, etc etc.
    Acuma unii istorici incearca sa nu spuna ca afacerea asta strousberg si restu erau asa niste erori de calcul si au adus progresu tarii – unu membru al academiei

    Si atunci la 1907 era multa murdarie, prea multi hoti la conducere, cam ca si azi
    Tara era incapabila, ca o consecinta a incapacitatii conducerii

    Armata nu a facut ordine cum gresit se mentioneaza in articol
    Armata a facut la 1907 genocid
    Crima si torturi bune de pus prin carti
    Iar adevaru, daca ar iesi la lumina, ne-ar elibera pe noi, ca natiune, de povara asta de la 907

    Ca au fost 10.000, ca au fost 20.000 sau 100.000 de tarani ucisi,
    Este rusinea tarii si a conducerii ei
    A autoritatii judecatoresti

    Da avem nume de bulevarde la capitala cu sefii tarii de la 907
    Rusinea istoricilor care n-au reusit sa scoata adevaru la lumina
    Rusinea armatei si celor care au sters toate evidentele militare
    Averescu e in mausoleu
    Taranii ucisi la 1907 sunt imprastiati pe pamantu patriei,

    Ca in progromu evreiesc din ww2
    Cetateni romani lichidati sau schingiuiti pt vina de a fi evrei, desi unii luptasera in ww1 iar antecesorii lor la razboiu de indepedenta

    La wiki spune ca la 1907 taranu roman avea conditii de trai mai proaste ca taranu rus
    Sigur e manipulare
    Da, nu se poate asa ceva
    Pai fruntasii nostrii politicieni cu nume de bulevarde si strazi
    Pai ei au facut numai bine
    Si armata, pai populatia are incredere in armata spre 100 %, desi inzestrarea e praf si conducerea ei tot cam asa

    Unii zic ca rascoala de la 1907 e vina arendasilor evrei
    Uitand ca mosieru roman e ala care beneficia de povara asupra taranului roman atat in Moldova cat si in Tara Rumaneasca

    Timpu a trecut de la 1907 pana azi, peste 100 de ani
    Participantii au disparut

    Comunistii, aceleasi lepre ca si politicienii de azi
    Toti stiu ca in fiecare sat, comuna, oras, judet al patriei conducerea comunista era formata, de regula, din ultimii oameni, pleava societatii
    Vorba aia: noi muncim noi nu gandim, vine de atunci

    Acuma avem norok cu palavramentu
    Populatia tarii scade
    Nr palavrametarilor creste
    Zici ca sunt copii celor care au condus armata si tara la 1907

    1907 e un episod nefericit
    O rusine pt istoria noastra moderna

    O fi bine, o fi rau ca avem nume de bulevarde si strazi cu aia care au condus tara la 1907 si n-au fost capabili sa isi tina neuronu treaz ?
    O fi poate de la urma chipiului de pe cap ?

  8. Excelent articol, ca de fiecare data, o fereastra spre trecut. Minunate sapaturile autorului prin arhive. Mai vrem!

    • Mulţumesc. Voi relua subiectul alegerilor din 1946, avându-l ca personaj principal pe Emil Bodnăraş.
      S-ar putea însă să apară alte articole, între timp (despre salarii şi pensii, precum şi despre producţia de medicamente).

  9. Esential e ca au ars/sters dovezile …numarul de victime conteaza mai putin.
    Realitatea e ca monarhia a setat un sistem care a blocat orice reforma in interestul celor multi pana la votul universal.
    Practic regele Carol si cei care au guvernat au tinut taranii in frig/intuneric si saracie identic cu Ceasca sau mai rau, singurul lui merit a fost de pe campul de lupta din Bulgaria.
    Practic daca abdica in 1914 sau 1907 era mai onorabil si mai bine pentru toti.

    • Nimeni nu ştie, în prezent, unde au ajuns documentele întocmite în anul 1907 despre răscoală. Există mai multe versiuni, însă nici una nu se bazează pe probe clare. Subiectul articolului este însă altul.

  10. Faptul ca autoritatile comuniste au folosit rascoala ca pretext in campania electorala (si multe alte decizii ulterioare) nu mi se pare lucrul esential. Daca in 1907 n-au fost 11000 de morti, ci doar 1000, sau doar 10, are vreo importanta? In fond de ce vrem sa aflam adevarul despre despe 10 august (unde n-a fost omorat nimeni)? De ce vrem sa aflam adevarul despre 13-15 iunie unde au murit „doar” cateva persoane? Pana si la revolutie unde au fost „doar” 1000, mult sub 11000. Asta inseamna ca nu mai trebuie sa aflam adevarul? Sau ca este mai putin relevant? Mortii unora sunt mai putin importanti decat ai altora?
    Ca sa intelegem de ce s-a ajuns in 89 la ce s-a ajuns, n-ar fi mai bine sa ne uitam in trecut, inclusiv la 1907, si sa admitem ca de-a lungul istoriei, armata (si nu e specific Romaniei acest fenomen) a fost parte in destule situatii in care n-ar fi trebuit sa ajunga (represiuni, pogromuri)? Indiferent impotriva cui si sub ce pretext au avut loc. Ca victimele au fost comunisti, tarani, tigani, evrei, are vreo importanta, reduce cumva gravitatea faptelor? Sa intelegem ce s-a intamplat, ce a fost gresit in legislatie, in mentalitati, nu ne-ar ajuta sa prevenim repetarea acestor greseli? Chiar daca azi nu mai e vorba de morti, ci doar de gazare…

