La ce bun moralistii azi? La ce bun sa mai citim oameni care observa si descriu umanitatea asa cum o vad ei – in mod subiectiv – in viata cotidiana, cand avem atatia filosofi ai moralei si eticieni, psihologi morali si analisti ai dorintelor si pasiunilor? De ce sa mai citim La Bruyere, Chamfort sau La Rochefoucauld? Mi-am pus aceasta intrebare inainte de deschide cartea lui Andrei Vieru, recent aparuta la Editura Humanitas, „Elogiul vanitatii”. Raspunsul pe care l-am gasit e mai simplu decat credeam.
E evident ca intr-o lume de badarani moralistul n-ar avea nici un loc. Ce sa caute acolo? Intr-o societate fara conventii ale bunului simt si fara politete nimeni nu ar mai putea conversa cu nimeni, saloanele ar fi debarale sau depozite de vechituri, iar sentimentele ar ramane la stadiul elementar. Nimic n-ar mai produce discursul moralistului – si cine, unde, cand l-ar mai asculta? Arta de a distinge subtilele nuante si trasee ale sentimentelor, de a crea rafinate paradoxuri, meditatia asupra comportamentului uman superior au sens doar intr-o lume sofisticata, intr-un mediu civilizat, in care igiena, manierele, eticheta, galanteria sunt esentiale. Prin urmare, a-i citi in continuare pe moralisti inseamna a raspunde nevoii de a te cizela. Sau. altfel spus, nevoii de gratie.
Andrei Vieru scrie inspirat de lumea artistilor, asa ca e firesc sa fie preocupat, ca moralist, de vanitate si invidie. Mai jos, puteti citi un interviu despre aceste doua „porniri” ce, uneori, nu-s chiar asa de rele. (Lucian Popescu)
Vanitas vanitatum, omnia vanitas, spune Eclesiastul, în versiunea Vulgatei. Vanitas înseamnă gol, pustiu, și traducerea prin deșertăciune în românește cred că este destul de nimerită. Dar, în limbile moderne, vanitate este folosit cu sensul de dorință de a face impresie. În carte mizați mai mult pe cel de-al doilea sens, dar am impresia că mai degrabă faceți jocul primului. Sau acesta rămâne într-un joc secund al discursului. E adevărat?
ANDREI VIERU: Da, e perfect justificată remarca dvs, aș adăuga doar că există o legătură între cele două sensuri, ele nu sunt chiar total independente, mergând in direcții divergente. Dorința de a face impresie e o deșertăciune în sensul Ecleziastului.
Și cum ați ajuns de la una la alta?
ANDREI VIERU: Mă invitați practic, ca să vă răspund, să vă povestesc în două cuvinte, istoria cărții, cum am scris-o. Am pornit de la ideea de a scrie o carte despre invidie și i-am dat un telefon filozofului Gabriel Liiceanu. Nu știu ce m-a apucat, m-am îmbătat așa, un pic, ca să am curajul să-i dau telefon să scriu o carte pe subiectul ăsta. Voiam sa-mi dau curaj – și mi-a dat și el spunându-mi că e o temă care merită, traversează istoria filozofiei, e o temă majoră. Scriind cartea, tema s-a lărgit. Eu chiar am vrut s-o numesc, Cum să-ți invidiezi semenii pe furiș. Până la urmă mi-am dat seama că ambițiile, orgoliile sunt un subprodus al vanității. Vanitatea, ea însăși, fiind o varietate, cu specificitățile ei, de boală a egoului, să zicem. Deci s-a adăugat și orgoliul ca problematică în raport cu vanitatea. Ce le deosebește, ce le unește – e interesant să te gândești la asta. Cam despre asta ar fi fost cartea dacă nu s-ar fi adăugat încă o temă. Dacă aș fi scris numai despre ce am enumerat, ar fi fost o carte despre micimea omului. De fapt, una dintre temele majore ale cărții este tema geniului. Felul în care omul pornește în viață, călare pe propiile lui ambiții și vanități, felul în care astea îl pot duce de la ridicol, la măreție si felul în care se poate aluneca de la măreție la ridicol – mult mai repede, o iei la vale mult mai repede spre ridicol. Asta a ieșit de la sine. Mi-am dat seama mult mai târziu, zilele astea, după ce am tradus – după ce am redactat versiunea românească, cartea este inițial scrisă în franceză – că, de fapt, n-am scris despre micime, sau nu numai despre micime, ci despre pendularea între micime și potențiala măreție a omului, prin prisma acestor tematici pe care noi, de obicei, le legăm de micime. Și nu cred că ar fi fost amuzant să mă limitez doar la partea mică și ridicolă a omului.
Aveți un loc în carte în care spuneți că vă plac reprezentările în artă cu schelete, cu capete de mort, în fond asta e iconografia catolică a vanității, mă gândesc la toate tablourile acelea intitulate vanitate ce arată niște flori moarte, un craniu.
ANDREI VIERU: Prima mea carte se cheamă Eclesiastul vesel. Poate că există o anumită continuitate în preocupări, o carte mai mult legată de artă, de interpretare în sensul larg al cuvântului. Dar, în paranteză, că nu despre ea vorbim, îmi dau seama că în germene, în prima mea carte, sunt multe teme dezvoltate abia în această a doua carte.
Există o continuitate a titlurilor. De la Ecleziastul vesel la Elogul vanității. Elogiu e un pic ironic și un pic serios.
ANDREI VIERU: Titlul, Elogiu vanității, sigur că pare ironic, si nu spun că nu e, dar e doar pe jumătate ironic. E un elogiu relativ. E un elogiu al vanității în termeni relativi.
Care e deosebirea între vanitate și orgoliu? E mai puțin orgoliu astăzi decât ieri? E o lipsă de orgolii? Spuneți într-un loc, că nu mai există oamenii care să aibă orgoliul atât de mare ca să-și asume tot felul de roluri în societate.
ANDREI VIERU: Sunt mai multe întrebări în întrebarea dvs. Pentru mine deosebirea dintre vanitate și orgoliu e foarte clară. Vanitatea e un joc al aparențelor, e dorința de a părea mai mult decât ești, sau altceva decât ești. Vanitatea e ceva foarte aproape de teatru, și nu de teatru în general, ci, mai specific, de actor. În teatru mai sunt și regizori, sufleuri, regizori tehnici…
E legată și de aplauze… aveți multe texte în volum despre aplauze și despre felul în care artistul se raportează la public. Enumerați tot felul de tipuri de sentimente și porniri.
ANDREI VIERU: Da, așa e. Orgoliul are legătură numai cu părerea pe care o am eu despre mine, nu cu părerea pe care o au alții despre mine. În sensul ăsta cred că spun undeva că orgoliosul se ia în serios, el vrea să fie în realitate ceea ce vanitosul nu vrea să fie, vrea doar să pară. E o deosebire fundamentală între orgoliu și vanitate. Or, să vrei să fii în realitate ceea ce-ți propui, dacă ceea ce-ți propui este într-adevăr ceva serios și consistent, e aproape întotdeauna imposibil și îl pierde pe om. E o cale care merge – de cele mai multe ori – la distrugere. Într-un fel ideea că orgoliul e cel mai mare păcat, e în fond o idee pragmatică, e un sfat practic, nu fiți orgolioși c-o s-o pățiți. Singurii care au temei să fie orgolioși sunt geniile. Ei pot face lucruri pe care și le propun, pe care alții nu le pot face, asta nu înseamnă că geniile nu plătesc prețul. Uneori îi poate pierde și pe ei, îi poate duce la distrugere biologică, la distrugere fizică.
Bach era orgolios sau vanitos?
ANDREI VIERU: Din ce știu eu, eu nu văd decât vanitate, nu orgoliu. Probabil că-și ascundea orgoliul, în măsura în care ar fi fost orgolios. Să presupunem că ar fi fost, dar nu știm. C-a fost vanitos, asta știm. Eu povestesc în carte cum s-a dus la Regele Frederic al II-lea al Prusiei. Noi am zice că nu prea ne-a plăcut să-l omagiem pe Ceaușescu. El s-a dus, numai că nu era Ceaușescu, era Frederic al II-lea al Prusiei, cu totul altceva. Gusturile literare ale lui Frederic al II-lea erau Goethe și Voltaire. Și l-a omagiat în scris, adică “Ofranda muzicală” e plină cu inscripții în cuvinte și în sunete încifrate, despre gloria crescândă a regelui. E o întreagă poveste cu improvizația…
Regele i-ar fi oferit o temă si n-ar fi reușit să improvizeze pe ea…
ANDREI VIERU: Asta spune fiul lui, unul dintre fiii lui Bach, Friedemann, că el n-ar fi reușit să improvizeze și cred că Friedemann a mințit pur și simplu, eu așa cred. El pretindea că tot ce povestește este în calitate de martor ocular. Și mă raliez la părerea celor care cred că el n-a fost acolo, a povestit aiureli.
Descrieți-mi un pic aceasta Ofranda regală…
ANDREI VIERU: Nu știu dacă pot s-o povestesc așa pe înțelesul tuturor? E greu să vorbești despre muzică. Eu vorbesc în cartea mea despre muzică, dar deja nu e ușor, iar la microfon e și mai greu, dar să încercăm să spunem câte ceva. Că vorbeam mai devreme de improvizație, m-aș întoarce o clipă la tema vanității și a orgoliului la Bach. Orgoliosului adevărat nu-i pasă de părerile altora. Sau îi pasă într-o formă negativă, care ia de obicei forma timidității. Sigur că tipologia e mai complicată, am simplificat un pic. Se vede clar că lui Bach îi păsa de părerea altora. E o întreagă poveste cu un schimb de scrisori – nu el scria, ci unul din oamenii lui, un discipol fidel allui Bach. Bach îi răspundea unui critic muzical răuvoitor, și incompetent, de altfel, două calități care merg adesea împreună, iar faptul că a catadixit să răspundă, dovedește clar că nu se simțea deasupra tuturor -si n-aveți voi decât să spuneți ce vreți despre mine.
A fost seara aceea mondenă celebră de la curtea de la Potsdam care face parte din geneza lucrării. El s-a dus acolo să-i facă curte regelui, regele i-a dat o temă si până la urmă lucrarea – Ofranda Muzicala – s-a construit pe tema asta. Dar nu din ce a improvizat Bach acolo. A scris-o la birou, dupa aceea. Bach de altfel avea mare dispreț pentru cei care scriau la instrument. Din cauza asta îi disprețuia, într-o anumită măsură și pe proprii lui fii, care erau mai puțin cerebrali decât el și pipăiau pe claviatură ce scriau. Lui Bach nu-i plăcea, deși știa foarte bine să facă asta.
E un capitol intreg in cartea mea despre “Ofranda muzicală” și despre “Arta fugii”, care sunt cele mai abstracte lucrări ale lui Bach. “Arta fugii” în întregime, e scrisă fără o adresă instrumentală clară, se poate cânta la orice, face parte dintr-o tradiție care s-a pierdut, în cea mai mare parte, aceea de a-ți închipui cum sună muzica. Te uiți în partitură și instrumentul e imaginația ta sonoră, nu e flautul, sau vioara. “Arta fugii” e de la a la z așa. In “Ofranda muzicală” lucrurile sunt mai puțin clare. E in mare parte așa, totuși există un trio sonată, care e pentru flaut, vioară și bas, clavecin, de fapt, pentru că se umple cu armonii. În afară de bucata asta, din câte-mi eu aduc eu aminte, restul nu. Sunt niște canoane absolut abstracte, sunt niște chei puse unele de-a-ndaratelea, unele pe prima, altele pe a treia linie din portativ și ele îți dau cumva soluția. Dar de fapt nu poți cânta după ce vezi. E ca o șaradă. Elementul de șaradă e prezent și-n “Arta fugii”, și-n “Ofranda muzicală”, fiindcă toate ordinile imaginabile sunt greșite. În afară, poate, de una singură. La “Arta fugii” mie mi-e clar care e ordinea corectă și eu nu o cânt niciodată în ordinea corectă fiindcă eu cânt problema, nu cânt soluția.
Si spuneti in carte că dvs credeți că intenționat a fost lăsată neterminată, așa trebuia să fie…
ANDREI VIERU: Așa e concepută, nu că el ar fi murit și n-a terminat că n-apucat, nu. El după ce a scris ultimile măsuri a mai trait un an. În anul ăla s-a ocupat cu tot felul de lucruri, inclusiv cu pregătirea pentru tipar a “Artei fugii”, în loc să termine. Asta mă face să cred că de fapt “Arta fugii” nu e neterminată, e terminată și e prezentată publicului ca neterminată.
