„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46). De la înălțimea crucii sale înfipte pe maidanul condamnaților la moarte, strigătul lui Isus din Vinerea Mare, strigăt unic în istorie, a devenit emblema disperării sfâșietoare a omului care se teme să nu piardă prezența Creatorului. „Răstignirea nu e farsă și înșelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputință, orice înviere este un basm”, spunea Nicolae Steinhardt cu naturalețea lui lipsită de fanatism. „Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc… [Moartea Domnului] dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii” (1). Dumnezeu însuși asumă disperarea și pierderea încrederii înscrise în inima omului prin păcat, spunând în strigătul Fiului său cât de tragică este absența Lui în sufletul omului.
Cei care nu cred sau se răzvrătesc în fața Binelui consideră adesea prezența Răului din lume o suficientă motivație rațională pentru a pune la îndoială Providența. După căderea din Grădina Edenului, lăsându-i lui Adam și descendenților săi memoria culpei, Dumnezeu le-a dat șansa răscumpărării, urmând un nou curs al redempțiunii. Oamenii puteau de-acum să-l descopere, să-l caute, să-l simtă și, bineînțeles să-l trăiască prin încrederea compasiunii făgăduinței unui mântuitor la timpul potrivit. Alegând mai târziu un neam drept martor al așteptării hristice, Creatorul n-a făcut altceva decât să continue remedierea istoriei în favoarea omului. După multe căderi și ridicări consemnate de genealogia iudaică, atunci când Dumnezeu și-a trimis Fiul în istoria omului, El nu a expulzat răul, ci l-a luat asupra-i. De aceea, până la judecata finală, curajul credinței pe care îl oferă nu este unul oarecare, ci acela al Fiului său.
Isus a luat calea fiecărei ființe umane. S-a născut, s-a expus greutăților și a asumat cu firea omului, toată durerea și pericolele ei, invitând la curaj și la mărturisirea bucuriei că Răul nu are niciodată ultimul cuvânt. „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In16,33). Cea mai mare parte a vieții sale pământești – treizeci de ani –, o va trăi neștiut de nimeni, în așteptarea clipei pentru a putea predica public Evanghelia. Viața și cuvintele lui, minunile pe care va reuși să le împlinească primind credința cu care cei mai mici l-au întâmpinat, vor dezvălui Inima plină de compasiune a Tatălui, dar îl vor conduce negreșit pe Isus la Calvar. Va trebui până la urmă să-și verse sângele pentru toți, punându-se pe sine astfel stavilă în fața răului și arătând bunăvoința de a-i îndura și suporta grozăvia.
Nu există în lume om scutit de încercări. Evenimentele care bulversează siguranța te pun evident în fața a două perspective. Prima este aceea de a te lăsa înfricoșat și demoralizat, pierzând consistența credinței și disperând. A doua este de a crede că dacă un lucru greu de suportat nu poate fi controlat prin voința proprie, dincolo de orice sărmană și deprimantă previziune omenească, el oferă totuși până la urmă o învățătură folositoare. Cel mai important lucru e să știi că nu ești singur. Apoi, că sunt destule exemple în istoria lumii, chiar la savanții științelor pozitiviste, care recunosc în clipele tulburi un drept încrederii și rămășagului cu Cerul.
În aceste zile de încercare, când fizic ușa bisericilor pare iremediabil închisă, trebuie amintit un adevăr important. Lepădarea de sine invită la vederea diferită a lucrurilor: „Cine va voi să-și scape viața o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa”(Mc 8,35). Vinerea Mare ne împiedică să disperăm și să ne răzvrătim altfel decât împotriva Răului. Atunci când Isus moare pe cruce, semnul jertfei sale devine evenimentul care depășește istoria. El rămâne singura zestre a devotamentului față de bine care îi oferă omului măsura acestei lepădări de sine. Jertfa arată de ce răul, prin compromisul meu, primește putere să bulverseze viața (mea și a celorlalți), dar și cum poate fi scos din circuit, fără a-i răspunde cu aceeași monedă, împiedicându-l și micșorându-i proporțiile.
Limba Evangheliei lui Hristos este destul de clară: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și mă urmeze!” (Mt16,24). El a purtat crucea, dar acestei purtări îi urmează propria ta cruce, ucenicia confruntării tale cu alegerile bune sau rele, străduindu-te să i te asemeni Lui. A-l urma nu este un antrenament de forță. Înseamnă să renunți la un anumit fel restrictiv de a citi viața, după interese personale, după succesul și siguranța exclusivă a trupului tău trecător prin lume. Mulți cred că lepădarea de sine este o imagine a nefirescului, or tocmai aici stă cheia înțelegerii chemării lui Dumnezeu spre eroism. A refuza „spiritul trândăviei, al grijii de multe, al poftei de stăpânire și al grăirii în deșert!”(2) arată conștiința clară că viața se poate privi prin multe lentile.
