Vlad Zografi are un doctorat in fizica atomica, a publicat articole stiintifice in reviste prestigioase, a scris piese de teatru si carti. Acum cateva saptamani, la editura Humanitas, i-a aparut un volum intitulat “Infinitul dinauntru”, alcatuit din sapte “povestiri”, dupa cum vrea autorul sa-si descrie cele sapte eseuri, despre diverse personaje dramatice si literare.
Toate cele sapte povestiri contin ipoteze si experimente mintale, de pilda, ce opera literara ar putea fi “inteleasa” de o amoeba (spoiler: Odiseea), cum ar fi daca am citi Hamlet ca pe un roman sau cum ar putea fi vazuta intalnirea lui Ivan Karamazov cu diavolul din perspectiva interactiunii gravitationale a corpurilor cu ele insele, ce legatura este intre romanul Demonii, Wikileaks si pisici – una foarte ingenioasa. De aici pornind, urmeaza sapte aventuri ale gandurilor, foarte voioase.
Este o carte, dupa cum explica autorul, nascuta din “framantari pragmatic-concrete legate de punerea in scena si literatura” iar acest lucru se vede, nu este nici critica literara si nici filosofie propri-zisa, este cartea celui care a lucrat cu textele clasice, a vrut sa le inteleaga in functionarea lor in lume, in context, interactiune si receptare. Intalnim pe tot parcursul cartii nedumeriri din acelea pe care cu totii le-am avut uneori, de exemplu de ce este Hamlet atat de inconsistent, la fel ca mai toate personajele create de Shakespeare la batranete, sau de ce Dulcineea este in filme o femeie “suspect” de frumoasa cand Cervantes o descrie ca pe o taranca urata?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule Vlad Zografi,
Aveți un portret complicat și o biografie plină de mirodenii aparent ireconciliabile: fizica particulelor, dramaturgie, lecturi și interese culturale cuprinzătoare, eseistică, veghe civică. Un interlocutor rîvnit, așadar, capabil a evolua pe o claviatură întinsă și excelent oriunde se discută despre destinele lumii și ale omului contemporan.
Întrebarea mea e legată de portanța literaturii în amenajarea și clarificarea interiorității. Să mă explic. De prunc, am cultivat, cu dogmă, cu tabieturi, cu o fericită obstinație, biblioteca. Însă nu ca ieșire din banalitate sau plictis domestic, ci în sensul unei urgente rezolvări de sine. Cînd dădea peste mine un entuziasm, o insomnie, o spaimă, un amor, o melancolie, mă repezeam la cărți în speranța că ele îmi vor pune ordine în nebuloasa trăită, că la capătul cutărei povești voi întîlni, poate, o expunere superioară, o mise-en-mots lămuritoare a neliniștilor mele. Plecam, cu alte cuvinte, de la o umoare și-i căutam basmul, expresia optimă, ilustrarea narativă. Așa mi-am obținut, de-a lungul timpului, interogația proprie, caietul problemelor mele, vocabulele, tropii și imaginarul naturii mele. Întîlnirea cu marile personaje ale literaturii universale s-a produs, în cazul meu, din nevoia de a găsi forma cultă, „efigiaˮ, desenul matur ale afectivității mele.
Există însă și alt soi de cititor. Mă gîndesc, de pildă, la consumatorul de carte care știe din capul locului cît și ce vrea să citească. Și asta fiindcă el și-a obținut în prealabil întrebarea, a reușit să formuleze satisfăcător o nedumerire, o mirare, o perplexitate. E cititorul care citește ghidonat de o minimă reflecție antecedentă. El nu caută versiunea cristalină, livrescă a unei emoții difuze, ci e confiscat de posibilitatea apariției răspunsurilor, a soluțiilor, a proptelei salutare.
Plecînd de la cele spuse în amonte, v-aș întreba despre resorturile comerțului dumneavoastră cu literatura. Ce anume vă mișcă înspre rafturile bibliotecii și ce tip de foloase bifați, de regulă, la capătul unui sejur de lectură?
Vă mulțumesc.
