duminică, iunie 16, 2024

Virtual

O revelaţie esenţială este că sufletul nu există (mai exact, nu se formează) decât la anumite viteze.

Citeşti o carte, te înstrăinezi în ea, iei un contact mai blând sau mai violent cu alte perspective.

Într-adevăr, tehnologia cărţii a oferit un spaţiu enorm pentru întâlnirea alterităţii.

Închizi cartea, izbit de alteritate, de noutate, de insurgenţa mută a lucrului la care nu te-ai gândit şi a ideii care (te) pune sub semnul întrebării.

E esenţial acum să ai timp. Timp să închizi cartea şi să te laşi blând în reveria tulbure pe care ţi-a provocat-o.

Timp să laşi să lucreze în tine otrava pe care a strecurat-o.

Timp să laşi lupii care îţi păzesc certitudinile să revină mârâind la o stare nebelicoasă.

Timp să întrerupi litaniile interioare pentru a auzi în templu vocea străină, vocea tunetului.

Sedimentele acestor lupte sunt substanţa sufletului.

Sufletul este de la bun început un halou într-un interstiţiu, groapa virtuală care se naşte prin confruntarea cu alteritatea. Res cogitans nu e o substanţă. Pentru omul fiecărei zile, el se naşte din dialog, din întâlnirea cu străinul ascuns în fiecare dintre cei care îi sunt familiari. Cultura primară e un mediu nechestionat şi formator într-un sens restrâs, cultura formală, elaborată, e un mediu secund, mai strucurat, mai eficace. Cărţile sunt jaloane în acest uriaş spaţiu virtual al literaturii. Acelaşi lucru îl putem spune despre picturi, sculpturi, muzici, despre tot ceea ce, într-o accepţiune clasică, alcătuieşte cultura. Dar eu voi vorbi îndeosebi despre cărţile de literatură.

În lumile virtuale în sens digital, acest timp nu ni se dă. Timpul e mereu prea scurt, timpul reflecţiei este în permanenţă refutat, dezavuat, transformat în cost. A nu fi imediat reactiv devine un handicap şi un semn de inadecvare.

Efectul nu e doar babilonia pe care o cunoaştem, faptul că lumea devine un puzzle grotesc, o combinaţie de Dali şi Bosch. Rezultatul e că balonul de săpun al sufletului se sparge, identitatea se aplatizează, simfonia interioară devine o disfonie sinistră.

Fără răgaz nu există suflet.

*

Conform unei înţelepciuni comune şi nu lipsite de un dram de plauzibil, virtualul este eveniment, are aparenţa unei lebede negre, a unei neaşteptate emergenţe.

Textul care urmează încearcă să argumenteze poziţia contrarie. Virtualul este parte a condiţiei umane, virtualul ne-a însoţit în permanenţă, el ţine de structura primară a apartenenţei la lume şi de datele constitutive ale locuirii umane.

Identitatea nu se constituie de la început decât sub forma unei relaţii şi a unei circulaţii.

Identitatea, ca prezenţă la sine este un deziderat şi un ideal. Forma ei primară şi efectivă este dispersia, dialogul şi negocierea. Oamenii trăiesc de la bun început în medii culturale, identitatea lor se conturează încă de la început printr-un gest de autoalienare şi regăsire. Vorbesc pentru a trimite ceva din reprezentările mele interne către ceilalţi, unde ele sunt evaluate, apreciate, confirmate, infirmate, discutate, negociate în cadrul unui proces circular în care elementul străin revine la sine, dialectic, hermeneutic, pentru a îmbogăţi şi a da adâncime şi complexitate unui eu. Este ceea ce ne explică ontologia inseparabilă de hermeneutică (în maniera lui Heidegger), dar şi hermeneutica inseparabilă de ontologie. În treacăt fie spus, vedem aici unul dintre rosturile teologicului. Dumnezeu e orizontul infinit dezirabil al unui sens dincolo de interpretare, al unei identităţi dincolo de negocierea socială, dar şi locul, incandescent şi împăcat cu sine, al coincidenţei sensului cu prezenţa.