Izolarea în casă din aceste zile poate amplifica sentimentul eșecului personal. Este evident că a lua pe umeri propria cruce nu mai e un moft al popilor. Cu ce se îndeletnicește însă un om de caracter în timpuri grele? Până acum, trufia profeților de nenorociri și demagogia istoricilor atoateștiutori – cei care exaltează doar inconsistența nației! – nu au ajutat susținerii eroismului între virtuțile principale ale comunității tale istorice. Face mult bine să-ți amintești acum că vremurile grele pot revela, chiar și la români, mirabile resorturi ale energiilor bune. Energii pentru care reușita vieții nu-și mai permite să piardă cuviința și altruismul Crucii. Și iată, cu puțin umor, făcând introspecții fericite, ai nesperata șansă de a da crezare unui altfel de eroism decât acela în care ai investit ieftin până acum.
De cele mai multe ori, a fi martor la o grozăvie prezentă care scutură conștiința ajută în reconsiderarea itinerarului personal. Un eveniment dramatic nu reclamă doar indignări de factură umanistă, ci ceva mult mai profund. Sunt clipe care, prin contactul singular al persoanei cu fatalitatea, pot schimba traiectoria vieților, altfel greu de situat doar emoțional. Pe Golgota, statura lui Isus răstignit a provocat în asistență un puternic sentiment de nevrednicie și căință: „după El venea mulțime multă de popor și de femei, care se băteau în piept și îl plângeau”; „toate mulțimile care veniseră la această priveliște [a Răstignirii], văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-și pieptul” (Lc 23,27.48). Aceste simțăminte foarte adevărate consemnate cu meticulozitate de Evanghelie, nu au de-a face cu inconsistența omului slab de înger. Dacă te mulțumești însă să le iei în glumă și în aceste zile nesigure, riști să pierzi miezul intim al vieții.
A ajunge ceasul cel rău – de care te ferești în general printr-o grijă firească – îți permite să schimbi măcar ceva în existența-ți searbădă, care altfel se mulțumește ușor cu delectări iresponsabile. Orice timp istoric marcat de dezastre în comunitate conduce la un alt mod de a considera tăria și virtutea. În vreme obișnuită, caracterele tari se definesc prin rețeta succeselor prosperității și a superiorității de mijloace, a căror notă de brutalitate pentru titulari va fi întotdeauna viciul predilect al puterii. În vremuri grele, însă, tipul omului de caracter arată în primul rând consistența omeniei până și în cele mai penibile istorii și sensul jertfei în favoarea celorlalți. Lupta cu tine însuți și cu greul, implicit privirea spre ceilalți, forjează într-adevăr un devotament neobișnuit față de semeni. Întotdeauna Vinerea Mare a scris și la români, mai bine ca oricând, caracterul persoanelor de calitate. Fie că a fost vorba despre rezistența în fața ciumei roșii, în fața ticăloșiei, dar și în fața unei tragice epidemii, refuzând să te lași copleșit.
*
Nu poate fi victorie fără o cruce prealabilă. De acceptul recunoașterii crucii sau de refuzul ei în viață depinde crezul tău în caracter. Niciun eroism nu se poate rupe de o ordine morală care are divinul drept referință certă. Viața omului și a generațiilor nu se consumă doar prin ochii contemporanilor, iar consistența judecății este reală numai din perspectiva timpului. Omul care crede știe că Vinerea Mare capătă sens abia trei zile mai târziu, în Învierea care vine după răstignire și moarte. Când vezi frică, tulburare sau tot ceea ce ar putea inspira disperarea, nu e nimic mai important decât să continui să ceri răbdare, încredere, curaj. Răbdarea cu care și-a trăit caznele Isus și curajul de a trece dincolo de siguranța momentană a trupului tău. Dacă nimic nu te desparte de dragostea Lui (cf. Rom 8,35), ceea ce trăiești, în ora gravă de acum, te poate asemăna – dacă vrei! – cu El.
NOTE______________
1 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia 1991, p.53; 56.
2 Rugăciunea sfântului Efrem Sirul (+373) folosită în Postul Mare.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Credinta este necesara ca suport moral si psihic. Dar cere o anumita decenta si rigoare in sine. De multe ori, si se vede in ortodoxie, dar si in alte religii de pe glob a cazut in alta extrema, aceea a impunerii dogmelor, a unor actiuni megalomanice si de afisare din partea preotilor, clerului a unor atitudini nepotrivite, a orientarii catre afaceri prea mult si a lipsei de apropiere si comunicare umana. Cati preoti isi cunosc enoriasii din parohiile lor cu adevarat. Exista si preoti dedicati acestei nobile profesii dar tot mai putini. La tara poate dar in mediile urbane prea putin. Acum la vreme de pandemie, putem sa avem o rugaciune, sa aprindem o lumanare si sa ne inchinam la icoana pe care fiecare o are in casa. Un gand bun si un ajutor adevarat celor in nevoie face cu mult mai mult decat pupatul icoanelor si slujbele din biserici. La vremuri normale, da, se merge si la biserica.
Nasterea lui Isus(dintr-o fecioara ) -fiul omului , viata acestuia si in final calvarul si moartea prin rastignire („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”,)urmata de inaltarea la ceruri , ca piatra de temelie a Crestinismului , ne aduc an de an aminte de credinta noastra crestina si poate mai mult ca oricind ne uneste (aceasta aducere aminte )in momentele grele ale unei natiuni ,asa cum este acum coronavirusul . De-a lungul vremurilor crestinii au fost prigoniti in multe din momentele existentei lor si multe au fost si momentele in care in numele crucii crestinii sau razboit cu necredinciosii . Doar sa ne aducem aminte de Imparatul roman NERO ce omoara crestinii in anfiteatru (poveste atit de real spusa de H.S.in celebrul sau roman Quovadis ) sau de moartea a numerosilor crestini chiar in zilele noastre in Siria si nu numai .Totusi nu putem uita nici partea mai putin nobila a momentelor cind Inchizitia (nimeni nu poate uita actiunile marelui inchizitor spaniol Tomás de Torquemada si nefericitul an 1492 )
a declansat prigoana atit de cunoscuta noua sau vestitele cruciade ale lui Richard Plantagenetul indreptate impotriva lui Saladin in momentul in care acesta cucereste Ierusalimul . Acum este insa momentul in care religia noastra crestina sa isi arate maretia prin reprezentantii ei , ce ar trebui sa fie in mijlocul tuturor lucrurilor si a tutror formelor de ajutorare a enoriasilor .Acum este momentul ca filozofia crestina sa fie aratata tuturor si dincolo de greutatea de a intelege aceste teorii (oare citi dintre noi stiu cu adevarat in ce cred ? ) poate ar trebui la modul simplificat sa fie compus un text ce ar putea reprezenta forma usoara de intelegere a ceea ce crestinismul , ca un tot , reprezinta . Un text de o pagina care sa fie trimis enoriasilor in aceste momente grele si in care sa fie prezentate si toate actiunile bisericii acum cind omenirea este atit de crincen lovita de ucigasul tacut – CORONAVIRUS-
Credința este importanta in momentele de mare primejdie pentru umanitate. La fel de importanta mi se pare prezența unor lider care să insufle încredere oamenilor. Nu văd o astfel de personalitate nici in sanul clerului (poate papa Francisc) nici in domeniul politic.
PS
Creștinii au fost persecutați sau eliminați in Iraq. În Siria sunt in mare parte de partea regimului din Damasc.
Chiar si in astfel de vremuri nu trebuie sa ne oprim din a lua cea mai buna doctorie: rasul.
Iata o mica portie despre liderii lumii de azi.
https://www.reddit.com/r/Jokes/comments/fnj81s/plane_with_5_passengers_on_board_donald_trump/
Comentariul sarcastica al unui cititor meriat un premiu: You can tell it’s not original because Trump would never limit himself to smartest man in the USA.
„Credința este importanta in momentele de mare primejdie pentru umanitate.”
Communist until you get rich.
Feminist until you get married.
Atheist until the airplane starts falling.
Zicea un rus (unul oarecare) dupa ce avionul in care zbura s-a intors din drum si a aterizat cu bine desi unul din motoare luase foc: „Credeam ca sint ateu, dar, cind am vazut flacarile care ieseau din motor, am inceput sa ma rog.”
Un preot în vârstă de 72 de ani, infectat de coronavirus a decedat în urmă cu câteva zile în Italia, după ce a renunțat la aparatul de ventilație mecanică de care avea nevoie, pentru a salva viața unui pacient mai tânăr.
http://www.e-communio.ro/stire10490-preot-cu-covid-19-renunta-la-aparatul-de-ventilatie-pentru-a-salva-un-pacient-mai-tanar
Pe cand un astfel de gest la un umanist ateu?
Nu cred ca va așteptați la un voluntar. Ateii umanisti sunt gata să admire sacrificiul altora.
Mai bine ziceti altceva: ce faceti daca statul vrea sa tineti bisericile inchise si de Inviere? Va conformati? N-ar cam fi vremea ca biserica sa fie de partea oamenilor, ca in Polonia, in loc sa fie de partea autoritatillor?
Daca a sta acasa e din partea autoritatilor, sa inteleg ca a umbla pe-a afara – cu dispret fata de toti pe care-i pot imbolnavi – e din partea Bisericii?
Silogismul e percutant. Bravo!
@george – pretinsa ta superioritate morala se numea trufie, acolo unde am crescut eu. Subiectul comentariului meu nu erau propriile mele actiuni. Te asigur ca nu ai calitatea de a le aproba sau nu. Subiectul comentariului meu era o decizie administrativa a statului, intr-un context in care propaganda autoritarista a depasit de mult gravitatea reala a situatiei.
Exista un punct pana la care merita temperate pornirile autoritariste ale statului. Dar dincolo de acel punct, statul trebuie lasat sa-si sape singur groapa. Keep up the good work! :)
P.S. pot sa-ti ofer exemplul securistilor linsati in 1989 la Cugir, iar la un articol alaturat @Cinicul a oferit exemplul cioclilor omorati cu parul de oraseni, pe vremea ciumei lui Caragea. Articol unde eu l-am dat ca exemplu pe Robespierre: a trebuit executat, pentru ca altfel nu se mai incheia povestea niciodata.
Daca ai curiozitatea sa citesti Romani 13 te vei lamuri ….
Va admir de multe ori punctele de vedere, dar cred ca acum sunteti un pic nedrept. Presupun ca nu insinuati ca tocmai Biserica Greco-Catolica Unita cu Roma ar fi fost in istoria recenta „de partea autoritatilor”.
Pe de alta parte as zice ca alegerea serioasa ii asteapta in primul rand pe cei ce vor avea de luat decizia daca sa tina – sau nu – bisericile inchise si de Inviere. Eu unul n-as vrea sa fiu in pielea lor (sau n-as vrea sa am asta pe constiinta).
@Viorel Popescu – nu ma refer la o biserica anume. Personal, nu mai merg la slujba de Inviere inca din liceu (prin anii ’80) cand l-am auzit pe preot spunand „sa ne rugam pentru conducatorii Republicii”. Daca el se ruga pentru conducatorii republicii, sa fie sanatos, dar biserica lui (ortodoxa, in acel caz) nu ma mai reprezinta.
Probabil stiti ca in Biserica Anglicana au fost impusi dupa 2006 preoti femei si preoti homosexuali. A tine bisericile inchise fiindca asa a stabilit statul reprezinta doar primul pas in aceeasi directie. Probabil stiti ai carui partid erau parlamentarii care au cerut asta de la inceput. Va asigur ca nu merg nici anul asta la slujba de Inviere, chiar daca ar fi deschise bisericile. Probabil doar daca as fi in Polonia as merge.
Felicit initiativa de a posta un astfel de text si pe alte canale decat pe cele pe care in mod normal le folosea biserica. Mai ales pentru ca invita atat la dezbatere cat si la reflectie asupra rolului lui Dumnezeu in viata fiecaruia.
Ateu fiind, decizia mea cu privire la locul credintei in viata mea, imi este relativ clar. Si totusi, sunt de acord cu autorul acestui articol. In plina criza nu este momentul indicat de a ne schimba sistemul de valori. Pentru aceia dintre noi care gasesc in credinta in Dumnezeu un sprijin real, acum este momentul in care s-ar putea sa aiba cel mai mult nevoie de El.
Dar, de asemeana imi permit sa nu fiu de acord si chiar sa obiectez la ultimul paragraf al acestui articol. Legatura dintre spiritul de sacrificiu de care dau dovada personalul medical, politistii si toti acei membrii ai societatii care pun binele comun deasupra binelui personal, si credinta obligatorie in Dumnezeu este cel putin fortata. Se prea poate ca o parte semnificativa, poate chiar majoritara, din aceasta categorie de oameni sa aiba divinul ca si sursa de inspiratie. Dar este cel putin absurd sa fortam aceleasi set de culori asupra acelori indivizi care se sacrifica dintr-o cu totul alta incadrare morala si spirituala. Incadrare in care divinul si bisericescul sunt cel putin straine.
Vedeti comentariul lui ‘Pansy’.
Cuvinte foarte frumoase pline de intelepciune divna ma ajuta sin ma inspira.
Felicitari autorului pentru articol.
Autorul spune: Limba Evangheliei lui Hristos este destul de clară: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și mă urmeze!” (Mt16,24).
Impreuna cu versetul din Ioan 3 „16. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” cele doua versete sunt cardinale pentru intelegerea Evangheliei. Ultimul Il prezinta pe Domnul Iisus ca Mantuitor al lumii, iar primul, la fel de important, Il arata ca pe al Doilea Adam. Sa ma explic. Actiunile savarsite de Domnul Iisus ca Mantuitor al nostru sunt foarte bine cunoscute, predicate, explicate, propovaduite. Si foarte bine ca este asa. Dar actiunile Sale ca si al doilea Adam nu prea sunt explicate si intelese. De fapt, ce a dorit Dumnezeu prin crearea lui Adam si a Evei? A dorit sa creeze o fiinta independenta de sine? NU. De ce afirm asta? Pentru ca El crease deja fiinte independente: pe ingeri. Si apoi a creat si fiinte care sa lucreze nu in mod independent, ci in relatie cu El. Asta nu inseamna ca le lipsea libertatea, ci doar ca limitati fiind, nu puteau distinge corect si total Binele si Raul. In aceasta privinta depindeau de Dumnezeu, singurul care stia, la modul absolut, sa faca aceasta distinctie. Asta presupunea doua conditii: 1. omul sa se smereasca pe sine, adica sa-si recunoasca limitele si 2. sa asculte de Dumnezeu. Porunca din Eden data lui Adam si Evei, de a nu manca din pomul cunoasterii binelui si raului a fost data spre smerire si spre ascultare. In compensatie li s-a dat voie sa manance din orice alt pom si mai ales din pomul vietii. Pomul vietii era de fapt pomul iubirii. Aceasta era a treia conditie pe care trebuia sa o indeplineasca omul pentru a trai vesnic: sa iubeasca. Sa iubeasca pe verticala si pe orizontala, iata semnificatia crucii. Cand Domnul spune: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine”, pune, de fapt primele doua conditii, smerenia si ascultare, iar cand adauga : „să-și ia crucea și mă urmeze!”, adauga ultima conditie: cea a iubirii, de Dumnezeu si de semeni, adica iubirea verticala si cea orizontala. Sigur crucea mai semnifica si mantuirea noastra, dar asta doar ca lucrare a Domnului Iisus. Mai trebuie spus ca exista si un impediment in realizarea celor 3 conditii, altfel toti oamenii s-ar declara mantuiti. Impedinentul se numeste EGO, si el a aparut dupa ce Dumnezeu si-a retras Duhul din om. Duhul omului si Duhul lui Dumnezeu lucrau impreuna cat timp omul se smerea si asculta de EL. Sarpele, insa, l-a pacalit, omul s-a infumurat, vroia sa fie egal cu Dumnezeu si fara EL, independent. De aceea Dumnezeu si-a retras Duhul din om si l-a izgonit din Esen, lasandu-l totusi sa fie independent. Asta ca o pedagogie, ca omul sa realizeze singur ca fara Dumnezeu, in mod independent, el va merge spre pieire, avand doar iluzia ca stie ce e binele si raul, dar picand cel mai adesea in plasa vrajmasului. Ego-ul omului e eul sau umflat de vrajmasul si el e piatra de poticnire in reintoarcerea omului la Dumnezeu. Omul renunta foarte, foarte greu la Ego-ul sau. De aceea Dumnezeu il mai inteapa cateodata, atunci cand alte metode nu dau rezultate.
Astazi sunt foarte multi „asazisi” crestini, care accepta lucrarea de mantuire a Mantuitorului, dar nu si cele 3 conditii pentru a fi urmasi a-I Domnului Iisus: smerenia, ascultarea si dubla iubire. Domnul Iisus le-a implinit primul ca exemplu si model de urmat dat noua.
Aceasta inseamna, de fapt, mantuirea, neprihanirea si viata vesnica.
@Maris – ca opinie personala, al doilea Adam a fost mai degraba Noe, care a salvat tot ce se putea salva. Iisus a fost prea bland, de asta au ajuns astazi crestinii victime. Ei nu mai lupta pentru nimic, le-a rezolvat Iisus toate problemele.
In prezent, statul spune: „ia lasati voi crucea deoparte si mai odihniti-va o bucata”. Sigur e asta un indemn din partea Domnului? Nu e cumva din partea „opozitiei”? :)
Da, din punct de vedere pur uman ai dreptate. Totusi duhovniceste, Iisus e parintele celor duhovnicesti, asa cum primul Adam/Noe e parintele celor firesti. Poate e mai buna denumirea de Noul Adam pentru Iisus decat de al Doilea Adam. De fapt Iisus e arhetipul omului in general si al omului duhovnicesc in particular. El S-a smerit pe Sine, dezbracandu-Se de slava cereasca, a luat chip de rob, intrupandu-Se, a ascultat pana la moarte de Tatal, L-a iubit pe Tatal si pe oameni, chiar si pe cei ce Il bateau si batjocoreau, a platit pentru pacatele lor. Deci Iisus a indeplinit cu prisosinta cele trei conditii: smerenie, ascultare si dubla iubire. Aceste conditii stau la baza credintei lucratoare, vii, adevarate, nu a celei declarative, intelectuale, formale, moarte (cum spune Iacov 2/17). Relegarea Duhului Lui Dumnezeu de duhul omului face diferenta, dar aceasta relegare nu se face daca primele 2 conditii (smerenie si ascultare) nu sunt asumate. El, Duhul Sfant potenteaza a treia conditie: dubla iubire. De fapt le potenteaza pe toate, dar initiativa si acordul e la om. Duhul nu sileste pe nimeni.
Multumesc Harald de comentariu.
Ma întreb cum ar fi arătat acest articol dacă autorul lui s-ar fi născut într-o alta religie. Parcă vad „nu este alta izbanda decât cea sub semnul semilunei” :) Da, articolul arata ca fanatismul exista și la creștini. Numărați doar de cate ori folosește „numai, singurul, unicul, doar”. Ideea ca omenirea trebuie sa plătească un păcat originar mă face să-mi vomit în gura. Publicarea unei prostii ca aceasta ma face sa renunț definitiv la aceasta acestui site.
@Stef – pentru informarea ta, Allah si Yahweh sunt unul si acelasi. Iar Iisus din Nazaret (prezentat ca Iisus, fiul Mariei) a existat in realitate, ca personaj istoric. E considerat unul dintre marii profeti ai islamului, cel mai mare dinainte de Mahomed.
@Stef – am mai dat exemplul asta din viata reala, folosind construirea oraselor drept „pacatul originar”. Ideea e ca faptele au consecinte, iar odata pornit pe un drum, omul trebuie sa-si asume acele consecinte, chiar si cele neintentionate, egal daca ii convin sau nu.
Odata cu aceasta pandemie, in ritualurilr ortodoxe este nevoie de schimbari majore. Chiar daca BOR nu va dori sa le accepte. Unele sunt depasite in sec 21. Reducerea timpului de slujbe in biserici, manastiri, la jumatate, la fel pentru toate evenimentele din familie. Mai mult timp si ajutor acordat comunitatilor in afara lacasurilor de cult. Alta data personalul religios ajuta in spitale, scoli, camine batrani. Mai putine cheltuieli cu pomenile, reduse la un minim acceptat pentru toata lumea. Acordarea de slujbe si celor incinerati, din dorinta lor. In fata lui D-zeu toti suntem egali, chiar daca avem ritualuri diferite.
Bun asa! Sa le stabileasca statul reguli, eventual punem si un securist langa fiecare preot, cum era in armata „loctiitorul politic” al comandantului :)
Biserica este autocefala si isi are propria structura si organizare, institutii religioase. Aici nu este vorba de interventia statului ci de o mai buna organizare si gestionare a resurselor financiare si a oamenilor care sunt slujitori ai cultului ortodox, a timoului. Am rugamintea, Harald, mai informeaza-te serios si apoi sa faci comentarii. Daca esti asa de bine pus la punct cu toate, pacat ca nu ti sa acordat premiul Nobel.
@Aristotel – ai folosit formula ”Chiar daca BOR nu va dori sa le accepte”. Fraza e încă afișată, două comentarii mai sus. Asupra a ce ai ”rugămintea” să mă mai informez?
Domnule Harald, nu statul da reguli asupra Bisericii Ortodoxe Romane. Acorda plata personalului angajat in institutiile religioase si contrbuie la restaurarea edificiilor religioase cu statut de monumente. Cativa ani buni am lucrat in parteneriat cu Secretariatul pentru Culte dar si cu Directia pentru Minoritati din Ministerul Culturii unde este inclusa si problema celorlalte culte religioase din tara. Cunosc mai multe detalii din viata de obste din manastiri si din activitatea preotilor, cu bune si cu mai putin bune. Dar in contextul societatii de azi, am considerat ca este nevoie de unele modernizari pentru a fi mai aproape de oamenii de azi. Biserica Catolica a acceptat mai repede unele mici reforme in favoarea credinciosilor sai dar cea Ortodoxa este prea mult ancorata de ritualuri mai greoaie si obositoare.
@Aristotel – se poate, e destul de credibil ce scrii, dar reformele trebuie să vină din cadrul BOR, nu din exterior. Principiul libertății religioase ar trebui să prevaleze. Dacă BOR nu se reformează la timp, vor apărea probabil mișcări dizidente în interior, dar autoritățile trebuie să-și păstreze neutralitatea. Tocmai ca să-și păstreze credibilitatea.
Asta e partea pe care nu o înțeleg autoritățile în prezent, își calcă în picioare propria credibilitate pentru mulți ani de-acum înainte. BOR face și ea același lucru, dar fiecare e responsabil doar pentru credibilitatea proprie.
Aristotel, ai libertatea să faci milostenie după putință. Nimeni nu te obligă la un anumit nivel al cheltuielilor cu pomenile.
Dar Platon ce faci cand fiind un enorias bland si ingaduitor ceri preotului de la parhia ta sa faca o slujba pentru mama ta si ti se refuza??? Cade cerul sau nu?
Va recomand sa cititi articolul dar si comentariile din ziarul Adevarul,30 martie 2020, de Stefan Lica cu titlul „Medic roman din Milano”….m.adevarul.ro. Merita citit si atunci mai meditati despre fenomenul credibilitatii. Cunosc foarte bine fenomenul religios din ortodoxia romaneasca dar si celelalte culte, ca istorie, institutii, mari duhovnici si patriarhi adevarati si ritualuri. Unde se opreste sau porneste credibilitatea bisericii si deopotriva a adm.publice prin adevar ori prin omisiunea adevarului si unde responsabilitatea?!!
@Aristotel – oamenii simpli au anumite asteptari din partea BOR, dizidenta poate aparea si in sens invers, ca o reactie la modernizarea fortata.
Am asistat la o disputa intre credinciosi, pe tema unui anumit tip de slujba, care a adus cele doua tabere pe pozitii extrem de ostile, fiecare dintre ele gata sa nu mai participe, daca tabara cealalta avea castig de cauza. Disputa a fost rezolvata foarte abil, de un preot care stia ce face si a inceput cu ideea „in urma cu 15 ani, cand am venit eu aici, tot asa se facea slujba, dupa obiceiul vechi, insa lucrurile s-au schimbat in timp”.
Rezultatul maxim obtinut a fost ca slujba s-a tinut in ambele moduri, la doua biserici diferite. Mai intai in versiunea noua, la biserica unde avea loc disputa, dupa care zeci de oameni s-au urcat in masini si s-au dus intr-un sat aflat la 15 km, unde s-a tinut inca o slujba, in versiunea veche, dar cu toti preotii prezenti (erau 3) de la ambele biserici. Deci modernizarea BOR e complicata, nu poate fi grabita peste cat sunt oamenii dispusi sa accepte.
”După căderea din Grădina Edenului, lăsându-i lui Adam și descendenților săi memoria culpei, Dumnezeu le-a dat șansa răscumpărării, urmând un nou curs al redempțiunii”
Pe bune? Chiar trebuie sa le spunem copiilor nostri ca sunt vinovati inca de cand s-au nascut?
Din cauza unor personaje fata de care ei nu au cum sa simta ceva….
Pe bune?
Nu e asa. Ideea nu e de a-i invinovatii pe copii, ci de a-i avertiza ca fara de Dumnezeu ajungem sa facem aceleasi greseli ca si protoparintii: ca vom crede ca vom fi egalii lui Dumnezeu, stiind noi singuri, fara El, ce e Binele si Raul. Ca vom dori sa fim independenti de El si ca ne vom umfla EGO-ul si ne vom face praf mostenirea spirituala, la fel cum a patit-o si fiul risipitor din vestita pilda a Bibliei.
@Hahahaha – copiii nu sunt „vinovati”, iar pacatul nu e infractiune. Pacatul e un fel de ratare, cam cum spun eu „am dat-o in bara”. Un fotbalist care suteaza in bara nu comite o infractiune, el doar rateaza ocazia de a face lucrurile cum trebuie, de a obtine rezultatul dorit.
Intr-un stat modern, multe dintre pacate chiar au devenit infractiuni (furtul, omuciderea) dar intr-o societate arhaica, fara autoritati, nu avea cine le pedepsi penal. Ele ramaneau doar pacate, iar crestinismul incerca sa convinga membrii comunitatii sa nu le mai comita.
In concluzie, pacatul originar nu e al copiilor, e al intregii societati umane. Iar el nu e unic, intr-o multitudine de situatii se pot identifica „pacate originare”, actiuni gresite care au dus la starea actuala de lucruri si pentru care tot grupul sau toata comunitatea trebuie sa plateasca in prezent, desi nu erau nascuti la vremea aceea. Religia ofera doar un model de abordare, pe care fiecare om trebuie sa-l adapteze la realitatea pe care o traieste el.
Construirea oraselor poate fi considerata un pacat originar pentru multe probleme de azi. Caile ferate pot fi considerate si ele un alt pacat originar: cand niste oameni mor calcati de tren sau in accidente feroviare, societatea plateste pacatul originar al construirii cailor ferate. Iar acei oameni platesc cu viata, desi ei nu erau nascuti cand s-au construit caile ferate. Religia are si un rol psihologic, de a face oamenii sa accepte lucrurile pe care nu le pot schimba. Ce poti sa le spui unor copii, cand tatal lor a murit calcat de tren, iar ei stiau ca e un om bun?
Aici este o intreaga discutie.
Personal cred ca Eva a facut o alegere din curiozitatea de a STI – destinatia/ finalul era incert = Eva a suferit de o curiozitate – dorinta de a cunoaste/sti – si a negat instructiunea dar finalul este ca o noua cale, pe un alt palier, a fost deschis.
Este zona in care suntem noi, cu bunele si cele mai putin bune.
Daca Eva nu avea curiozitatea de a stii ar fi ramas acolo fericita –
„Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este imparatia cerurilor”
Practic poti sa spui ca Eva ne-a deschis drumul spre necunoscutul generat de incertitudinile dintre cunoastere/stiinta si credinta/religie, dintre obiectiv si subiectiv, dintre rational-omenesc si spiritual. De aceea viata noastra este marcata de dileme, mai mici sau mai mari si uneori primim, prin diferite feluri, raspunsul la dilemele noastre.
Viata noastra este marcata de contraindicatii – ASA NU – si de indicatii – ASA DA -«Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți»
Si totusi sunt si zone gri unde nu avem o imagine clara a ceea ce este DA vs, NU.
In viata intalnim necunoscutul si trebuie sa luam decizii – nu putem sa le amanam la nesfarsit.
Decizia bazata pe informatiile avute si analiza efectuata poate fi corecta sau incorecta – dar vom putea sti numai dupa ce parcurgem o parte din drum. Aici nu avem pacat, avem un proces de invatare in care atentia noastra este concentrata la maxim pentru a extrage raspunsul.
Pacatul este atunci cand stii si este clar ca ceea ce faci nu este bine si totusi…
Primesti iertare pentru pacat daca il recunosti si inveti sa il ocolesti – intelegi de ce ai dat in bara si incerci sa marchezi ulterior binele.
Ai un comentariu superficial.
Nu prea ma pronunt asa de dur dar nu ma pot abtine acum.
Denota ca nu ai o intelegere a celor scrise in Biblie – poate nici nu ai citit Biblia.
Stimate Harald, va dati mare filozof si ganditor, dar o mai dati si in bara. Exista doua aspecte si anume, primul se refera la progresul societatii prin tehnica si stiinta, unde multe experimente su avut si victime, ex. Marie Curie, pana la o solutie viabila si a doua ce se refera la morala, etica sociala si atitudinile pozitive ale oamenilor. Rolul religiei este tocmai acest aspect din urma, problema este a canoanelor diferite, aplicate. Si in societatile vechi existau forme incipiente de a se evita pacatele si incalcarea unor minime reguli- Codul lui Hammurapi si tribunalele din primele orase-state grecesti si primele triburi aveau anumite reguli nescrise, transmise oral.
@Aristotel – e de apreciat faptul că ați revenit la adresarea cu pronumele de politețe, se pare că deja ați avut ocazia să descoperiți noi valențe ale propriei persoane :)
Nu mă dau nici mare filozof, nici mare gânditor. Dimpotrivă, îmi bazez comentariile pe observații din viața reală, nu pe lecturi și panseuri celebre. Însă e adevărat că urma acestor comentarii, unii dintre interlocutorii mei ajung să se confrunte cu propria inadecvare și/sau insuficiență, ceea ce nu prea e de natură să îmi aducă simpatie :)
. Harald citire-Aveti multa autosuficienta si vreti mereu sa aratati ca aveti ultimul cuvant, dreptate si ca aveti, vai Doamne o experienta de viata cat intreg globul pamantesc. Si lecturile cartilor sunt bune, deschid mintea si dezvolta logica. Din fericire, multi dintre autorii ce au postat comentarii au mai multa dreptate decat dv. Daca aveti timp de meditatie, postati acolo unde cu adevarat aveti experienta acumulata pozitiv si va pricepeti.