Frumos, simplu si concis portret domnule Vali! Si autoportret! Curiozitate dv. din interogatie asisderea…Pina sa ne raspunda domnul Zografi, ne delectam cu intrebarile, numai de-ar fi toate asa de interesante ca a dv.
Numai bine…
Va multumesc pentru cuvintele pe care mi le-ati adresat, dar sa stiti ca lucrurile de care m-am ocupat si ma ocup nu sunt decat aparent ireconciliabile.
Pentru mine, exista doua feluri de a citi. Cred ca ideal e cititorul naiv, spontan, ingenuu, cel care nu porneste cu idei preconcepute, e deschis, se lasa purtat de carte – banuiesc ca asa eram eu in adolescenta. Abia atunci simti un fel de bucurie (cuvantul e tampit) de a citi, de a intra in poveste cu totul. Cu timpul, iti cam pierzi inocenta asta. Eu, de pilda, lucrand intr-o editura, cred ca m-am opacizat. Totusi, cand am avut o bursa mai lunga, acum doi ani, avand timp si nefiind asaltat de cartile la care trebuia sa lucrez, am regasit starea aceea din adolescenta – si am fost surprins. Asta ar fi o parte a lucrurilor.
Numai ca eu mai citesc si in alt fel – si asta tine de faptul ca sunt scriitor. In fata unui roman, imi construiesc un altul, in paralel, il dezvolt si il compar cu ce citesc. E un fel de dialog intre romanul meu si romanul scris de altul. Mi s-a intamplat chiar, in tinerete, sa citesc un roman de Knut Hamsun si sa-mi construiesc in paralel un roman foarte puternic. Am fost pe urma deceptionat sa descopar ca Hamsun mersese pe cu totul alt drum. Asta ar fi o lectura, sa-i zicem, interactiva.
Nu ma intrebati cum se impaca cele doua feluri de a citi. Eu accept de la bun inceput faptul ca totul e paradoxal.
Cu piesele de teatru lucrurile sunt si mai complicate. Cand am inceput sa citesc teatru, mi-am imaginat mereu spectacole, mi le-am regizat – probabil ca adevaratul meu talent tine de capacitatea de a-mi inchipui viu situatii. Scriu teatru pentru ca am inceput prin a mi-l inchipui cu mare pregnanta.
In fine, mai e ceva: nu exista lectura absolut inocenta. In fata unei carti, vii mereu cu un bagaj – mai sarac sau mai bogat, dar asta-i altceva. Apoi, citind, adica primind o „marfa” existentiala, bagajul tau creste – si te muti in fata altei carti. Orice-ai face, nu poti sa-ti golesti bagajul, in el doar se acumuleaza, daca nu cumva suferi de Alzheimer.
Rețin din replica domniei voastre cîteva idei „tariˮ: lectura euforizantă, ce presupune un cititor candid și care te mută integral în fictiv; lectura-dialog, unde consumi și edifici, fișezi și compari, parcurgi și inventezi. (Nu mi-e clar, aici, cum procedați exact: citiți primul capitol al unui roman și imaginați o carte paralelă, a dumneavoastră, sprijinită pe acest start narativ?). Ați pomenit de Alzheimer și mi-am închipuit următoarea grozăvie: cineva locuit de teribila boală, care uită masiv datele esențiale ale ambianței în care se mișcă, uită chipurile și numele apropiaților, uită mersul și cum să se hrănească, dar păstrează, miraculos, într-o arhivă imună la prăpădul cerebral, avuția culturală acumulată de-a lungul anilor: pe Cehov, pe Cervantes, pe Dante, pe Hölderlin…
Îmi place relația pe care o aveți cu lumea scenei. Nu sunt un consumator gurmand de teatru, însă iubesc și eu pe cîțiva mari: Strindberg (recunosc, via Bergman), Beckett, Ionesco, Pinter…
Știți, cumva, bucata asta?
http://www.youtube.com/watch?v=jOUsejrgNWU
Abia acum, ajuns acasa, am apucat sa vad ceva din documentarul despre Bergman – nu-l stiam si va multumesc frumos ca mi l-ati semnalat. Abia astept sa am ragazul sa-l vad cap-coada.
