La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990‒2012. Îi cunosc relativ bine şi mi se pare că pot propune aici un început de discuţie onestă, lipsită de partizanat, de idiosincrazii şi de emoţii. Nu-mi ascund afinităţile, dar încerc să le explic raţional, cu argumente factuale.
Atunci cînd Cristian Pătrăşconiu mi-a propus acest interviu-dialog, am acceptat fără ezitare, deşi eram prins până peste cap în numeroase alte proiecte şi angajamente. Am făcut-o din cel puţin două raţiuni: în primul rând, pentru că îl socot pe Cristian unul dintre cei mai inteligenți şi talentaţi intervievatori români. Am lucrat cu el, ne-am întâlnit în situaţii formale şi informale, emitem pe lungimi de undă convergente. Apoi, pentru că, din motive despre care vorbesc în carte, am avut ocazia să mă intersectez, direct sau indirect, cu toţi cei trei preşedinţi ai României de după 1989 (ba chiar şi cu Nicolae Văcăroiu, preşedintele interimar din 2007). Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei președinți aleși democratic, apare în carte și cel care i-a precedat, cel responsabil de „instituirea sceptrului prezidențial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceaușescu.
Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile celor doi lideri ai Romaniei comuniste. Am publicat studii si carti despre comunismul dinastic si despre „fantoma lui Dej”. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalitati in cartea de dialoguri aparuta in 2004. Ion Iliescu este el insusi copilul (ori, altfel spus, „produsul”) a ceea ce putem numi cultura politica a comunismului romanesc, cu fixatile, nevrozele, anxietatile, complexele si ambitiile stiute. Cred ca sunt in masura sa compar tipurile de conducere in regimul totalitar cu cele din Romania post-comunista, sa notez discontinuitatile, dar si unele nelinistitoare continuitati la nivelul formelor mentale.
Ca politolog, sunt interesat de avatarurile regimurilor democratice şi non-democratice, mă interesează, în cazul primelor, relaţia dintre prezidenţialism, semi-prezidenţialism şi parlamentarism. Vreau să înţeleg, iar întrebările lui Cristian Pătrăşconiu sunt invitaţii excelente în această direcţie, cum se întâlnesc, în comportamentele celor trei elementele psihologice, bagajul biografic şi opţiunile ideologice. Cât din acţiunile lor este efectul pragmatismului şi cât provine din ataşamentul pentru anumite valori?
În unele momente, mai ales în 2012, relaţiile dintre aceşti trei oameni de stat au fost extrem de încordate. S-au spus lucruri dure, s-a turnat gaz peste foc. Să sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor în raport cu un şef de stat care trage un semnal de alarmă privitor la degradarea statului de drept este cel puţin stingheritor. Ar merita scris un studiu despre felul cum înţeleg foştii şefi de stat din România postdecembristă să mistifice realităţile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun-simţ detectează sugrumarea justiţiei independente, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au identificat, în consens cu duumvirii din fruntea USL şi cu Dan Voiculescu, lupta împotriva “tiraniei băsesciene”. Era nevoie ca doi foşti preşedinţi să intre în campanie deschisă pentru înlăturarea celui de-al treilea?
Ion Iliescu ar trebui să ştie că statul de drept din România nu s-a consolidat datorită PSD, ci în pofida mafiei pe care a păstorit-o în aceste peste două decenii. Că oamenii săi au contribuit la deteriorarea fulgerătoare a ceea ce s-a clădit începând, practic, din 1997. În cazul lui Iliescu, este vorba de consecvenţă întru respingerea pluralismului veritabil. În cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile ţin, din cât pot înţelege eu, de un orgoliu hipertrofiat şi de sentimentul că intelectualii din România (mai precis cei pe care îi tot acuza că au „suflete de sclavi”) nu i-au recunoscut meritele.
În ce mă priveşte, nu minimalizez reformele din domeniul justiţiei şi izbânzile din politica externă (au jucat roluri importante în aceste direcții domnii Valeriu Stoica şi Andrei Pleșu). Întâmplător, sunt printre aceia care îi acordă domnului Constantinescu un mare credit pentru curajul demonstrat în politica externă pe vremea când Iliescu şi PDSR-ul îl glorificau pe Slobodan Miloşevici şi condamnau acţiunile NATO. Am spus-o într-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Român şi publicat în revista 22, deci după încheierea mandatului său: E bine să nu uităm pădurea din cauza copacilor. Prima mare breşă, de fapt una decisivă, în sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanţa, criteriu esenţial pentru judecarea realităţii şi calităţii democraţiei. Au urmat însă numeroase eşecuri datorate pe de o parte rezistenţei îndârjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar şi, pe de altă parte, lipsei de voinţă politică a echipei Constantinescu, fragmentării forţelor antitotalitare.
Miza jocului politic actual din România este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede că este vorba de spuse fără noimă, de focuri de artificii electorale, se înşală amarnic. Pentru a fi europeană, România are nevoie de justiţie independentă. Este ceea ce înţelege Traian Băsescu, şi aşa îmi explic strategia sa de după referendumul din nevrozanta vara a anului 2012.
Ştiu că sunt destui exasperaţi de preţul coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Am prieteni apropiaţi care privesc poziţia lui Traian Băsescu drept una fatalmente perdantă şi îl acuză de abdicare de la principiile pe care le-a apărat până acum în pofida tuturor intemperiilor şi mizeriilor. N-am mai fost în ţară din iulie 2012, nu am purtat nici o discuţie cu Traian Băsescu pe acest subiect. Dar aş spune că în condiţiile date de loc şi de timp, cu o dreaptă fragmentată şi autodevorată de pasiuni extrem de personalizate, Traian Băsescu nu are altă soluţie decât coabitarea dacă vrea să lupte în continuare pentru acele principii în care crede. Atât cât îl cunosc eu, şi cred că îl cunosc bine, nu va ceda.
Este momentul unei regândiri lucide a ce s-a construit în aceşti ani, a ce s-a distrus în 2012 şi mai ales a ce trebuie întreprins în continuare. Sper că această carte poate servi acestui scop, întărirea statului de drept, care ar trebui să inspire acele forţe politice cărora nu le este indiferentă credibilitatea şi onoarea democraţiei din România.
Calde mulţumiri Lidiei Bodea şi lui Gabriel Liiceanu pentru sprijinul dat apariţiei acestui volum. Ca şi Cristian Pătrăşconiu, sunt convins că Oana Bârna este redactorul de carte ideal: perspicace, entuziast, franc şi exigent. Îi mulţumim din inimă.
Washington, DC, 19 aprilie 2013
(Textul de mai sus apare ca argument la „Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri realizat impreuna cu Cristian Patrasconiu, care va fi lansat la Bookfest sambata, 1 iunie, la ora 1 p.m. Vor vorbi Horia Patapievici, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga si Cristian Patrasconiu. Fireste, as fi dorit sa particip. Nu am putut sa o fac din ratiuni usor de inteles: fiul nostru, Adam Volo, are festivitatea de absolvire a liceului pe 2 iunie, motiv de mandrie si bucurie pentru el, pentru familie, pentru numerosii nostri prieteni. O marturisire: titlul cartii ne-a fost sugerat de Mircea Mihaies dupa ce a citit manuscrisul. Ii multumim si pe aceasta cale, Cristian Patrasconiu si cu mine).
http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor
Recomandare de lectura, nu fara legatura cu subiectul presedintilor post-comunisti:
http://www.curteaveche.ro/carti/noi-aparitii/marci-shimoff-carol-kline.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dintre toți președinții, Emil Constantinescu a fost singurul care aduce a democrat occidental. Dl.Băsescu provine din pepiniera Georgia , de dl.Iliescu nu mai spunem…
Emil Constantinescu a fost cea mai mare dezamagire de dupa 1989, pentru o mare parte a cetatenilor care au votat CDR.
De la Ion Iliescu nu ne asteptam la nimic bun, asa ca el nu intra in categoria „mari dezamagiri”.
Emil Constantinescu a fost un om exemplar de cinstit, de corect.
In propaganda sa electorala ne-a spus ca are 15000 de specialisti, ca americanii i-au promis sesemiliarde de dolari daca va fi ales, ca in douasute de zile va schimba radical tara.
S-a dovedit a fi un om de cuvant, excesiv de serios, nu un trisor.
ERATA Link corect la lucrarea lui Gauck :
http://www.curteaveche.ro/marci-shimoff-carol-kline.html
Va multumesc.
Ingaduiti-mi sa va felicit pentru frumosul eveniment din viata fiului Dvs. si sa adaug cele mai bune urari.
Multumesc din inima.
Presedintii de dupa ’89 sunt exponentii pseudo-democratiei si consolidarii sistemului neo-totalitar potrivnic statului de drept si gata sa vinda orice pentru a ramine la putere si prin satisfacerea nevoilor mereu crescinde ale marilor puteri.
Sistemul neo totalitar a consfintit prin lege si practica toate crimele si faptele din eopca comunista.
Am putea sa numim aceasta perioada epoca Iliescu, emanatul care a facut raul cel mai mare si care a fost adus la putere de atitea ori pentur marea calitate de a fi docil si suspus puteriolr dominate, meserie pe care a practicat din tinerete.
Directia Corneliu Coposu a fost hulita tocamai pentru ca ar fi democratizat tara si ar fi intarit statul pe care epoca actuala il huleste si indica noi directive inca neclare in mintile integratorilor in neclaritate precum Evropa si alte planuri unioniste falimentare.
Un exemplu al consfintirii faptelor si legilor comuniste este vinzarea de catre staul roman a caselor pe care le-a furat.
Procedura a fost consfiintita legal in anul 1995 prin lege care interzicea proprietarilor sa reintre in posesie si dadea clienteli politice posibilitatea sa cumpere case la pret de motocileta sau bicileta.
CEDO s-a aliniat practicii de terorizare a proprietarilor prin decizie pitot cu careacter exemplar in care desfiinteaza drepturile omului prin prevederi precum:
-Statul cunoste mai bine decit CUrtea ( CEDO ) conditiile interne si situatia din tara si ce trebuie sa se efectueze.
Aceasta este piatra pe mormintul drepturilor omului si in special a dreptului la o judecata dreapta, a judecarii impartiale si tratarea egala impartiala a partilor de Curte (CEDO).
CEDO se auto descalifica in fata statului roman pe care il vede superior instantei drepturilor omului si isi asigura un loc de obedient.
CEDO favorizeaza statul in sustragerea de la obligatiile lui fata de cetatenii romani si favorizaeaza creditorii tarii pe care ii protejeaza de prostiile statului si ii plaseaza pe o pozitie superioara cetatenilor statului.
Principiul superioritatii datoriei externe asupra datoriei interne si starea dezastroasa a oamenilor si statului este cucerirea politicilor presedintilor de la 89 si pina acum.
Suneti cine este de vina pentru datoria noua a statului prin rezilierea contractului de construire a autostrazii ?
Statul prin conducatorii lui iluminati ( presedinti si tirani iluminati ) sau nea Ion din Urati ?
Un titlu alternativ ar putea fi „Lantul Ghinioanelor”. Felicitari pentru reusita. Recunosc ca nu mai „am stomac” (ca sa folosesc o sintagma prezidentiala) sa citesc in intregime texte care victimizeaza / pun pe piedestal pe presedintele Basescu. Nu mai intru in amanunte de ce pentru ca astazi e vineri, vine weekend-ul si nu e indicat sa ne enervam. In rest, o sinteza reusita si incitanta cu privire la administratiile Iliescu si Constantinescu.
Nu in ultimul rand, felicitari pentru evenimentul programat pe 2 iunie. E o mare realizare si ca parinte trebuie sa fiti in al 9-lea cer. Mult success lui Adam!
Multumesc mult pentru felicitari. Va incredintez ca n-am scris decat ceea ce cred. Nu e vorba de a pune pe nimeni „pe piedestal” si nici de a victimiza. Weekend placut!
Domnul profesor, sunt convins ca nu aveti nicio agenda in spatele a ceea ce scrieti si publicati. Problema e la mine, la perceptia mea de simplu observator. In final, sper sa ma insel cu privire la ce cred, sper ca lucrurile vor lua o turnura fericita cat mai repede cu putinta. Inchei cu traditionalul slogan Alamo!
Poate va va interesa:
http://www.romanialibera.ro/multimedia-video/cristian-patrasconiu-la-dezbaterile-rl-despre-cartea-presedintilor-303268.html
Mi-a placut interviul. E refreshing sa vizionezi un dialog civilizat pe chestiuni legate de politica romaneasca contemporana. Cred ca nu mi s-a mai intamplat asa ceva in ultimii ani. Multumim pentru link si succes la lansare.
:arrow: „..sunt convins ca nu aveti nicio agenda in spatele a ceea ce scrieti si publicati.”
:arrow: „..sper sa ma insel cu privire la ce cred..” :idea:
Problema majoră este că poporul român a rămas cu complexul tătucului. Fără omul acela providențial, pe care-l alege direct poporul și care va veghea atâta timp cât poporul doarme- poate că am fi semănat și noi mai mult cu o democrație. Aș da votul meu- fără nici cea mai mică umbră de îndoială- unei Constituții care ne va transforma în republică parlamentară. Salvatorii ”geniali” trebuie lăsați în istorie iar România trebuie să decidă și să fie trează când votează. Dacă nu, nu. Toți cei 3 președinți post-revoluționari au fost expresia acestei frici de răspundere.
Neindoios, „providentialismul” (ori, cu un termen mai pretentios, „salvationismul”) este o tema de reflectie. Unul dintre marii politologi ai lumii, Juan Linz, a publicat cu ani in urma, in „Journal of Democrcacy”, un articol devenit clasic: „The Perils of Presidentialism”. Complexul de care vorbiti este o combinatie, cred, de nostalgii, anxietati si incertitudini.
@Adrian George: Nu suntem singura natiune care prefera liderul providential. E o caracteristica a popoarelor de origine latina si slava. Spre exemplu, francezii au trecut prin astfel de faze. Cu vremea, lucrurile s-au estompat dar reflexele persista pana in prezent. Recomand cartea lui Alexis de Toqueville L’Ancien Régime et la Révolution. Este scrisa la jumatatea secolului XIX, la mai bine de 60 de ani de la inceputul Revolutiei Franceze. Autorul puncteaza magistral „iubirea de tatuc” existenta in societatea franceza post-revolutionara si post-monarhista.
Contextul este total diferit. Până în 1958- dacă nu mă înșel- președinții Franței erau ornamentali. Odată cu criza algeriană- și amenințarea clară a unui război civil- singura salvare a Franței a venit din partea lui De Gaulle. Nu suntem în pragul unui război civil și nici nu va fi cazul. Iar francezii, în afară de De Gaulle și Mitterand au avut doar președinți de slabă calitate- chiar și după modificarea Constituției pentru creșterea puterii prezidențiale.Pe de altă parte Italia are o republică parlamentară destul de puternică- ca și celelalte republici de pe continent- deci cazul Franței este unic și justificat doar de context.
Vorbim de lucruri diferite…eu m-am referit in esenta la perceptia publicului in raport cu liderul, seful statului. la slavi si latini, liderul poarta o aura providentiala, fie ca e monarh, presedinte sau prim-ministru. Nu m- am referit la detalii privitoare la forma de guvernamant si nuantele aferente…intr-adevar Franta si Romania sunt singurele republici cu regim prezidential sau semi prezidential in Europa. Varianta parlamentara mi se pare mai potrivita pentru Romania (daca varianta monarhiei constitutionale nu este de actualitate).
La slavi da (a se vedea tătuca Stalin), la latini ba. Nu știu dacă știți bancul cu soldații italieni din cel de-al 2-lea război mondial care auzindu-l pe Mussolini la radio cum predica atacul împotriva englezilor spuneau ”A, che bella voce !”. Nu cred că există vreun popor mai anti-autoritate decât francezii- și pe undeva e bine așa- pentru că Revoluția Franceză a fost totuși un pas înainte în istoria omenirii.
Domnule Tismaneanu, citind aceste randuri prevad ca va voi impartasi opiniile in momentul in care voi citi cartea (atunci cand voi avea acces la ea aici). De asemenea, felicitari si ganduri bune fiului dumneavoastra si dumneavoastra ca parinte! :)
Astept cu interes comentariile Dvs dupa ce veti citi cartea. Un fragment este pe site-ul Humanitas. Va multumesc pentru urari.
Domnule Tismaneanu,
Ganduri bune pentru evenimentul familial de maine !
Citesc de mai multi ani articolele pe care le publicati in presa romaneasca si pot sa spun ca si in cazul dumneavoastra, care ati facut excelente analize politologice despre personaje care au insemnat ceva in istoria lumii, in bine sau in rau, se intampla un fenomen care este specific unui observator de rand, obisnuit. Ma refer la perceptia fata de un lider de partid sau de tara mult diferita in perioada exercitarii mandatului fata de cea ulterioara, atunci cand respectivul nu mai are nicio influienta. Cred ca acest lucru s-a intamplat la dumneavoastra in cazul Ion Iliescu si se intampla in prezent cu perceptia asupra actualului presedinte pe care o presupun modificata dupa incetarea mandatului.
In opinia mea Ion Iliescu a evoluat de la stadiul de activist de partid de rang inalt al PCR, mai luminat si instruit decat colegii sai, la cel cu vederi si comportament democratic de la finele ultimului mandat.
La actualul presedinte eu vad o involutie de la programul prezentat in decembrie 2004, imediat dupa ce a devenit presedinte si care era unul acceptat de orice om de buna credinta la faptele concrete ale ultimilor ani cu numeroase manifestri intr-o totala contradictie dintre vorbe si fapte. Nu cred ca trebuie sa va dau exemple care sa va demonstreze contradictia dintre zicerile si rezicerile sale. Stiu un personaj important care isi dadea cuvantul pentru a convinge ca va face ceva si apoi cand nu facea ceea ce a zis motiva cam asa :” ce treaba ai tu, e cuvantul meu, eu l-am dat eu il iau inapoi”. Ceva similar se intampla cu presedintele actual, cu mentiunea ca el „reevalueaza” oamenii, evenimentele, situatiile etc.
Sper sa traiesc si sa apuc evaluarea de peste cativa ani pe care i-o veti face actualului presedinte.
Imi permiteti un sfat ? Prietenii dumneavoastra cu care discutati politica romaneasca (asa cum ii nominalizati), au toti o anumita orientare politica . Ce-ar fi sa discutati si cu intelectuali din cealalta tabara? Va asigur ca sunt si acolo oameni valorosi si s-ar putea sa va prezinte oarecum diferit realitatea romaneasca.
Multumesc pentru felicitari. Cred ca neglijati faptul ca am scris frecvent despre Ion Iliescu incepand din ianuarie 1990, ca dl Iliescu nu a devenit prima oara presedinte in 2000. Citit textele mele de-a lungul anilor, inclusiv cele din volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies, „O tranzitie mai lunga decati veacul” aparut la Curtea Veche. Veti vedea acolo ce scriam despre domnii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Va asigur ca am destule cunostinte si in „celelate tabere” :) As mai adauga ceva: nu mi-am ales si nu imi aleg valorile in functie de prieteni, ci invers, mi-am ales si imi aleg prietenii in functie de valori comune.
Domnule Profesor Tismaneanu,
Sincere felicitari pentru emotionantul eveniment de maine!
Vin cat de curand marile alegeri, importante pentru dv ca parinte dar si pentru fiul dv, alegerea unei specializari, a unui colegiu, desprinderea de cuib daca doreste sa studieze departe de casa. Mai aveti multe netraite inca… terminarea studiilor universitare, casatoria, avansarea in „functia” de bunic :) Va doresc rabdare cu Adam, incredere in alegerile lui, perseverenta, empatie si… indiscutabil trebuie sa fiti un Model pentru fiul dv. ;) asa cum, cu bune si cu rele, sunteti si pentru noi ;)
Zen
La prima vedere, Cartea presedintilor pare o idée interesanta, desi suna cam monumentalist (Cartea regilor). Idéea ca atare va fi destul de greu de imbracat factologic de catre contemporani, avandu-le in vedere pasiunile politice. Nu este oare prea devreme ? N-ar trebui lasata sa fie un proiect al istoricilor, pentru mai tarziu, cand presiunea intereselor curente se va fi domolit ?
Ma gandesc ca daca despre un Henry Kissinger, la cei 90 de ani ai sai, criticii nu se sfiesc sa-l numeasca un “criminal de razboi”, desi a primit un premiu Nobel pentru Pace, ce s-ar putea spune despre un Ion Iliescu, la aproape 84 de ani, care desi a distrus bolsevismul, continua sa fie demonizat drept un “bolsevic” ? Nu stiu daca la o eventuala intrebare, care s-ar suprapune foarte bine celor trei presedinti postdecembristi, unul de stanga si doi de dreapta, ar fi cineva in masura sa raspunda de ce Shiva (distrugatorul) are atatea temple, iar Brahma, unul singur ?
Chiar si unui punct de vedere echilibrat, care ar recunoaste ca cei trei presedinti sunt in egala masura niste fondatori, tot ar fi greu sa i se raspunda de catre contemporani, in stilul recunoasterilor presedintilor americani fondatori, daltuiti in piatra, pentru ca ar aparea certuri pe ce munti sa le fie sapate portretele sau numele ori cati munti sa i se atribuie fiecaruia ! Ce ziceti, cat de autentica sau de oportuna va fi o asemenea carte, scrisa cu umori sau afecte de toate culorile politice ?