„Visit Romania”, de la Ibn Battuta la TripAdvisor (I)

Provinciile istorice care alcătuiesc acum România nu au apărut în relatările călătorilor străini decât relativ târziu, în secolul al XIV-lea, după formarea statelor medievale Moldova și Ţara Românească. Diferenţa dintre relatările călătorilor și actele oficiale care se referă la spațiul românesc este ca aceea dintre un peisaj și o hartă, aprecia istoricul Maria Holban, în introducerea monumentalei lucrări „Călători străini despre Țările Române”. O hartă e o lucrare științifică, riguroasă cu acelaşi înţeles pentru toți. În schimb, fiecare om descrie un peisaj în felul lui, subiectiv, mai aproape sau mai departe de realitate, în funcție de tot bagajul educațional și de stereotipiile cu care a pornit la drum.

De aceea, unele texte ale rarilor călători care scriu despre România în Evul Mediu sunt pagini negre, descriind o societate aproape sălbatică, iar altele exaltă frumusetea plaiurilor și oamenilor. Bineînțeles, pe măsură ce Europa iese din Evul Mediu și trece spre modernitate, prin Renaștere și Iluminism, numărul relatărilor de călătorie despre Țările Române crește și el și apare și o anumită rigoare a redactării.

Saltul spectaculos are loc odată cu apariția industriei turistice, după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci apar și ghidurile de călătorie profesioniste, cu Baedeker ca pionier, care îşi propun să descrie cât mai precis locurile vizitate. Şi, în final, după încă un secol, apar portalurile online cu informaţii, recenzii și sfaturi generate de utilizatori, cum este TripAdvisor, unde mii de călători îşi împărtășesc aproape în timp real experienţele de călătorie.

Să dăm, deci, cuvântul călătorilor.

La început a fost Babadag

Unul dintre primii călători celebri ce au străbătut spațiul actualei Românii a fost geograful arab Ibn Battuta, care a străbătut Dobrogea în anii 1330-1331. Acesta face un popas în oraşul Baba-Saltâk, identificat de cercetătorii români cu Babadagul, despre care scrie că este cel mai depărtat oraș care ține de împărăția turcilor. Numele orașului pe care îl menționează călătorul geograful arab vine de la Sarı Saltık Baba, un celebru derviș musulman, venerat ca un sfânt, mai ales în zona Balcanilor. Despre el să crede că a condus un prim grup de coloniști turci, care s-au instalat în Dobrogea în jurul anului 1260. Mormântul lui Sarı Saltık Baba se păstrează încă la Babadag, fiind un reper pentru musulmanii din România și din afara ei. 

Relatarea lui Ibn Batuta este plină de confuzii și inadvertențe, puse pe seama faptului că a scris-o după 25 de ani de la efectuarea călătoriei. El descrie Babadagul ca find la marginea unui pustiu a cărui traversare ține 18 zile, dintre care opt fără sursă de apă. Tot în Babadag, Ibn Battuta a suferit aşa de tare de frig, încât și-a adus aminte perfect şi la bătrâneţe: „Era atunci toiul iernii. Eu mă îmbrăcam cu trei cojoace și cu două rânduri de nădragi, dintre care unul bine căptușit. (…) Mă spălam cu apă caldă, chiar lângă foc. Dar nu curgea nicio picătură care să nu înghețe îndată. (…) Şi dacă îmi scuturam barba, cădea un fel de zăpadă”.

Peripețiile unui cavaler francez în Moldova lui Alexandru cel Bun

Din secolul următor datează una dintre primele relatări de călătorie ale unui apusean care a străbătut țările române. Este vorba despre Ghillebert de Lannoy (1386-1462), un cavaler francez, care, în 1421, se îndrepta spre Țara Sfântă, când a fost jefuit în Moldova. Iată ce scrie francezul despre această păţanie: „(…) și când m-am despărțit de sus-numitul domn al Moldovei (Alexandru cel Bun – n.r), acesta mi-a dat un cal, o escortă, tălmaci și călăuze și am umblat prin mari întinderi pustii, de peste patru leghe, în sus-numita Moldovă. Și am ajuns la o cetate întărită și port la Marea Neagră, numită Moncastro, (Cetatea Albă – n.r) unde trăiesc genovezi, români şi armeni. (…) Iar când să intru noaptea în sus-zisul oraş Cetatea Albă, eu și cụ un tălmaci al meu am fost prinşi, aruncați jos de pe cai și prădaţi de hoţi; și chiar m-au bătut şi rănit greu la braț, ba m-au și dezbrăcat lăsându-mă gol doar în cămaşă, legat de un copac, o noapte întreagă, lângă malul unui mare râu numit Nistru, unde am petrecut noaptea, în mare primejdie de a fi ucis sau înecat.

După ce și-a văzut moartea cu ochii, cavalerul francez a fost eliberat a doua zi dimineaţa, şi, îmbrăcat doar în cămaşă, a intrat în Cetatea Albă. Ghillebert de Lannoy a intervenit apoi pe lângă Alexandru cel Bun, iar tâlharii au fost prinşi şi predați cavalerului, „cu ștreangul de gât, cu slobozenia să-i omor”. El i-a iertat însă, după ce şi-a recuperat banii.

Cum arăta Suceava lui Ștefan?

Tot de la un călător occidental, Giovanni Maria Angiolello (1450-1525), ne-a rămas o succintă descriere a Sucevei, din vremea lui Ștefan cel Mare. Italianul era vistiernic al sultanului Mehmed al III-lea, pe care l-a însoţit în campania din 1476 împotriva domnitorului moldovean. „Oraşul Suceava era înconjurat cu șanțuri şi palisade. Casele și bisericile erau de lemn și acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră și tencuială, pe o coastă, în afara oraşului. Acesta rezista și era bine înzestrat”, scrie Angiolello despre cetatea de scaun a marelui voievod.

Un alt italian, Matteo Muriano, doctor la curtea lui Ștefan cel Mare, a lăsat o descriere a Moldovei în 1502. „Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri, şi nu fãcuți să stea pe perne, ci la război, pe câmpul de luptă (…). Ţara este mănoasă și foarte frumoasă și bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele. (…) Grânele se seamănă în aprilie şi în mai, iar vinuri de felul celor din Friuli (nordul Italiei – n.r.) se obţin în august și septembrie, Pășuni sunt foarte bune”, spunea acesta într-o scrisoare către Senioria Veneției.

Țări bogate și roditoare, dar cu locuitori cam înapoiați și neciopliți 

De la începutul secolului al XVI-lea (1517-1519), datează și o descriere a zonei aurifere din Transilvania, datorată prelatului catolic Stephan Taurinus, un german originar din Moravia. „Abrudul Transilvaniei este un târg bogat în aur, în jurul căruia munții sunt atất de fericit încărcați de un belşug minunat, încât cu bună dreptate s-ar putea spune că e tezaurul naturii atotroditoare şi vistieria nicicând secătuită a unei măreţe împărății”, scrie Taurinus. El notează și despre Cluj, laconic, că ,,este mai frumos pe din afară, mulțumită zidurilor ce-l înconjură, decât pe dinăuntru, cu clădirile înălțate acolo”. Şi tot Taurinus concluzionează despre Transilvania: „Bogată în aur, argint, oi, vii, turme, ocne de sare. (…) Într-un cuvânt nu-i lipsește decât lustrul civilizației şi un aer mai temperat”.  

Scrierile lui Taurinus despre Transilvania sunt datate la 1517-1519. Cinci ani mai târziu, în 1524, raguzanul Michael Bocignoli face o descriere a Țării Româneşti, cu bune și cu rele: „Se întinde în lungime de la Apus la Răsărit cale de douăsprezece zile, în lăţime de la miazăzi la miazănoapte, cale de trei zile și mai mult. În acest șes necurmat, pământul este gras, potrivit pentru cultură, afară de locurile unde e tăiat de mlaştini sau păduri. Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului, în afară de vin, de care acest neam este foarte doritor ca unul ce e aplecat la beţie și la lăcomie; nu este nicăieri în altă parte o mai mare mulțime de vite, iar hergheliile de cai sunt abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte (…) Se locuieste nu la oraşe ci în sate, dar cu populaţie foarte deasă. (…) „Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele lor; nu se îngrijesc nici de slujba ostășească și nici de treburile obştești; sunt atât de porniți pe harță și ceartă, încât de cele mai multe ori cele nu se dau în lături  de a-și omorî domnii”.

Veranzio Întregitorul

Eruditul Antonio Veranzio (1505-1573) este unul dintre primii autori care a lăsat o descriere coerentă a tuturor celor trei țări românești, aşa cum arătau ele la jumătatea secolului al XVI-lea. Iată cum descria Țara Românească și Moldova: „Țara Românească este mai netedă și cu o așezare mult mai lină și se deosebește mại mult prin frumusețea îmbietoare a locurilor. Totuși, și una, și alta au o climă sănătoasă, un pământ roditor și sunt foarte bogate în vin, în bucate, în vite și în herghelii. Orașe nu sunt deloc în aceste țări și nicio civilizație orășenească, și nici clădiri mai impunătoare. În Moldova sunt doar trei cetăți de piatră, în primul rând Suceava, reședinţa domnească, apoi Hotinul și Neamțul (…). Satele arată ca niște colibe de păstori împrăștiate peste tot locul, târgurile nu sunt întărite cu niciun fel de îngrădituri, iar casele tărănești sunt puţin ridicate de la pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut si acoperite cu paie sau stuf. În Țara Românească, Târgovişte este singurul oraş mai însemnat, destul de întins și capitala ţării, mai sunt două cetăți de piatră, dar nu aşa însemnate ca să fie vrednice a fi date pe nume. Celelalte toate sunt aproape ca în Moldova”.

Transilvania, pe care o cunoștea cel mai bine, Veranzio o descrie cu lux de amănunte. Iată un pasaj: „Acea parte care este locuită de secui și care pornind de aci se întinde spre Brașov cât și spre cetatea Făgărașului și până la Sibiu este cea mai sălbatică, amestecată, pe alocuri, cu păduri, văi și munţi, căci are păduri umbroase, pline de farmec și este udată de râuri nesecate, Și în tot locul se ivesc dealuri însorite, acoperite de vii și (…) câmpia este aproape şi nu este strâmtă. Regiunea este de altminteri foarte potrivită pentru toate semănăturile și dacă vrei să o compari întru toate cu toate acele ce se fălesc cu rodnicia gliei, cu îmbelșugarea bucatelor, cu mulțimea turmelor, cu râurile izvoarele, cursurile de apă, cu blândeţea aerului, în sfârşit cu toate cele ce sunt pentru folosul omului, nu va ramâne mai prejos pentru niciuna din ele si va întrece pe cele mai multe. Căci în adevăr ea este atât de bogată în grâne și chiar în vinuri, încât adeseori se vine de aci chiar în ajutorul Ungariei si al țărilor vecine”.

Iașiul lui Vasile Lupu

Trecem pe repede înainte 100 de ani și ajungem la călugărul Niccolo Barsi, autorul unui veritabil jurnal de călătorie, intitulat ,,Noua și adevărata povestire a călătoriei facute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul 1632 până în 1639, în ținuturile tătarilor, cerchezilor si abbazilor și în Mingrelia, în care se povestesc multe întâmplări stranii și ciudate”. Barsi străbate și Moldova, lăsând descriere o descriere consistentă a Iașiului din acele vremi, pe când voievod era Vasile Lupu: „Acest oraș este aşezat jumătate în șes, iar cealaltă jumătate pe coasta unui deal; nu are însă ziduri; numai palatul domnului este înconjurat de o parte cu ziduri și de cealaltă parte este închis cu bârne îmbucate unele într-altele. Lângă palat este un lac prea frumos, bogat în peştii cei mai gustoși, dar nimeni nu are voie să pescuiască fără învoirea anume a domnului.

În fața palatului, pe celălalt mal al lacului, se află o mândră mănăstire de călugări din ordinul Sf. Vasile, dar de schismatici; numită Galata. Locuinţele orașului, foarte puține la număr sunt toate din pământ, însă cea mai mare parte din ele sunt făcute din bârne îmbucate unele într-altele. (…) Aceste case ei și le împodobesc cu pridvoare și balcoane ieşite în afară, pentru a putea sta în timpul verii la răcoare, și le acoperă de cele mai multe ori cu paie. Numai casele boierilor și cea a domnului sunt acoperite cu şindrilă. Toate sunt izolate una de alta şi fiecare din ele își are ograda sa cu grajduricpentru vite. Numai bisericile şi palatul domnnului sunt de zid. Catolicii au o bisericuţă ţinută ba de călugări dominicani, ba de franciscani. În acest oraş locuiesc moldoveni, greci, armeni, turci, francezi, poloni, unguri, ruşi, italieni şi alții de toate neamurile”.

Țara Românească, sub Matei Basarab

Cam în aceeași perioadă, se remarcă și aventurierul Bartolomeo Locadello, un negustor italian din Bergamo şi pescuitor în ape tulburi la Constantinopol. În capitala otomană, el se dădea ca find fiul lui Anton Vodă și emitea pretenții la tronul Moldovei. În acest scop, a amanetat mărfurile tatălui său, pentru a corupe administraţia otomană, dar a ajuns în temniță, de unde a fost salvat de sora sultanului. Bartolomeo a ajuns în cele din urmă în ţările române, dar nu în Moldova, ci în Muntenia, unde, la un moment dat, recruta mercenari pentru armata venețiană. Într-o scrisoare trimisă în 1641 de la București către dogele venețian, Bartolomeo descrie Muntenia lui Matei Basarab ca un stat cu un comerţ înfloritor, deşi pustiit de războaiele recent consumate: „Această provincie a Ţări Româneşti, așezată la șes, are câmpii întinse și păduri nesfârșite precum și munţi, dar numai spre partea Transilvaniei; este scăldată de multe râuri (…) are bălți, care sunt numeroase, și își au obârşia în Dunăre; din aceasta se formează mlaştini foarte mari; de asemenea, are și ocne de sare. Are mine de aur, de aramă și de o anumită păcură neagră, care arde ca ceara; de acestea însă locuitorii nu se ating, pentru a nu da turcilor prilej de vreo schimbare. Bogăția acestei provincii stă în marele belșug de grâu, din care se opreşte cantitatea necesară pentru nevoile țării și se mai trimite acum de ajuns și în tările vecine, iar ceea ce prisosește este cumpărat de negustorii turci și greci. (…) Vin se produce din belșug; nu este prea tare și se consuma mult; se mai aduc şi vinuri străine, căci în aceste locuri vinul se bea cu plăcere. Apoi, cea mai mare parte din boi şi oi – de care țara este îmbelşugată – sunt de asemenea duși de catre negustorii turci și greci la Constantinopol, unde găsesc foarte ușor debușeu; iar boii, mai sunt duși de către negustorii albanezi la Zara (azi Zadar, în Croația – n.r.r) și de acolo la alți negustori, la Veneţia. Este apoi uimitor belșugul nesfârşit de miere, despre care s-ar putea spune a alcătui venitul cel mai statornic al țării; din vămi, din banii plătiți pe miere și din ceara ce se produce din belșug, țara poate acoperi, în cea mai mare parte, cheltuielile nenumărate pe care le face anual, la Poartă. Și după cum mierea mai sus pomenită se vinde în Turcia la Constantinopol, tot astfel cea mai mare parte din ceară este dusă de negustori greci, prin Spalato (azi Split, în Croația – n.r.), la Veneţia, care aduc, în schimb, din Veneţia multe stofe de mătase, de lână și fir, şi le vând domnului și bisericilor lui, şi altora”.

Transilvania aceleiași perioade (1629-1639) este descrisă la superlativ de scriitorul David Frolich, care se arată impresionat de bogăţia țării. Este, de altfel, „epoca de aur” a principatului ardelean. „Nu cred să se găsească în lume un loc unde să crească mai bine grâul ca în această Transilvanie, căci aici paiul grâului este aproape tot atât de tare și de lung ca trestia”, remarcă acesta. Laudele sale la adresa Transilvaniei sunt supralicitate în 1632 de cele ale lui Paul Strassburg, consilier secret al regelui Sudiei, la adresa Valahiei: ,,Pot spune că în toată lumea creștină nu este pământ mai roditor decât cel al Ţării Românești.”

În partea a doua a acestei treceri în revistă, continuăm cu descrierile de călătorie din perioada iluministă, până în ziua de azi. 

Notă: Textele sunt citate după „Călători străini despre Țările Române”, volumele I-VIII.