Cat priveste Alzheimerul – eu am scris o piesa despre asta, se cheama „Toate mintile tale”. Din mintea personajului meu se sterg treptat reperele si apare o alta lume – iar asta se vede prin faptul ca personajele din scena isi pierd chipul (banal spus, au acum capul acoperit cu un ciorap) si apar alte personaje – pe care ceilalti nu le vad, le vede doar omul meu. Ce-i drept, nu ramane cu „marea” cultura, ci cu povestea vietii lui, pe care i-o spune o pisica. (Stiu ca e ridicol sa te citezi – dar se potrivea.)
Despre citit: nici mie nu mi-e clar cum procedez – de fapt, nu procedez in vreun fel, se intampla pur si simplu. Dar contradictia nu e chiar asa mare – poti sa-ti pastrezi o doza de inocenta (un fel de sete de a citi) care sa-ti alimenteze elanul constructiv, iar constructia ta sa trezeasca curiozitatea pentru solutiile autorului. Oricum, putem sa ne aflam in paralel in mai multe stari, nu suntem fiinte unidimensionale.
Cu multă plăcere (pentru Bergman). Dacă doriți acces la o generoasă videotecă Bergman, vă recomand contul de YouTube numit StarratEnterprise. E cineva (sau un colectiv) care pune la dispoziția privitorului aproape toată opera cinematografică a suedezului. (Tot acolo găsiți și documentarul complet despre Bergman, gîndit și realizat de Marie Nyreröd)
Spre rușinea mea, nu știu piesa domniei voastre despre Alzheimer. Însă galeofilia mea, pentru început, mă face teribil de curios…
Vă mulțumesc, la rîndu-mi, pentru reacții.
M-am intrebat de multe ori, cum se face ca un om cu o buna reputatie stiintifica, cu un doctorat luat pe vremea cand putini romani razbateau spre occident s-a intors si s-a apucat de teatru, carti si literatura? Trebuie sa fie o explicatie iesita din comun, pentru ca e cumva contra curentului.
V-as mai intreba, daca nu va e cu suparare, daca v-a frapat vreodata asemanarea intre un personaj public real si unul fictionar intr-o anume situatie. Fie prin tragedie, fie prin comedie.
La prima intrebare raspunsul e simplu: din adolescenta am scris si nu m-am inchipuit altceva decat scriitor. As fi studiat filozifia, daca pe vremea mea filozofia n-ar fi fost dogma si atat. Am ales un domeniu „curat” – si dintr-un fel de interes pentru problemele, sa le zicem filozofice, legate de mecanica cuantica, si fiindca aveam o minima inzestrare pentu matematica. Dar studiile si munca mea de mai tarziu n-au schimbat nimic. Eram pur si simplu scriitor. Nu puteam sa nu ma intorc in tara – limba mea e limba romana (acum pe cale de disparitie), n-am in ce alta limba sa scriu.
Dar nu inteleg de ce un scriitor trebuie neaparat sa fi studiat filologia. Dostoievski, de pilda, a facut studii de inginerie, iar Sabato (care pentru mine e, poate, cel mai mare romancier din secolul XX) a studiat fizica. Pe urma, au fost atatia scriitori-medici – Cehov, de pilda. Scrisul n-are legatura cu studiile urmate – sau cu absenta studiilor – doar sunt atatea cazuri de scriitori care n-au trecut prin facultati. Scrisul tine de cu totul altceva.
A doua intrebare: intotdeauna gasesti asemanari cu personaje literare. Personajele literare vin cumva din realitate, asa ca drumul invers e firesc. In plus, persoanele publice intra intr-un joc deformant – ele trebuie sa fie pe placul alegatorilor (tot felul de alegatori). Asa incat, fatalmente, persoanele publice au ceva caricatural. Ma gandesc, de pilda, ca dl Crin Antonescu seamana foarte bine cu dl Goe, iar dl Ponta cu Ionel, din „Vizita” lui Caragiale – are zambetul celui care ti-a turnat dulceata in galosi. Bine, Caragiale iti vine mereu in minte – actualitatea lui tine de asemanari intre epoca lui si epoca noastra: inadecvare si explozia mediatica (ziarul – atunci, televiziunea – acum).
Pe mine insa, trebuie sa recunosc, nu ma prea mai intereseaza personajele caricaturale.