*

Prima marcă a virtualului este concreteţea, orice mediu virtual presupune o infrastructură fizică. Poate fi urma neurologică a unui gând, poate fi cartea, tăbliţa cerată sau ecranul computerului.

În al doilea rând, infrastructura fizică a unui mediu virtual asigură existenţa a cel puţin o reţea, însă cel mai adesea a unei reţele de reţele.

În al treilea rând, reţelele (de reţele) pot funcţiona  ca o lume în interiorul lumii. Astfel, obiectele virtuale îşi depăşesc simpla structură de obiecte aparţinând lumii, devenind obiecte care aparţin simultan mai multor lumi. Astfel, o carte este un obiect în interiorul lumii, dar şi un suport pentru sensul care funcţionează într-o reţea de sensuri. Lumea virtuală (de ordinul 2) are raporturi complexe cu lumea de „reală” (de ordinul 1).

Câteva observaţii: Luând cazul trivial al unei cărţi, una de beletristică, să spunem, descoperim următoarele niveluri de existenţă şi următoarele raporturi:

  1. Cartea există ca obiect fizic în lumea de ordinul 1;
  2. Cartea există ca obiect virtual într-o reţea de sensuri (de aceea, în calitate de obiect virtual, cartea nu e constrânsă la o existenţă pur fizică. Cartea electronică este sens în calitate de obiect virtual şi un ansamblu de coduri de programare în lumea 1;
  3. Obiectul virtual (din lumea de ordinul 2) se cuplează cu lumea de ordinul 1 într-un proces normal, circular, hermeneutic; astfel, autorul scrie pentru a se înţelege şi a se construi pe sine, cititorii citesc pentru a se înţelege şi a se construi pe sine, actul egopoietic 1 şi actul egopoietic 2 se implică circular într-o reţea de procese al căror ansamblu formează cultura;
  4. În acest fel, actul cultural se vădeşte a nu fi nici pur individual, nici pur social, ci mai degrabă un dispozitiv care conectează una la alta lumile de ordin diferit, permiţând jocul infinit dintre individualitate şi colectivitate, dintre creaţia de sine şi alienare.
  5. Astfel, identitatea nu este prezenţă la sine, aşa cum alienarea nu este absenţă de la sine: orice identitate presupune înstrăinare, orice înstrăinare presupune posibilitatea identităţii. Autenticul devine o cale de mijloc între extreme determinate mai degrabă estetic, decât metafizic. Inumanul devine fiara lipsită de darul vorbirii (vorbirea şi memoria fizică creează premisele primului mediu virtual), dar şi lipsa oricărui chip definit în interiorul arhivei. Fiara şi fantoma de hârtie (Don Quijote) sunt capetele spectrului.

*

Apariţia scrisului a produs un tip special şi radical nou de reţele culturale, care au deschis noi posibilităţi pentru construcţia interiorităţii şi a socialului. În interiorul reţelelor scriptice, un rol aparte l-a avut creaţia unei reţele literare ( nu doar europene, desigur, dar mă voi referi cu precădere la acest caz). Literatura prezintă câteva dintre caracteristicile şi tiparele pe care se va edifica mai târziu virtualul digital. Astfel, reţelele literare sunt mult mai puternice şi mai cuprinzătoare din punct de vedere mnezic, eliberând o parte din presiunea uriaşă pusă în mod tradiţional pe memoria psihică. Ele sunt mult mai extinse şi mai stabile şi au o viaţă intrinsecă prin intermediul accesării continue de către terţi. Sigur, o operă literară are în principiu un autor care se prezintă pe sine în operă printr-o „metalepsă”, cum ar spune Mihnea Măruţă. Dar intenţia primară (celebra intenţie a autorului) devine irelevantă în reţeaua potenţial infinită în care ea este prelucrată prin interpretare. Pe termen lung, ea poate să se piardă în totalitate, rămânând strict una dintre infinitele posibilităţi. Astfel, vechea alianţă, mereu pe cale de a se destrăma, dintre eul individual, psihologic şi eul fantomatic, virtual care rezultă din negocierea semnelor publice ale oricărei individualităţi, este extinsă, consolidată şi capătă posibilitatea transmiterii intergeneraţionale. Aşa cum se întâmplă adesea în istoria evolutivă a sistemelor complexe (asta vedem şi în evoluţia biologică), în cadrul proceselor evolutive apar uneori puncte de emergenţă, în care caracteristici ale unor organizări mai vechi sunt preluate, selectate şi resemnificate în cadrul unor structuri mai complexe, care funcţionează după o logică internă diferită. Astfel, reţeaua literară (care avea să cunoască o nouă restructurare internă odată cu apariţia hârtiei, tiparului etc) prezintă caracteristici care erau deja vizibile în reţelele prescriptice, dar pe care le intensifică şi le resemnifică spectaculos. Un singur exemplu: posibilitatea, prezentă în lumea preliterară mai degrabă discret, a unui divorţ între eul proiectat socialmente şi eul psihologic, individual, capătă noi valenţe şi noi puteri. În orice lume prescriptică există posibilitatea anulării de sine pe cadranul opac al impersonalului „se”, însă, în lumea literară, divorţul dintre imaginea privată şi cea publică poate deveni radical. Vedem deja aici premisele familiarului fenomen al ruperii complete dintre imaginea publică şi cea privată caracteristic vedetelor media de azi. Un personaj precum Don Quijote, care configurează lumea de ordinul 1 (ceea ce numim îndeobşte realitate) în funcţie de lumea de ordinul 2, nu e posibil decât într-o cultură literară. De la Montaigne la Valeriu Gherghel[1] acest pericol continuă să ne fie semnalat. Totuşi, antimetalepsa, procedeul prin care lumea de ordin secund intervine în lumea de ordinul 1, configurând-o şi reconfigurând-o, laolaltă cu eul şi derivatele sale, rămâne vechiul procedeu prin care eul social dialoghează neîntrerupt şi circular cu eul psihologic. Faptul radical nou este acela că lumea literară (lumea de ordinul 2) devine la propriu o lume în care te poţi „muta” şi în numele căreia să faci abstracţie de „realitate”. Însă asta rămâne în mod fundamental un hybris. Chiar dacă este o tentaţie şi o frustrare esenţială continuă a scriitorului (Nedelciu în Şi ieri va fi o zi, Groşan în Marea amărăciune, Cărtărescu în REM, Borges în Tlon, Uqbar, Orbis Tertius, ca să dau numai câteva exemple), chiar dacă, prin acest raport ontologic, continuă să fascineze, suprimarea barierei ontologice dintre lumi rămâne un gest sacru, înfricoşător şi, după cum spuneam o formă de hybris.

Scrisul a extins reţelele culturale (în particular pe cele literare şi filosofice) la un nivel nemaicunoscut până atunci. Tiparul, hârtia şi democratizarea scrisului nu au făcut decât să ducă la ultimele consecinţe logica internă a acestor reţele. Ele oferă pentru prima dată acces oricui, cel puţin în principiu, la alimentarea reţelelor şi la jocul lor intern, potenţial nelimitat, infinit creator. Desigur, ele potenţează şi posibilităţile de alienare întrucât nimeni nu mai poate pretinde paternitatea deplină a propriilor creaţii, ele sunt redate unui joc infinit şi istoric, în care intenţia sau intenţiile primare devin rapid irelevante. Reţelele scriptice sunt reţele culturale cu autonomie de funcţionare, cu dinamică şi reguli interne, în care indivizii devin noduri. Nu se pot edifica astfel de reţele fără a se pierde (prin modul lor intrinsec de funcţionare, nu accidental) ceva din specificul fiecărui ins, specific care alimentează o întreagă retorică a autenticităţii. Nu întâmplător, revoluţia scriptică este întâmpinată cu o anxietate explicită (Platon, în Phaidros, de pildă). Dar ceea ce e pierdut e bun pierdut, de asemenea, ceea ce e câştigat e bun câştigat. Reţelele scriptice au adus posibilităţi fără precedent  pentru crearea şi adâncirea eului, complicând totodată indefinit jocul egopoiezei. Desigur, ceva din autenticitatea primară se pierde, iar extinderea posibilităţilor eului vine la pachet cu extinderea posibilităţilor falsului (umbra, simulacrul, masca, disimularea).

*

Reţelele virtuale de factură digitală, atingând deocamdată apogeul în reţelele de socializare, duc mai departe logica culturală internă a reţelelor scriptice, atingând totodată praguri critice, dincolo de care o nouă ordine emerge. Predecesoarele, desigur, nu dispar, dar pierd preeminenţa culturală. Cartea nu va înceta să existe măcar o vreme, aşa cum nu va înceta probabil să existe o paideie de factură umanistă. Dar nu mai trăim efectiv într-o cultură scriptică, umanistă, egopoietică. Trăim într-o cultură postmodernă a imaginii, în care scrisul, alături de toate celelalte sisteme simbolice şi drumuri culturale, nu reprezintă decât o nişă, o posibilitate printre altele într-un peisaj eterogen.

Pe scurt, cultura reţelelor virtuale deplasează, împlineşte, resemnifică şi schimbă ponderea egopoietică şi socială a majorităţii practicilor prezente deja în culturile literar-scriptice.

Astfel, în cultura literară, există o reţea la care în principiu are acces oricine, însă reţeaua este ierarhică (acesta e rolul criticii literare), cu evoluţie lentă, exclusivistă, profund selectivă. Reţeaua digitală este ultrademocratică (permite accesul oricui la alimentarea cu conţinut), fiind în acelaşi timp necritică, neselectivă, profund eterogenă. Încercările de a delimita conţinuturile de calitate, cu potenţial formator, de celelalte, este o operaţie contraproductivă, nespecifică reţelei, marginală, energofagă şi cronofagă.

Dinamismul reţelelor literare este limitat. Circulaţia conţinuturilor, sensurilor, fluxurilor este suficient de lentă încât să permită actul critic, reflexiv, egopoietic. Reţeaua nu suferă modificări esenţiale pe termen scurt, în ciuda alimentării permanente şi consistente, iar acest lucru se întâmplă prin actul critic, care nu permite accesarea inimii reţelei  în orice condiţii.

Dinamismul reţelelor digitale este nelimitat, nu există centru şi periferie, reţeaua se reconfigurează în permanenţă la o viteză care nu încurajează (ca să nu zic că nu permite) dialogul formator, reflecţia, constituirea eului. Efectul este unul de maelstrom, eul se pulverizează în euri virtuale care, la limită pot concura.

Procesul dialectic care permite înstrăinarea de sine şi revenirea la sine într-o manieră mediată, mai profundă, mai conştientă cultural (schema hegeliană care încheie filosofic imaginarul metafizic al culturii europene, permiţând intrarea tăcută şî radicală în postmodernitate), devine, în cadrul reţelelor digitale, nedialectic. Eurile virtuale nu provoacă eul „real” pentru a-l determina să se adâncească, să devină mai bogat şi mai perspectivist în unitate. Eurile virtuale concurează de facto eul real. Mai precis spus, contestă caracterul său real, întrucât realul devine un caz particular al virtualului (realitate primară, pe care cultura umanistă clasică îl ignorase). Astfel, eul „real”, greoi, psihologizant, reflexiv, introspectiv devine un rebut pentru lumea virtuală, una dintre variantele ei nereuşite, slab funcţionale. Omului reţelei căruia i se cere să reziste excesului virtual pentru a reveni la lumea reală i se vorbeşte deja într-un limbaj care, conceptual şi metafizic, nu-i mai aparţine.

Civilizaţia scriptică este ierarhică. Nivelurile ontologice sunt clar delimitate, chiar dacă jocurile literare care le transgresează fac, de secole, deliciul cititorilor. Astfel, „lumea reală” este încă una consistentă ontologic şi preeminentă, într-o relaţie asimetrică cu lumea „virtuală” a lieraturii. În cultura reţelei, lumea digitală, cu caracterul ei neintutiv, nespaţial, care distorsionează masiv timpul linear al istoriei, devine primordială. Corpul real este doar un substrat brut, necizelat, care nu poate ajunge în „realitatea” primară decât filtrat, prelucrat, la limită, modificat radical. Lumea de ordinul 1 devine această materie primă, amorfă, care livrează la infinit substanţă pentru imagine. Imaginea, şi nu lucrul în sine, este cea care primează, contează, produce socialul şi psihologia. În această inversare a relaţiei cunoscute stă bascularea către o cultură a simulacrului, adică a cópiilor fără model, pentru a prelua celebra definiţie a lui Baudrillard.

Cultura reţelei este şi nu este ceva radical nou. Pe de o parte, configuraţia noii civilizaţii a virtualului care începe să se desfăşoare sub ochii noştri este, fără discuţie, una fără precedent. Pe de altă parte, această civilizaţie a luat naştere din sâmburi care erau clar reperabili în vechea cultură umanistă. Astfel, alienarea şi pierderea în interiorul reţelei, premisă a unei reveniri îmbogăţite la sine, devine azi simplă alienare, dispersie fără referent, multiplicitate în absenţa sintezei. Iluzia metafizică a eului este încă asigurată de vechile procese de socializare, educare şi aculturalizare, însă ele nu mai sunt propriu zis procese centrale în noua civilizaţie. Raportul ontologic tensionat, dar ierarhic, între lumile de ordin diferit sucombă într-o ontologie plată, într-un monism hiperkinetic, dar lipsit de tensiune, al imaginii. Raportul tensionat dintre eul social şi cel psihologic a colapsat într-un spaţiu fracturat, în care eul simulacru contestă eul real şi realitatea în interiorul căreia el se constituie. Mergingul tot mai pronunţat  dintre biologie şi tehnologie, care va şterge graniţele dintre lumea fizică şi cea virtuală, nu va face decât să ducă la ultimele consecinţe acest proces.

Este greu să subestimăm consecinţele culturale ale unei astfel de schimbări de paradigmă. Cultura umanistă devine postumanistă nu printr-o simplă deplasare de accent şi de sens, ci prin demantelarea premiselor culturale pe care fusese clădită. Întregul ei aparat metafizic şi conceptual este dizolvat, chiar dacă practicile culturale pe care le-a născut vor continua o vreme. Eul şi lumea, realul şi virualul, modelul şi copia, paideia ca proces intergeneraţional şi constant axiologic, raporturile dialectice dintre om şi lume, natura şi cultura, dialogul democratic, toleranţa şi compromisul, toate zac pe podeaua teatrului virtual precum piesele unui joc de puzzle, demascat azi ca un artefact uman şi atât. În campul educaţiei, predomină încă jargonul neoumanist al învăţării pe tot parcursul vieţii, formării şi dezvoltării armonioase, cultivării potenţialului maxim, al cooperării şi edificării de tradiţii. E ca şi cum noile filosofii ale educaţiei nu par conştiente de revoluţia (anti)metafizică care defineşte  epoca noastră. Probabil că încă nu sunt. Ele doar presimt noutatea radicală a noii epoci. Astfel, limbajul învăţării pe tot parcursul vieţii dublează şi încearcă să răspundă conceptual exigenţelor unei procesualităţi nesfârşite, anarhice. Limbajul competenţelor este potrivit unei lumi moniste, în care există întotdeauna o dimensiune a eficienţei dovedite a cunoaşterii. Însă nu mă îndoiesc că pedagogia viitorului va trebui să-şi reinventeze imaginarul, conceptele şi obiectul pentru a face faţă noii (dez)ordini metafizice.

E steril şi ineficient să judecăm aceste trasformări în lumina atitudinilor atavice de acceptare sau respingere. Anatema ultraconservatoare îmi pare la fel de sterilă şi lipsită de perspective ca entuziasmul transumanist. Avem în faţă noul radical căruia suntem chemaţi a-i răspunde din punct de vedere cultural şi antropologic. Monismul virtual, comunicarea globală şi dizolvarea metafizicii sunt evenimente destinale, în sens heideggerian, pentru care ne pregătim de mai bine de un secol, prin avangarde şi teorie postmodernă, dinainte ca tehnica să ne ofere mediile virtuale. Personal, nu pot aştepta decât cu anxietate şi speranţă, întocmai ca pe orice eveinment major, ghemul de oportunităţi şi pericolul ascunse în el. Pe de o parte, dizolvarea umanului şi a metafizicii, a singurelor eşafodaje culturale pe care am fost pregătiţi să le înţelegem. Pe de altă parte, noutatea tulburătoare şi pasionantă a unei hiperestetizări a experienţei şi a unei dispersii de necuprins a „realului”. Posibilităţile politice şi culturale ale unei lumi lipsite de violenţă metafizică, dar şi aplatizarea fără precedent a expresiei culturale. Tribalizarea salutară a bulelor binelui de pe Internet şi tribalizarea malignă a urii. Victoria imaginii asupra textului, a fotografiei asupra psihologiei, sucombarea politeţii, pragmatismul îngust, dar şi prospeţimea noilor experienţe, lipsa de complexe, oportunităţile pentru spiritul critic. În bună măsură, criza umanismului metafizic, toate realizează o reprezentaţie la care asistăm de mai bine de un secol. Criticii umanismului, de la Nietzsche la Derrida, nu sunt întâmplător de(con)structori ai textelor fondatoare, practicanţi ai fragmentului, contestatari ai metafizicii văzută ca act constitutiv violent. Chiar şi aşa, postumanismul filosofic, deconstructivismul şi alte curente afine păstrează încă intactă grija pentru „uman”, pentru conservarea, fie şi evocatoare, slabă, comemorativă, a ceea ce experienţa umană a produs de-a lungul secolelor. Îngerul istoriei este încă îndurerat privind hecatomba dinapoia paradisului. Spaţiul virtual pare amnezic, miop, nestatornic, păzit de apariţii spectrale, inconsistente, incapabile de memorie şi recunoştinţă. Prezentul, destructurat, provocator, sfâşiat, dramatic, pare asemenea uneia dintre femeile din poveştile lui Milorad Pavic: avea mereu în ochi ceva din ziua de ieri şi pe buze ceva din ziua de mâine.


Acest text are la bază prezentarea pe care am făcut-o în luna iunie a acestui an la „Noaptea filosofiei”, eveniment desfăşurat, pentru prima dată anul acesta la Bucureşti şi Timişoara.[2] Forma finală datorează mult discuţiilor cu Cornel Moraru şi textelor dedicate de acesta[3] problemei virtualului. Nu în ultimul rând, textul nu s-ar fi născut în această formă fără lectura polemică a remarcabilei cărţi[4] a lui Mihnea Măruţă privind identitatea virtuală.


[1] https://polirom.ro/plural/6882-roata-placerilor-de-ce-n-au-iubit-unii-intelepti-cartile-.html

[2] https://www.scena9.ro/article/noaptea-filosofiei-din-bucuresti-in-cinci-prelegeri

[3] https://cornelmoraru.ro/articole-si-studii/

[4] https://humanitas.ro/humanitas/carte/identitatea-virtuala

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. „Timp să laşi lupii care îţi păzesc certitudinile să revină mârâind la o stare nebelicoasă.”

    Ca sa parafrazez o fraza cunoscuta, „vezi domne, certitudinile astea ma omoara”

  2. „Pe de o parte, dizolvarea umanului şi a metafizicii, a singurelor eşafodaje culturale pe care am fost pregătiţi să le înţelegem. Pe de altă parte, noutatea tulburătoare şi pasionantă a unei hiperestetizări a experienţei şi a unei dispersii de necuprins a „realului”. Posibilităţile politice şi culturale ale unei lumi lipsite de violenţă metafizică, dar şi aplatizarea fără precedent a expresiei culturale.”

    una dintre cele mai frumoase definiții ale haosului!

    • O comparatie aiuritoare . Desteptaciunea poate fi atributul unei persoane nu a unei …..biblioteci .
      Ca sa nu mai spun ca desteptaciunea paleste in fata intelepciunii .

  3. O pledoarie pentru a citi o carte sau a scrie cite ceva despre asta .In esenta „Cartea” , daca scoatem din intreg cartile de specialitate ce sunt accesibile doar cunoscatorilor diferentiati si asezati ca si preocupari distincte, are in componenta si nevoia de a putea folosi cuvintele si cunosterea folosirii lor , atunci cind intram in conversatie cu cei mai mult sau mai putin apropiati C ititul are si o latura sentimentala ce uneori este purtatoare de bine dar care alteori devine purtatoare de foarte mult rau .Capcana cititului contine , printre multe altele si autoinfluentarea sentimentala ba chiar si autopacalirea personala inducind stari false de normalitate sau de adevar totul fiind parte a deciziei, autorului ,textelor citite,ce include neaparat latura lui personal sentimentala .Practic suntem inselati de trairile altora pe care le cautam ca fiind parte a trairilor personale .Traim astfel intr-un moment de o falsitate fara precedent .Este ca si cum peste secole ,descoperind vreun ziar aparut in vremurile comunismului si unde am fi fost tentati sa credem ,cum ceea ce textele din acele timpuri contineau, erau parte a adevarului .Nimic nu poate fi mai fals .Virtualul ne insoteste peste tot .Nevoia de mai mult bine ne face sa ne mintim de fiescedata .

  4. ma intreb daca o platforma precum Contributors este cea mai buna optiune pentru un articol atat de „tehnic” (mult prea multe cunostiinte de specialitate); sunt insa cativa comentatori care pot contribui (asteptam cu interes avatarul „LA”) iar pentru un laic intr-ale filosofiei ca mine, ar fi interesant de facut urmatoarele paralele:
    – suntem oare contemporani la o a doua mare revolutie socio-culturala din ultimele decenii (dupa aparitia si generalizarea Internet-ului) prin inradacinarea inteligentei artificiale?
    – pentru detalierea conceptului de „virtual” ar fi interesant de stiut opinia autorului despre seria filmelor „Matrix”; comparatia hardware/software poate ajuta, la fel si memoria electronica volatila (RAM) vs stocata (SSD)
    – cum se compara revolutiile culturale aduse de academia greaca, manastiri si universitati (interactiune fizica umana directa obligatorie) cu revolutia socio-culturala a lui Gutenberg si Martin Luther (surogatul suportului scris), si cum evolueaza acest tipar in Internet si IA (accesibilitate crescuta si depersonalizare?)? Cum poate fi folosit progresul tehnologic pentru a adapta procesul educational la un volum de informatii crescut exponential? Cum s-a produs cresterea alfabetizarii populatiei de la 10-20% in 1900 la peste 90% in 1950?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro