VIDEO Interviu cu Gabriel Liiceanu: “Pe frica noastra se intemeiaza curajul celor care au puterea – si agresivitatea lor.”

Discutia de mai jos a fost prilejuita de aparitia, acum cateva zile, a volumului Fie-va mila de noi, volum compus din texte aparute, multe dintre ele, pe Contributors.ro

Ati inceput sa scrieti pe site-ul Contributors.ro in anul 2012 si ati continuat pana astazi. Ati numit aceste articole “texte civile” pentru ca spuneti ca le-ati scris ca membru al societatii civile. Ce anume v-a facut sa coborati in actualitatea imediata, in lumea “balciului si cosmarului cotidian”?

Ecuatia mentala prin care as putea sa explic ce se intampla cand scriu astfel de texte si trebuie sa fug de la Platon si Kant si Heidegger la nume de pe scena politica – trecerea asta  – este destul de simpla. De la afacerea Dreyfus incoace se naste intelectualul modern. Intelectualul modern – sau modernismul in spatiul intelectualitatii -, daca are conditiile sociale, politice  s-o faca, capata obligatia sa nu taca in fata unor grave incalcari ale valorilor morale ale societatii. Altfel spus, daca nu traieste intr-o societate totalitara, unde ridicarea vocii se lasa cu lagar sau cu un glont in ceafa, intelectualul care tace in conditiile unei societati ce asigura libertatea de expresie devine un complice la lucrurile grave care se intampla sub ochii lui. Stiind ca n-am putut sa fac asta inainte de 1990, mi-am spus ca nu mai am nici o scuza dupa ’90 sa tac in privinta lucrurilor care ma priveau pe mine, destinul meu si al semenilor mei.  Asa se nasc iesirile mele la rampa problematicii sociale si politice. Nu trebuie sa fii membru al unui partid sau ziarist ca sa ajungi sa comentezi morala societatii in care traiesti. Libertatea, s-a spus, este un lucru greu si se pastreaza greu – si nu se pastreaza prin tacere. Esti raspunzator de felul in care vei trai – si tu, si ceilalti. Spre deosebire de ceilalti, intelectualul umanist are un acces la cuvant, el trebuie sa-si foloseasca puterea de a exprima in folosul tuturor.

Din 2012 parca ati fost mai activ decat intr-o perioada anterioara…

Nu. Lucrurile se petrec asa… In general, ti-ai dori, ca om de cultura, sa stai in biblioteca ta si sa lucrezi. Fiecare intelectual care isi iubeste meseria aspira sa scrie, sa-si faca o opera. In acelasi timp, el este bruiat intr-o societate bulversata. Un coleg al meu din Paris, din Australia, din Canada, din Germania nu este nevoit nici sa se culce, nici sa se trezeasca cu numele vreunui politician pe creier; nici sa-si traiasca ziua concentrandu-se asupra a ceea ce are de facut si a da la o parte bruiajul continuu al unei societati neasezate.

Am scos acum cativa ani un volum de interviuri pe care le-am facut de-a lungul a 20 de ani. Si acolo sunt refacute, prin luari de pozitie publice, momentele importante ale istoriei noastre din acesti 20 de ani. De fiecare data cand am ajuns sa ma pronunt pe probleme care nu ma priveau direct in raport cu meseria mea, ci direct in raport cu calitatea mea de cetatean al acestei tari, lucrurile s-au petrecut intr-un moment de febra sociala. In 2012, am trait un cutremur al societatii romanesti. In vara acelui an am avut senzatia ca pierdem ceea ce – cu chiu, cu vai  – se acumulase. Momentele acestea sunt momente de febra sociala. Temperatura colectivitatii a crescut atunci, in 2012, si a crescut acum, in preajma alegerilor. Acestea sunt momentele in care oamenii simt nevoia sa spuna cu glas tare ceea ce au de spus, sperand ca acele cuvinte pot sa-i trezeasca si pe altii. Sunt momente de mobilizare, de disperare, cand ai senzatia ca istoria se surpa cu tine si cu tara ta.

Acum, foarte aproape de cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale, care vi se pare lucrul cel mai amenintator, cel mai ingrijorator, care planeaza asupra noastra?

…Ar fi consfintirea despartirii societatii in blocuri de ura. Acesta e fondul cel mai grav din punct de vedere uman. O societate in care mijloacele de combatere, de lupta sunt impinse pana la extremele afective ale fiintei umane risca sa se intaleze pe o bomba ce poate exploda oricand. Cel mai frica imi este de atatarea patimilor, a pasiunilor umane, care iau aspecte feroce in momente de felul acesta. Daca lucrurile vireaza prost, daca metodele folosite de partidul x sunt de instigare permanenta, de calomnie, de demonizare a adversarului, aceste lucruri nu se vor sterge. Nu iesi ca de la un spectacol si uiti dupa o vreme spectacolul pe care l-ai trait. Ura se instaleaza in modul nostru de reactie. Se produc rupturi gravisime in societate. Ele nu mai pot fi acoperite usor. Doi. Dupa cum stim, pierdem bruma de structuri pe care le-am dobandit in ultimii 25 de ani, pas cu pas, cu timiditate, intr-o directie sau alta a democratiei. In clipa in care vad ca impiedicarea dreptului la vot, care este axa unei societati libere si cu pretentii democratice, devine o arma de lupta imi spun ca orice este posibil. Te poti intoarce la un moment pe care-l credeai complet depasit. Ideea ca incet, incet lucrurile evolueaza inapoia noastra, catre un moment pe care l-am parasit, e inspaimantatoare. Acesta este orizontul spaimei. Ti-e foarte greu ca dupa ce ai cucerit niste lucruri sa renunti la ele. De aici senzatia de depresie si deprimare care te cuprinde. Nu vrei sa pierzi lucruri castigate cu greu.  In ’89, prin moartea unor oameni. Cum sa iei inapoi dreptul la vot? Ca pe asta ne-am nascut dupa ’89!

Si grobianismul… S-a instalat o stilistica – care a devenit stilistica politicii noastre – si e interesant de vazut ca acum avem in fata doi versanti ai omului politic. Unul  – care foloseste smecheria, balcanismul, bascalia, celalalt  – care vrea sa propuna un tip de om politic cu o sobrietate anume, cu o tinuta, fara adjective jignitoare in limbaj. E un moment de rascruce in care  cei doi candidati capata functii simbolice. Unul  – ca sa folosesc un cuvant bland – prin promovarea balcanismului, celalalt, prin incercarea  – nu stiu cu ce sanse, sa speram ca mari! – de a da un staif discursului politic, de a da la o parte spatiul golaniei in limbaj.

Credeti ca spontaneitatea miscarilor de acum pentru dreptul diasporei de a vota poate determina un alt lant de evenimente, o noua secventialitate in viata politica, in viata publica?

M-am intrebat mereu cand anume o putere care functioneaza negativ sau, mai corect spus, represiv atinge limita de la care un popor poate sa reactioneze. De obicei, marile multimi reactioneaza cand li se iau lucruri fundamentale in spatiul materialitatii – mancarea, in primul rand, saracia. Desi comunismul a trait prin saracie, oamenii nu s-au revoltat pentru ca sistemul de represiune era impins la limita. Dar in societatile de dupa ’90, nascute in Estul Europei, mi-am zis: care e limita la care un popor incepe sa reactioneze? Ungurii, langa noi, au reactionat cand li s-a pus taxa pe internet. Dar noi cand  reactionam? A fost o reactie la povestea cu Rosia Montana. Dar noi ce asteptam? Ce trebuie incalcat? Pana unde trebuie calcat in picioare bunul-simt? Cum asista un popor intreg la faptul ca banii proprii sunt folositi ca pomeni – electorale? Asta e lucrul care m-a stupefiat. Am crezut ca lucrul acesta va starni indignare. N-a starnit-o. Sau nu stiu. Poate vom vedea subiacent, in votul de duminica, ca se reactioneaza exact pe tema asta si pe multe altele care ar trebui sa ne starneasca indignarea. Din pacate, istoric – pentru ca aici sunt complet de acord cu Lucian Boia –, un popor nu e determinat genetic. Totdeauna, tot ceea ce se petrece cu el, profilul lui, se contureaza prin istoria lui.  Or, la noi, exista o psihologie, creata istoric, a fatalismului: “Ei, asta e!”; “O sa treaca!”; “Bietii oameni! Sub vremi…” s.a.m.d. Acesta este obstacolul interior pe care trebuie sa-l infrangem. A te resemna in doua clipe, crezand ca ai in fata ta nu niste oameni mai mult sau mai putin organizati, care-ti fac rau, ci ca ai in fata ta o instanta insondabila – acesta e pericolul.  Ei sunt niste oameni. Bun, nu sunt… Cand oamenii aceia devin armata, pun mana pe arme si te impusca daca nu faci ca ei, atunci nu mai sunt oameni, ai de-a face cu altceva – cu un dialog al istoriei care devine sangeros. Dar cata vreme nu-i asa, tu ce astepti, de ce nu reactionezi? De ce sa te inchizi in fatalism, spunandu-ti: “Asta e, o sa treaca”; “Ei, om vedea noi…”; “Am iesit si din altele…” ? Dar nu-i asa!  Pentru ca daca, dupa alegerile de duminica, intram in ceva care ne va duce pe panta ultimilor doi ani pana la capat, te intrebi cum vom arata dupa aceea. Cum arata renasterea unui popor impins pana in fundul prapastiei?