Va ajuta lumea cartilor sa evadati din prezentul asta apasator si strident? Daca da, cum reusiti sa va tineti la o distanta suficienta de tot scandalul asta politic si de isteria propagata de toate canalele media? Cum va impacati cu viitorul destul de gri ce se anunta?
Multumesc.
Eu nu vreau sa evadez din prezent. Niciodata n-am vrut. N-am citit ca sa evadez, ci ca sa inteleg mai bine prezentul – fiindca de trait nu poti trai decat in prezent, iar legatura dintre viata si carte e limpede – cel putin pentru mine.
Dar poti cauta in prezent ceva mai interesant decat isteria gazetareasca. Poti cauta ceva mai adanc. De fapt, ce e prezentul? Sunt stirile de la ora 5? Cursul bancar? Modele vestimentare? Da, si astea sunt prezent. Insa tot in prezent se petrec tot felul de drame umane, de comedii, de farse individuale. Tot in prezent unii incearca sa depaseasca prezentul – si depasirea asta (sau incercarea) tot prezent e. Si o simfonie de Bruckner care se canta acum, sa zicem, la Ateneu – tot prezent e.
Scandalul politic e oribil, aveti dreptate. Problema noastra, cred eu, e ca urmarim ca niste chibiti obsedati fiecare miscare din politica, oricat de stupida si meschina, crezand ca de-acolo ne vine totul. Cred ca mai exista si acele lucruri care tin de viata noastra civica, de cultivarea unor reactii sanatoase – sau, pur si simplu, de incercarea de a-ti face bine treaba. Politica nu poate fi totul. Daca, de pilda, intreaga clasa politica ar fi schimbata – in locul politicienilor romani ar veni politicieni neozeelandezi – nu s-ar schimba, mi-e teama, aproape nimic. E important sa votam in cunostinta de cauza, sa reactionam la aberatii – dar nu trebuie sa ne gandim obsesiv la politica.
Nu ma impac deloc cu viitorul – nici gri, nici roz. Nu ma pot impaca – fiindca nu-l cunosc. Ce-i drept, perspectivele sunt sumbre, dar viitorul se construieste din fiecare clipa a prezentului. Nu-mi fac iluzii, dar nici catastrofist nu sunt.
V-a influentat in vreun fel perspectiva asupra personajului real Dostoievski romanul „Maestrul din Petersburg” al lui J.M.Coetzee? Marturisesc ca pentru mine a fost un lung prilej de reflectie…
Romanul lui Coetzee e foarte bun – imi place mult Coetzee – insa nu m-a influentat in privinta lui Dostoievski. Il citisem pe Dostoievski cu vreo treizeci de ani inainte sa dau de romanul lui Coetzee, patrunsesem in lumea lui Dostoievski – el e cel care m-a trezit la viata literaturii. Cred ca e riscant sa-ti iei ca personaj de roman un scriitor intrat bine in istoria literaturii – dar lui Coetzee i-a iesit. Mai cred ca un asemenea roman trebuie luat in sine, fara sa ne raportam la Dostoievski-ca atare – daca-mi permiteti barbaria.
Care ar fi legătura din viaţa dumneavostră dintre fizica atomică şi marea literatură? V-au condus cele două preocupări la concluzii diferite sau la una şi aceeaşi asupra existenţei? Pentru ce aţi simţit nevoia unor preocupări situate în domenii aproape extreme – există o clasificare între cele două (fizica m-a adus până aici, de aici am simţit nevoia a altceva etc.)? Mulţumesc.
Am raspuns la intrebarea dvs ceva mai sus. Ce-as mai putea adauga? Poate ca si fizicienii teoreticieni si scriitorii adevarati incearca sa gaseasca „invarianti”, cauta intr-un strat de profunzime care e dincolo de aparente – si in cheia invariantilor pot fi citite aparentele. Dincolo de toate, exista o latura foarte serioasa a scrisului – si nu ma refer numai la munca in sine, care bineinteles cere si ea seriozitate. Dispozitia de a cauta si a intelege nu poarta neaparat amprenta unei profesiuni – e mult mai vasta si mai vaga.
Cartea dvs mizeaza pe doua (trei) instante discursive: planul actiunii, planul personal si, al treilea, planul interactiunii cu zeii, daca am inteles bine. Daca ar fi sa interpretam literatura romaneasca a ultimilor doua decenii, cu exceptii fireste, oare nu avem predominanta unui singur plan, planul subiectiv, personal, autorul este el insusi personajul care povesteste?
Poate ca acesta este un simptom al dificultatii de a percepe lumea (spatiul public) a autorilor?
Daca mergem la teatru, lucrurile se inverseaza, regizorii romani sunt tentati sa acorde atentie doar planului actiunii, mimicii, gestului, coregrafiei si mai putin textului, planului personal al personajelor. Aveti si dvs aceasta senzatie?
Oare nu e acsta un acelasi simptom al dificultatii de a percepe spatiul public?
Observatiile dvs sunt foarte fine. Iar raspunsul nu e simplu.
Artele au ceva de seismograf al vremurilor – dar au si o evolutie oarecum autonoma, care tine de o estetica proprie a acelor arte, de stil. Buna parte din literatura ultimului secol pune in prim plan vocea autorului – e o reactie la realism. Acelasi lucru se intampla, de pilda, si in muzica. Sa presupunem ca s-ar descoperi o noua simfonie de Mozart – ar fi un eveniment, lumea ar asculta-o cu sufletul la gura, s-ar umple salile de concert. Dar, daca s-ar dovedi ca simfonia a fost compusa de un contemporan de-al nostru, replica ar fi de domeniul lui Caragiale: „N-ai haz, amice!” Insa muzica in sine ar fi aceeasi. Se compune intr-un fel, dar exista public si pentru ce se compunea acum doua sute de ani. Publicul se indreapta intr-o directie; estetica, stilul compozitiei muzicale – in alta.
Dar nu e numai asta – literatura e mai putin tiranic dominata de stil decat muzica. Cred ca in ultimele decenii, prin calculator, individul e cumva expandat – crede ca poate orice – „daca vrei, poti” (Adidas Torsion). Spiritul vremii merge in directia asta – iar scriitorii il urmeaza.
Cu teatrul – e cam acelasi lucru, numai ca aici cuvantul e cel demonetizat. Se merge pe ceea ce eu am numit in carte „filmul actiunii” – mai simplu de priceput, mai cinematografic. E tot o chestiune de stil.
Cand spuneti ca spatiul public e mai greu de perceput, aveti dreptate. Eu cred ca asta se intampla in buna parte fiindca avem acces, prin calculator, la o lume autonoma, plastica, neingradita, nereglementabila. De fapt, suntem tot mai slabi psihologi – asta e teza din cartea mea – si de aici vin multe consecinte. Cred ca spatiul public e mai greu de perceput din pricina unei lene perceptive – primesti imagini de-a gata, clisee peste clisee, iti mobilezi mintea doar cu imagini – iar ele nu au putere explicativa, sunt simple reprezentari – falsificabile, falsifiante, manipulatorii – oricum, clisee. Si nu cauti mai departe. Peisajul e prea bogat, n-ai timp de pierdut sa te gandesti mai atent. Prea multe imagini. Prea putina energie pe care s-o pui in intelegere.
interesant cind discutia se abate de la elite si se concentreaza asupra omului obisnuit cu zbaterile lui naturale! fiinta umana este curioasa, incearca sa inteleaga lumea n care traieste si pe sine insasi. o celula poate fi parte a unui creier, la rindu i a unui organism etc. orice structura complexa este sustinuta de altele mai simple (adesea cel mai dificil e sa ajungi la simplitate). ce gasiti cautindu l pe spinoza?
Banuiesc ca va referiti la cartea lui Antonio Damasio „In cautarea lui Spinoza”, carte pubicata intr-una din colectiile de care ma ocup, „Pasi peste granite”. In colectia asta am incercat sa aduc lucrari care spun ceva despre perspectivele noastre, despre o cunoastere care bate mai departe, sunt carti de granita. Atat cartile lui Damasio (mai e si „Eroarea lui Descarte”), cat si cele ale lui Oliver Sacks („Omul care isi confunda sotia cu o palarie” etc.) vorbesc despre functionarea creierului (ambii sunt neurologi), dar dintr-o perspectiva foarte interesanta – ele fac legatura intre „hard” si „soft”. In ultimele decenii, gratie unor tehnici de investigatie mult perfectionate, aproape ca am ajuns sa punem mana pe locul unde se nasc gandurile si afectele. E tulburator, daca te gandesti mai atent, nu mai poti dormi noaptea. Aceste carti au avut un ecou imens in Occident – dar, din pacate, la noi nu – e una din tristetile mele de editor. E ciudat ca pe romani ii intereseaza foarte putin mintea omului – in schimb, ii intereseaza sa afle cum s-a nascut universul – si asta e foarte bine. S-ar zice ca suntem mai curand firi contemplative decat autoreflexive.
Cautandu-l pe Spinoza, incerc sa inteleg atat cat se poate din mintea mea. Nu ma pot sustrage acestor tentatii.
da, a treia din trilogia lui damasio (decartes + the feeling of what happens). legatura intre hard/soft mind/body vazuta de un neurolog.
cartile sint relativ ieftine si usor de procurat pe internet.
damasio insusi cautindu l pe spinoza, gaseste spiritualitatea „the ultimate state of well being”
daca am incerca sa intelegem ce se intimpla cu noi si in jurul nostru poate am fi mai veseli !
Am rasfoit cartea dumneavoastra. Mi-a atras atentia ultimul capitol. Parerea mea este ca reteaua creaza un zgomot de fond foarte puternic, supra-aglomereaza cu informatii. Orice supra-aglomerare de informatii are un rezultat asemanator cu lipsa de informatii. Nimeni nu poate, traind doar in acest flux de informatii, sa mai discearna realul de fals, informatia putin importanta, dar usor transmisibila devine esentiala. Acesta este modul de a se ascunde al „maturilor”.
Cum ar arata scena din Demonii cu lumea de azi, oare nu ca un talk-show, de fiecare seara, cu vedete care-si dau cu parerea despre politica si cu un moderator care incita la contra-dictii.
Observatiile dvs sunt absolut corecte, dar scena din Demonii, pe care o citez si analizez, n-are cum sa semene cu un talk-show – pentru simplul motiv ca in roman e vorba de intalnirea unor complotisti. E o intalnire de taina. Acolo se discuta despre chestiuni de uz intern ale unui grup de anarhisti „socialisti”, se accepta ca omorul sa faca parte din arsenalul „revolutionar”. Asa ceva nu se comunica unui public larg. Daca vreti, scena ar semana mai curand cu inregistrarile unor convorbiri telefonice – dar deocamdata e ceva mai complicat sa porti o discutie secreta cu mai multi – poate prin skype!
Pe vremea lui Dostoievski, spatiul public era mult mai restrans – daca acceptati licenta mea.
Domnule Vlad Zografi,
Tot respectul pentru activitatea dumneavostră literară.
Eu însă nu doresc să vă întreb despre literatură. Vreau să vă întreb despre științele exacte. Nu vi se pare că avem prea puțini practicanți și producători de științe tari în România? Mie mi-ar plăcea să văd un manual de fizică scris de dumneavoastră.
Aveti perfecta dreptate – stiintele arata rau la noi – ca mai tot restul. De vina e invatamantul. De vina e stupiditatea propagata prin televiziuni. Ar trebui creat un interes mai mare pentru stiintele fundamentale. Eu incerc sa fac asta prin colectia de stiinta de la Humanitas, incerc sa impun carti scrise de oameni care chiar stiu ce spun. Sunt carti serioase, dar mi-e teama ca o buna parte din public ar prefera paranormalul – sau alte bazaconii. Imi asum riscul de a ramane fidel unei rigori stiintifice – editura castiga mai putin, dar raman corect, nu pacalesc pe niimeni – dimpotriva.
Pe de alta parte insa, nu cred ca as fi in stare sa scriu un manual de fizica. Cititi mai bine cartea lui Feynman – Sase lectii usoare. Prefer sa-i las pe altii s-o faca – mult mai priceputi decat mine – si sa le editez cartile. N-as vrea sa fiu impostor.