    • Vă rog să mă scuzaţi, dar nu aţi spus cine trebuie să intervină pentru calmarea situaţiilor revoluţionare din România. Flori, filme, fete sau băieţi? Sau poate adoptăm sistemul din SUA, fiecare deţinând o armă proprie? Ferească Sfântu’!
      Armata nu a intervenit nicoodată de capul său. Au fost emise ordine ca urmare a deciziilor comunicate de politicieni.

      • Legea stabileste cine intervine. Dar cum am spus ar fi bine „sa intelegem ce s-a intamplat, ce a fost gresit in legislatie, in mentalitati”. O analiza mai profunda a cauzelor, recunoasterea si corectarea legislatiei, a tarelor culturale, ar fi o proba de maturitate a societatii.
        Un lucru este cert, armata (in sensul generic de structura de forta) a fost implicata in represiuni si pogromuri contra taranilor, muncitorilor, tiganilor, evreilor, „huliganilor”, „golanilor”, „tefelistilor” (si probabil lista nu e completa). Aproape in toate cazurile s-au comis abuzuri, mai mari sau mai mici, practic niciodata cercetate. Daca mergem pe ideea (in functie de cine e la putere) ca abuzurile celorlalti au fost rele, ale noastre au fost bune, nu vad vreo sansa in a opri aceasta spirala.

        PS: nu am nimic personal nici cu dumneavoastra care faceti o munca singulara, nici cu armata romana care a progresat incredibil fata de 89, dar cred ca intr-o democratie abuz niciodata nu trebuie trecut cu vederea.

        • În privinţa analizării şi pedepsirii abuzurilor sunt de acord cu dumneavoastră. Armata, de exemplu, este în continuare marcată de evenimentele din 1989, jandarmeria are evenimentele sale, la Ministerul de Interne nici nu vreau să mă gândesc.
          Aceleaşi probleme le observ şi în Polonia, deşi aici nu a fost nici o revoluţie violentă.
          Este nevoie de un grup de politicieni care să încerce aplicarea unor modificări legislative în favoarea ideii de libertate, concomitent cu blocarea accesului în funcţiile publice a persoanelor cu dosare penale. Presupun că îmi fac iluzii în acest moment dacă sper la o asemenea schimbare, însă nu am nici o altă soluţie la îndemână.

  11. Eu stiu o alta poveste despre Rascoala de la 1907. In anul 1907 imparatul Imperiului habsburgic urma sa implineasca 40 de ani de domnie. Pentru ai face un cadou deosebit imparatului, cancelarul imperial va fi pus la cale un plan. Organizeaza la Bucuresti asa zisele Camere de munca ce trebuiau sa faca recrutarea de muncitori pentru agricultura imperiului austro-ungar. Sa nu uitam ca in acea perioada plecasera din Boianul Bucovinei primii romani in Canada,. Acestia trimisesera deja bani cu care cei ramasi si-au imbunatatit traiul. Informatiile despre acesti romani care s-au ajuns cu traiul ai inceput sa circule. Ce va face cancelarul? Va trimite in Moldova acei emisari calari, pe care-i va pomeni si Rebreanu in romanul sau Rascoala, si care buni vorbitori de limba romaneasca -profitand de iarna grea din 1906-1907, inasprirea conditiilor de arenda, cresterea gradului de indatorare a bietului taran, adunand in jurul lor elementele declasate din satele Moldovei-vor initia primele focare de revolta. Sa ne amintim ca au fost sate unde taranii au impiedicat arderea conacelor boieresti sau a recoltelor in hambare! Sa ne amintim de rolul jucat de Antonescu-proaspat locotenent in inabusirea razmeritei de la Galati, unde au s-au rasculat cei de la periferia Galatiului!
    Toate acestea au fost aduse la cunostinta regelui Carol, dar ceea ce l-a determinat sa intervina in forta au fost urmatoarele elemente:
    -in gara Itcani, gara austriaca la 1907 erau cantonate efective importante de trupe austriece;
    -din cancelariile europene: Elvetia, Italia, Franta i-au fost aduse ziare romanesti antedatate ce aveau articole ce cereau interventia trupelor austriece pentru eliberarea taranilor romani de asuprirea arendasilor si a mosierilor.
    In aceste conditii Carol va inchide granitele Romaniei cu Austro-Ungaria si va forma acele trenuri regimentare ce aveau ca scop capturarea agentilor imperiali si pedepsirea elementelor turbulente ce au incendiat si distrus bunurile de pe mosiile unde s-a reusit acest lucru.
    Comandantii acestor trenuri nu raportau asupra stadiului indeplinirii misiunii decat regelui Carol direct.
    Numarul total al celor ucisi in misiune a fost de aproximativ 370 de persoane.
    Circula informatia ca toate documentele privitoare la rascoala de la 1907 se vor fi afland int-un fond depus la o banca in Elvetia de catre regele Carol.
    Ca legionarii si comunistii au exploatat informativ informatia in folosul propriu asta e alta poveste!
    Cam asta e ceea ce stiu eu din marturisirea directa a unui ofiter de jandarmi din acele vremuri.
    Asta stiu eu!

    • Vă mulţumesc pentru informaţii. Probabil că vor fi utile pentru cei care doresc să studieze răscoala respectivă, în sine. Şi eu am aflat, în cursul cercetării, despre trupele ruseşti şi austriece aflate la graniţa cu România, care au desfăşurat acţiuni – probabil pentru a-i descuraja pe ţăranii care aflau despre răscoala din România.
      Documentele întocmite în 1907 au dispărut odată cu schimbarea guvernului sau unor membri ai guvernului. Pe atunci nu exista obiceiul să le laşi pe loc, succesorilor, deoarece ar fi fost utilizate împotriva celor care au condus ţara până atunci.
      Un eveniment asemănător s-a întâmplat în ianuarie 1990, când întreaga arhivă a C.C. al P.C.R. a fost mutată la Arhivele Militare – probabil pentru o „neutralizare” a sa. Nu insist cu comparaţiile. Bine că avem acum posibilitatea să cercetăm ceea ce a mai rămas din arhiva CC originală.

    • Daca e ceva real ar fi existat in arhivele regale ceva macar si la 1914 regele nu ar fi cerut sa ne alaturam lor.
      Nu stiu exact unde pe net am citit ca totul a fost ars de catre regele Carol daca nu era ceva foarte grav in ele nu ar fi disparut precum contractul de sub nasul lui Ponta.
      Povestea cu elementele turbulente care au distrus si ars documentele arenadasilor vadeste ruptura de realitatea crunta in care traia taranul roman in special legislatiei.
      Se spune ca istoria se repeta, legile romanesti permit oricarui parvenit sa faca avere care in vest nu ar fi posibil, vezi bancile care sunt active in Romania ca examplu.

  12. „În consecinţă, regele l-a chemat la el pe Alexandru Marghiloman, în ziua de 24 februarie, cerându-i ca Partidul Conservator să înceteze agitaţiile în legătură cu represiunea din 1907. „Dosarele sunt la mine!” a spus Carol I, iar la observaţia lui Marghiloman că era necesar ca aceste dosare „să se întoarcă la Minister, chiar de ar trebui sigilate”, Carol i-a replicat ironic: „Da, poate le voi lega chiar eu împrejur cu sfoară”.

    La întrebarea lui Marghiloman: „Dar ce pot răspunde unei interpelări?”, regele i-a recomandat: „Veţi putea spune că dosarele sunt acolo unde trebuie să fie; oricând pot avea dosare la mine; am dosare şi de la Afacerile Străine”. Aflând de această situaţie, N.D. Cocea scria: „Azi, dosarele pline de sânge ţărănesc închegat, dovezile crimelor brătieniste, în loc să stea în lăzile Ministerului de Interne, zac pecetluite în birourile Majestăţii Sale. Azi, Palatul e gazdă de hoţi, regele complice de asasini”.Nu se ştie ce s-a întâmplat cu aceste dosare; ele nu se găsesc nici în fondul Casa Regală, nici în cel al Ministerului de Interne, de la Arhivele Naţionale ale României. Aprecierea că aceste dosare au făcut parte din lotul de documente trimise la Moscova în 1916 – 1917 şi nu au mai revenit în ţară, nu pare verosimilă; sovieticii aveau tot interesul să arate cât de „odios” a fost „regimul burghezo-moşieresc” şi să folosească aceste documente pentru a-i demasca pe Carol I şi Ion I.C. Brătianu, iar prin ei instituţia monarhiei şi partidele burgheze din România.

    Când Mihail Roller a luat iniţiativa publicării volumului de documente privind răscoala din 1907, apărut în 1957, dar şi când s-a elaborat masiva monografie consacrată acestui eveniment, publicată în 1967, sub coordonarea lui Andrei Oţetea şi a lui Ion Popescu-Puţuri, atât cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR, cât şi cei de la Institutul de Istorie al Academiei (devenit ulterior Institutul de Istorie „N. Iorga”) au depus mari eforturi pentru a se găsi dosarele privind represiunea, dar fără succes. Este foarte probabil că aceste dosare au fost distruse din ordinul regelui Carol I, pentru ca ele să nu mai constituie obiect de dispută între partidele politice şi de eventuală încriminare a sa, în calitate de „cap al puterii armate”, în numele căruia s-a executat represiunea.Mult timp după 1907, în disputele politice a continuat să fie vehiculată cifra de 11.000 de ţărani omorâţi de guvernul liberal. Spre exemplu, la Congresul Tineretului Naţional-Ţărănesc din septembrie 1933, desfăşurat la Câmpulung-Muscel, în prezenţa lui Ion Mihalache, s-a cerut ridicarea a 11 monumente în memoria celor 11.000 de ţărani ucişi de liberali în 1907.

    De la tribuna parlamentului au fost invocate, în repetate rânduri, răscoalele, atunci când se preconiza adoptarea unor legi în favoarea ţăranilor. Argumentul suprem era că trebuia să se evite un nou 1907. Le-a invocat Alexandru Averescu în 1920, când a trecut la împărţirea pământului la ţărani, înainte chiar de votarea legii pentru reforma agrară; le-a invocat dr. N. Lupu în 1929, când cerea suspendarea datoriilor agricole ale ţăranilor care ajunseseră în incapacitate de plată; le-a invocat Armand Călinescu în 1932, când a susţinut necesitatea conversiunii datoriilor agricole şi diminuarea în acest fel a tensiunii de la sate, care ameninţa – în opinia acestui fruntaş al PNŢ – să declanşeze un val de răscoale similar cu cel din 1907 etc.Evident, PCR a invocat cifra de 11.000 de morţi”

  13. Da, aginturile staini sunt de vina.
    Taranii romani o duceau mai rau ca sclavii negri de pe plantatii. Cum se numeau satele rasculate: Flamanzi, Despuiati, Bordeieni etc. Probabil Flamanzii erau satui de caviar, Despuiatii refuzau costumele Armanii gratis iar Bordeienii aveau vile cu 4 etaje.
    Pelagra, frigurile, dezinteria etc. facau ravagii. Taranii si copiilor mureau pe capete din cauza conditiilor mizere. Erau analfabeti, saraci si bogatii se purtau cu ei in cel mai oribil mod.
    Cred ca rascoala din 1907 este ultima rascoala taraneasca din lumea civilizata si asta spune ceva despre cat de innapoiata erau in realitate Romania sunb conducerea politicienilor cu nume de bulevard.
    Ar trebui sa cream ceva echivalent antisemitismului bineinteles cu parnaiele de rigoare.
    Paysano holocaust denier – inregistrez la OSIM.
    Acum va place. Apropo eu sunt pentru libertatea de exprimare, anti hate speech si anti celelate tentative de a pune botnita pe gura. Dar cred ca pentru cazul aceste se poate face o exceptie.
    Poate ca cifra de 11.000 de tarani nu este corecta. Va dau dreptate. Si ce ati facut cu acest adevar?
    1) Ati atacat cifra de 11.000 de morti printr-un atac la persoana. L-ati defaimat pe Polihroniade (logical fallacy) si automat 11.000 e o cifra gresita.
    2) Ati facut ceva cercetari stiintifice prin care sa confirmati sau sa infirmati aceasta cifra? Nu prea vad. Propuneti o cifra mai corecta, documentativa, cercetati etc.
    3) Unde este contributia stiintifica sau umana in toate astea. In afara tentativei de ai spala de sange pe micii oameni de stat ai Romaniei din acea perioada. Sub conducerea lor Romania a fost un dezatru prinsa complet nepregatita in ambele razboaie mondiale. Daca nu erau 11.000 de morti ci 2.000 de morti este OK. Dar sutele de mii de morti de foame, boli, mizerie, frig , subnutritie alea sunt ok. Si eu sunt anticomunist. Dar anticomunist nu inseamna ca in 1907 in Romania ara raiul pe pamant cu rauri de lapte si miere. Taranii au trait mai bine sub comunist decat sub Take Ionescu si Bratianu. Din pacate.

    • Mai citiţi textul, vă rog, unde am scris despre mârşavia comuniştilor şi despre diferenţele dintre 11.000 şi 25.000 de victime, menţionate în ziarul „Scânteia”. Există şi fotografiile, dacă nu sunteţi capabil să citiţi tot textul.
      Denigrarea lui Polihroniade? De unde aţi scos-o? Comuniştii s-au luat după un legionar, asta este concluzia. Simplu ca bună ziua.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro