“Al patrulea zid” este titlul ultimului roman al lui Sorj Chalandon, publicat in 2013, o incursiune in tenebrele razboiului din Liban, din 1982. Sub un strat transparent al fictiunii sunt reluate in carte multe dintre intamplarile traite in realitate de autor in zona de razboi, intr-o naratiune de o forta impresionanta. Este o povestire intensa si tragica. Sorj Chalandon a fost timp de peste 30 de ani reporter de razboi, a relatat conflictele din Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan si, dupa cum marturiseste in interviul de mai jos, poarta razboiul cu sine, intact. Ca jurnalist nu putea relata durerea, tristetea, anxietatea, tragismul scenelor de razboi, a ales sa o faca scriind romane. Al patrulea zid, roman aparut de curand in romaneste la editura Humanitas, a luat două premii importante: Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain. Anterior, in 2012, primise Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs.
Despre cartea “Al patrulea zid”. “Este povestea unui francez care se numeste Georges. Georges este al doilea prenume al meu. El este regizor de teatru si isi doreste, spera, sa puna in scena piesa de teatru Antigone de Jean Anouilh, la Beruit, in Liban, pe linia de front. Vrea ca fiecare tabara a celor ce sunt in razboi sa ofere in distributia piesei pe una dintre fiice sau pe unul dintre fii. Nu este vorba aici de a inlocui razboiul prin teatru, ci de faptul de a opri razboiul pentru o ora si un sfert. E ceea ce incearca sa faca Georges. Dar, ceea nu stia Georges este ca suntem in 1982, in iunie va urma invazia israeliana a Libanului, iar in septembrie va urma masacrul din taberele de refugiati de la Sabra si Shatila, facut de catre libanezii crestini. Cartea reprezinta incercarea lui Georges de a pune in scena piesa Antigona. Incercarea…
Cum a fost scrisa cartea. N-as fi scris aceasta carte daca n-as fi participat eu insumi la razboi. N-as fi scris aceasta carte daca nu as fi intrat in taberele de refugiati de la Sabra si Shatila, in timpul masacrelor. Tocmai pentru ca am fost corespondent de razboi, tocmai pentru ca am intrat trait acele lucruri am scris aceasta carte. Nu m-am documentat despre razboi, l-am trait. Pozitia inconfortabila in care e pus cititorul este pozitia deloc incorfotabila pe care am trait-o eu si pe care mi-am dorit sa o impartasesc cititorului.
Sunt jurnalist si scriitor, scriu ziua pentru ziar si noaptea, fictiune. Pentru momentele cele mai dure ale acestei carti a trebuit sa iau trenul si sa plec. M-am inchis intr-un hotel si timp de zece zile am stat singur si am scris. Nu puteam scrie despre masacrele de la Sabra si Shatila, nu puteam scrie despre copiii morti acasa – am doua fiice – nu putea scrie in preajma cu cele doua fiice ale mele punandu-mi intrebari de genul, la ce ora vom manca. Nu puteam scrie avand viata in jur. Nu puteam scrie auzind jocuri de copii in jurul meu. Pentru a scrie aceste pagini a trebuit sa ma izolez, pentru a regasi linistea mortii. Doar atunci totul poate sa revina pentru ca totul este intact in mine.
Despre dificultatea de a mai trai acolo unde domneste pacea. Practic, am parasit un loc unde femeile pot fi ucise atunci cand trec drumul pentru a lua apa. La o distanta de patru ore si jumatate de mers cu avionul era fiica mea care plangea ca nu mai era Coca-Cola in casa. Era ceva insuportabil. A reveni acolo unde este pace inseamna a accepta ca un copil poate sa planga sau sa faca mutre pentru ca nu mai are lapte, Coca-Cola sau bomboane. Nu mai puteam trai asta. La un moment dat, fiica lui George scapa inghetata pe jos si izbucneste in plans. Iar George nu suporta tara in care se poate plange pentru o inghetata de ciocolata. Am trait aceasta intamplare. Pe mine povestea asta cu inghetata m-a facut sa ma opresc sa mai continui cu razboiul. Am certat-o tare pe fiica mea iar ea m-a privit cu multa teama in ochi. Era ca si cum as fi adus razboiul cu mine, ca si cum as fi fost razboiul. Privirea aceea a copilului o cunosteam, era privirea copiilor din timpul razboiului. Aceasta inghetata de ciocolata m-a facut sa ma opresc. Pe Georges l-a facut sa continue. Adica, i-am oferit personajului lui Georges posibilitatea sa mearga acolo unde eu n-am fost si sa nu se mai intoarca. Eu, in schimb, m-am intors.
Exista o scena cand Georges ataca un clovn la petrecerea fiicei sale. Aceasta scena este reala. Sotia mea de atunci i-a adapostit pe copii pentru ca ii era teama de mine. Adusesem cu mine barbaria.
Legatura intre tragedia Antigona si razboi. Intai de toate nu vorbesc despre razboiul din Liban, vorbesc despre razboi in general. Adevarata tara unde se desfasoara cartea este razboiul. Trebuia sa gasesc un mijloc pentru a-l trimite pe Georges in Liban. Georges nu trebuia sa fie un jurnalist, nu ma interesa, asa cum nu ma interesa sa fie un soldat. Voiam sa fie un artist. Voiam sa se duca sa puna in scena o piesa in Liban si sa nu reauseasca. Jean Anouilh si eu, in paralel, ne trimitem la moarte toate personajele. Ceea ce ma interesa era sa-l pun in scena pe personajul Georges, asa cum Georges pune in scena Antigona. De fapt razboiul pune in scena totul. La un moment dat nu mai stapanesc lucrurile nici eu, nici Georges.
Legaturile dintre Antigona si razboi sunt, in primul rand, rezistenta. Cine este cel care rezista? Antigona sau Creon. Al doilea raport este pamantul. Antigona acopera cu pamant trupul fratelui sau, iar in Liban vorbim despre pamant, pamantul Palestinei, pamantul Libanului, pamantul Israelului. Fiecare dintre noi poate sa citeasca piesa intr-un fel diferit. Unii cred ca cea care rezista este Antigona, altii cred ca este Creon. Georges ii are pe amandoi in sine. In viata noastra a tuturor, ceea ce ma intereseaza pe mine este pe cine lasam sa vorbeasca, pe Antigona sau pe Creon. Eu sper ca pe Antigona.”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 