Spuneți într-un alt loc: “Weltanschauung-ul meu își are originea în viziunea despre lumea muzicală”. În carte e plin de exemple, de fapt toată cartea e construită numai din astfel de exemple și din ceea ce se întâmplă cu artistul în tot felul de contexte: în contextul scenei, în contextul creației, în contextul luptei cu establishment-ul, cu administrația, cu sistemul, dar de ce spuneți că viziunea dvs despre lume provine din lumea muzială?
ANDREI VIERU: Cred că știu despre ce vorbiți, despre începutul capitolului despre establishment care, de fapt, e un fragment, să-i zic așa, umoristic, totuși, nu tot capitolul e umoristic. Capitolul ăsta de fapt e anti-sistem, dar nu e contra unui anumit sistem și nici măcar contra sistemului, contra ideii de sistem. Fără îndoială că începutul e despre faptul că nimic nu merge cum trebuie. Că adevăratele valori nu sunt recunoscute, și atunci când sunt, sunt din întâmplare. E scrisă cu o anumită resemnare, un anumit fatalism, adică e așa, și nu poate fi altfel, asta e situația. Încerc să explic de ce nu poate fi altfel. Într-un fel aș putea fi acuzat că aș căuta o justificare sistemelor. Ceea ce e contrariul intenției mele.
Aveți un capitol despre invidia lui Salieri, așa cum apare ea într-o piesă a lui Puskin. Tatăl dvs, Anatol Vieru, a scris o întreagă lucrare dramatică despre această intrigă. Arătați acolo cum evoluează invidia lui Salieri către ură. Ura e față de Mozart sau față de sine însuși?
ANDREI VIERU: Eu zic că față de sine însuși. Față de Mozart e admirație. E o invidie foarte stranie invidia lui Salieri. Fiindcă Salieri nu e invidios pe succesul lui Mozart, nu e invidios pe gloria lui. Gloria lui Salieri era mai mare decât gloria lui Mozart. Mozart ar fi putut să fie invidios pe Salieri pentru glorie. Nu cred că era, dar ar fi avut, să zicem, motive concrete să fie, nu era probabil firea lui. Dar Salieri chiar că n-avea de ce să-l invidieze pe Mozart. El își dădea pur și simplu seama că Mozart e un geniu și că el nu e. Și asta era resimțit de el în piesa lui Pușkin ca o ofensă. Pe de o parte admirația fără margini față de geniu, față de muzica lui Mozart, și pe de altă parte, geniul resimțit ca o ofensă la adresa ordinii universale, adică la adresa sistemului, ca să revin la acest cuvânt.
Mi-ați spus că preferați schimbarea de ton foarte rapidă de la un paragraf la altul în scris, și am citit apoi cartea fiind atent la aceaste schimbări. E volumul acesta construit pe o geometrie muzicală?
ANDREI VIERU: Dacă îmi dați voie, o să vă răspund imediat la ce mă întrebați, aș vrea doar să fac o mica completare, că vorbeam de opera tatălui meu. Aș vrea să evoc o clipă figura tatălui meu, nu neapărat legat de operă, dar legat de tematica aceasta. Tatăl meu, la un moment dat, a elaborat un sistem teoretic despre muzică, cum poate fi văzută muzica în generalitatea ei. La câtva timp, a aflat că există un muzicolog în America care a elaborat un sistem similar. Asta ține mai mult de o activitate științifică, nu de opera componistică propriu-zisă a tatălui meu. Dar tatăl meu acorda o anumită importanță acestor preocupări teoretice. Regula spune că dacă elaborezi un sistem de analiză, un mod de gândire nou, găsești o soluție și o găsește și altul, se instituie o rivalitate și o amărăciune îngrozitoare, uite, altul ți-a luat-o înainte… Ei, taică-meu s-a bucurat când a aflat că un altul gândește ca el… Nu a avut absolut nicio idee de rivalitate, de concurență, alții se oftică. El nu numai că nu, s-a bucurat.
Tatăl dvs, spuneați, era un om care nu vorbea de rău pe nimeni sau își păstra într-o parte foarte intimă a sufletului revoltele.
ANDREI VIERU: De fapt n-avea nimic cu oamenii, cu indivizii. Observa calități și defecte, cred fiindcă acelea îl interesau, nu să arate. Dar, iertați-mă, v-am răspuns de fapt la altă întrebare.
Da, întrebarea era despre structura cărții… Uneori se întâmplă ca, imediat, paragraful următor să fie într-un alt ton decât precedentul, iar următorul în cu totul alt ton. Ca și cum ar fi un dialog, ca și cum ar mai exista cineva cu care discutați.
ANDREI VIERU: Schimbarea de ton e un lucru nu prea recomandabil în scris, deși eu o fac cu mare plăcere. Poate că vine din muzică. Cum descrie Puskin muzica prin gura lui Mozart, Mozart îi spune lui Salieri: uite, închipuie-ți, eu, tânăr, îndrăgostit, nu mult, așa un pic, cu o jună frumusețe, și dintr-o data o licărire de dincolo de mormânt. Schimbările de ton în muzică sunt lucruri obișnuite, în scris mai puțin. Dar, uite că Pușkin avea și el ureche muzicală. Nu știu ce să spun apropos de muzicalitatea textului meu. Muzicalitatea se poate percepe în multe feluri și la multe niveluri. Cel mai imediat e ritmul. Eu cred că o frază trebuie să aibă un anumir ritm.
După aia, ritmul paragrafelor, ritmul capitolelor se percepe mai greu, e mai puțin imediată percepția, dar cred că există și acolo. trebuie să-l cauți. Unii îl simt. Aici muzica cu dramaturgia se apropie, se și vorbește de dramaturgie în muzică, de arthitectură, se vorbește de arhitectură și în muzică, de arhitectura unei lucrări, de o geometrie, dar nu în spațiu ci în timp, sau nu numai în spațiu și nu în principal în spațiu, ci în principal în timp.
***
Vi se întâmplă să vedeți oameni care vorbesc despre sentimente și să nu știe de fapt despre ce vorbesc? Sau despre pasiuni. Am întâlnit oameni care vorbesc, uite, cutare e invidios, cutare e gelos, dar ei înșiși au invidii, gelozii și și le neagă, sau pur și simplu, nu reușesc să și le decupeze din ei.
ANDREI VIERU: Dialectica sentimentelor, felul în care se nasc unele din altele, se transformă unele în altele, e ceva în sine foarte interesant. Poate că se poate ajunge și la o valoare practică a introspecției, să devii mai bun prin faptul că îți devii ție însuți mai transparent. Dar, sigur că lucrurile sunt de fapt foarte complicate. Schema obișnuită, fiindcă dacă vorbim de cartea asta nu cred c-o să putem evita cuvântul invidie, tema majoră a cărții. Se spune că invidia duce la ură și, eventual, la crimă. Invidia față de altul, ura față de altul. Eu acum sunt în altă problematică, dar eu pun o întrebare, nu dau un răspuns. Am impresia că se vorbește aproape numai despre ură față de altul. Eu făcând introspecție, mie îmi vine să spun altceva. Ura nu e niciodată față de altul. Există numai două feluri de ură: ura fața de cel care ești și ura față de cel care ai fost. Adică ura care te îndeamnă să te convertești și să-l urăști pe cel care ai fost înainte de convertire, care nu exclude și ura inconștientă față de cel care de fapt, în ciuda convertirii ai rămas.
Cum vi-l amintiti pe tatal dvs?
ANDREI VIERU: Primul capitol din precedenta mea carte publicată în România e despre tata. Dacă mă întrebați, era un om care gândea cu mintea lui. Era rezervat, în general nu-i plăcea să critice, să vorbească de rău, pur și simplu nu simțea nevoia. Dar, printre picături, mi-am dat seama că-și ascunde bine disprețul pentru oamenii care gândesc cu mintea turmei.
Tata e discret și sporadic prezent în această carte. De exemplu, ce-mi vine minte așa, repede, cred că într-o bună zi m-am apucat să mă plâng la el, că eu n-am vocație. Că, de fapt nu mă interesează aplauzele și atunci mă gândeam de ce să te obosești să te urci pe scenă. El mi-a spus atunci, dacă nu te interesează aplauzele, probabil că te interesează muzica. Cam așa era de fapt și el în ce scria. Dacă te apuci să scrii muzica pe gustul publicului – și nu e în sine rău – dar dacă asta e determinarea dominantă, nu cred că ai prea mari șanse să vii cu ceva nou. Publicul știe de când lumea cam ce vrea. Când vii cu lucruri noi, publicul e contrariat. Trebuie să ai curajul să-l contrariezi. Și tata cred că avea acest curaj.
Și cum ați ajuns în Franța? Cum s-a petrecut plecarea dvs din țară?
ANDREI VIERU: La un moment dat mi-am dat seama că e ultimul tren, dacă nu plec acum, dacă nu rămân acum în Occident, va fi prea târziu.
Cand se întâmpla asta?
ANDREI VIERU: Asta se întâmpla în ‘88, cu un an inainte de căderea regimului, și, intr-adevăr, dacă aș mai fi așteptat un an, nu mai plecam. Dar n-aveam de unde să știu atunci, că nimeni nu-și închipuia că o să se dărâme toată șandramaua. Nouă ni se părea că regimul e etern. Așa a fost atunci, a fost „inspirația mea de moment”. Eu am plecat din România în niște condiții extrem de favorabile în plan interior, deloc favorabile exterior. N-aveam din ce trăi, n-aveam nimic acolo, n-aveam nimic aranjat, din ce să trăiesc. Din punct de vedere interior aveam un foarte mare avantaj, că eu n-am plecat să cuceresc Occidentul. N-am plecat cu ambiții, ambițiile mele erau zero. Am vrut să scap de Ceaușescu, atât. Și astfel nu am cunoscut frustrări acolo. Nici nu-mi imaginam în momentul ăla că voi scrie vreodată o carte, dorința, necesitatea au venit mai târziu, dar pianist eram. N-aveam absolut nicio ambiție. Sigur, voiam să supraviețuiesc, ca tot omul. Și voiam să scap de ce era aici.
Cum ați reușit să vă impuneți în Franța ca pianist, ca muzician?
ANDREI VIERU: Am avut un prim noroc, aveam o înregistrare cu Variațiunile Goldberg și le-am dat să le asculte compozitorului Marius Constant, cu care mă știam un pic. Și el le-a trimis la cineva, la Radio France, care a organizat un concert de azi-pe mâine. Avusese loc un cutremur în Armenia și s-a făcut un concert cu scop umanitar și a fost o ocazie să cânt. Si după aceea au urmat altele, dar trebuia să existe un început. Pe mine așa m-au amenințat prietenii mei, mi-au spus, fii atent că s-ar putea să nu ți se dea șansa să deschizi gura sau sa cânți într-un concert. Mi s-a dat șansa.
ANDREI VIERU (n. 1958) a urmat studii de pian la Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui Dan Grigore, şi cursuri de interpretare cu Carlo Zecchi, Lev Naumov şi Philip Herschkowitz. Din 1988 s-a stabilit la Paris. A susţinut concerte şi recitaluri atât în Franţa, cât şi în Germania, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, Republica Cehă. Socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, a înregistrat pentru prestigioase case de discuri Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Clavecinul bine temperat, dar şi Beethoven (Variaţiunile Diabelli) sau Mussorgski (suita Tablouri dintr-o expoziţie). Când nu cântă la pian, Andrei Vieru pictează, face cercetări în domenii ale matematicii precum teoria sistemelor dinamice şi teoria numerelor sau scrie. A publicat eseuri în reviste din Franţa: NRF, Magazine Littéraire, Cahiers de l’Herne, dar şi din România: Idei în dialog, Dilema, Observator cultural. În 2007 debutează la editura Seuil cu volumul Le gai Ecclésiaste, pe care critica franceză îl primeşte elogios, subliniindu-i puritatea limbii şi descendenţa cioraniană. În 2013 publică la editura Grasset volumul Éloge de la vanité, pentru care primeşte în anul următor premiul Casanova (atribuit autorilor europeni care scriu direct în franceză).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
M-a încîntat foarte mult naturalețea acestui dialog, tocmai pusă în situația de a-i sesiza deoportivă caracterul atipic: un muzician scriitor care ne oferă accesul la o dialectică a stărilor sau a sentimentelor fără a ne pune prea mult problema dacă urmărim o partitură ori un text scris. E ca și cum adevărul vine de la sine. Tot să dorești acest tip de moraliști. :)
Mi-a făcut ziua acest interviu. Felicitări! Abia aștept să cumpăr volumul.