As vrea sa va citesc un pasaj din “Fagaduinta politicii”, de Hannah Arendt: “Curajul e cea mai timpurie dintre virtutile politice si chiar si azi e una dintre putinele virtuti cardinale ale politicii. Pentru ca numai iesind din sfera privata si din cea a relatiilor familiale de care vietile noastre sunt legate ne putem croi drum spre lumea publica comuna care e spatiul nostru cu adevarat politic.” Oare nu vorbim si de o lipsa de curaj?

Sunt doua lucruri. In primul rand, ea vorbeste despre locul cald pe care-l reprezinta micul nostru cerc de viata, familia – obiceiurile noastre, ritualul cotidianului; fiecare dintre noi il traieste in cerc restrans. A te desprinde de acolo e greu; e greu pentru ca-ti violeaza inertia. In al doilea rand insa, e greu pentru ca intr-adevar iti cere curaj. De ce curaj? In ce consta curajul? Asa cum am trait eu pana la varsta mea istoria, a trebuit sa ajung treptat sa inteleg ca cel mai mare dusman al meu este frica. Si ca a-ti educa frica – adica a ajunge sa o depasesti – este lucrul cel mai greu pentru ca iti cere renuntarea la tot ceea ce e comod in tine si, la limita, la insasi viata ta. Cand am vorbit la un moment dat cu Doina Cornea dupa ’90 si am intrebat-o cum a parcurs treptele insurectiei ei personale, mi-a spus ca s-a antrenat zece ani ca sa-si depaseasca frica. In cartea aceea faimoasa – cea mai buna carte, dupa mine, care s-a scris dupa razboi – a lui Nicu Steinhardt, “Jurnalul fericirii”, Nicu Steinhardt aflase un lucru: ca un om nu este liber decat daca se elibereaza de santajul pe care cineva i-l poate face cu viata lui. Ca sa fii cu adevarat liber trebuie sa nu poti fi santajabil cu comoditatile tale si, la limita, cu viata ta. Pe frica noastra se intemeiaza curajul celor care au puterea – si agresivitatea lor. Pe curajul nostru se naste frica lor.  Deci, ei intind coarda pana la un punct. Daca simt replica, curajul lor reculeaza. Este o lupta, un balans al fricii si curajului de cele doua parti. O replica data dur si neasteptat poate sa se soldeze cu un recul formidabil al agresorului. Invers, frica instalata duce la capitularea totala. Nu stiu daca acesta e mecanismul ultim a ceea ce traim noi acum. Inainte de ’90 nu se putea face nimic in Romania – va spun clar, nimic! Daca iti propuneai sa iesi cu o pancarta “Jos Ceausescu” dura un minut… – nu venea nimeni in jurul tau, fugeau din jurul tau. Replici ale curajului disperat nu duceau la nimic. Omul care si-a dat foc pe o partie de schi, Liviu Babes, a facut un gest care nu putea avea ecou  intr-o societate amortita, paralizata de frica. A induce frica in ultimul atom al fiintei tale era politica comunismului. Era foarte greu sa-i dai comunismului replica. A-i da replica in stilul in care au dat-o cehii avea un sens – pentru ca strangeau o masa de oameni in jurul celui care si-a dat foc. Dar la noi nu se intampla asta. Dupa ’90, nu mai stiu care e temeiul fricii – banuiesc ca calculul: “Pierd aia”; “Imi pierd postul”; “Nu ma mai angajeaza”, “A venit seful si mi-a zis…”; “Primarul cutare a zis ca nu ne mai da banii”… E la un nivel meschin… Treaba se petrece la un nivel foarte meschin azi.

Vorbiti de complicitate, exista o constiinta a complicitatii… Suntem bagati in tot felul de complicitati marunte care ne impiedica sa fim liberi.

Vedeti, de asta speranta e intotdeauna intr-o generatie tanara. Nu trebuie absolutizate varstele, dar exista caracteristici ale varstelor. Un om tanar, in primul rand, nu a avut timp sa faca acest lant de complicitati. In al doilea rand, daca este un tanar normal, in sufletul lui categoriile de drept si nedrept poate ca functioneaza mai natural. Ei sunt mai aproape de indignarea in fata nedreptatii si de intrarea vehementa in numele unei cauze bune. Uneori o nimeresc, alteori nu o nimeresc. Dar de asta speranta e acolo. Oamenii in varsta nu au o valoare pe linia asta decat in masura in care experienta vietii lor le-a batatorit valorile pozitive. Dar majoritatea sunt in situatia in care ati spus – au strans un lant de complicitati pe drum.

(a consemnat Lucian Popescu)

Comandati cartea „Fie-va mila de noi” la GiftBooks.ro! Vedeti cum puteti beneficia de transport GRATUIT!!