Vom intra în istorie. Dar cum?

În vreme ce în zilele noastre statele europene își prăjesc creierii diplomatici si politici cu scopul de a găsi cele mai convingătoare motive pentru a nu primi refugiați pe teritoriile lor, ei au reușit să găsească sprijin politic și pârghii juridice pentru a extermina 6 milioane de oameni. Dacă noi astăzi nu suntem capabili de a da de urma a 10000 de copii migranți[1], dispăruți pe fondul anomiei politicii de azil europene, ei și-au urmărit victimele până în gaură de șarpe, servindu-se de baze de date, denunțări, căutări necontenite și mai ales de o nesecată determinare de a-și găsi prada. Noi ne găsim motive să nu facem nimic, ei au fost perseverenți în a face totul pentru a-și atinge obiectivul – purificarea rasei.  Acum mai bine de 70 de ani pare că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în cadrul implementării „soluției finale”, în timp ce astăzi viitorul a sute de mii de oameni fără protecție este delegat hazardului.

Este ușor să faci rău, adevărat, dar ar fi greșit să credem că a fost lesne a fi organizată și amplificată la un nivel atât de colosal exterminarea evreilor în Europa de către naziști și colaboratorii lor. A susține o asemenea viziune nu denotă doar necunoașterea faptelor istorice, ci și o îndoielnică moralitate, căci se urmărește justificarea inacțiunii când vine vorba de a apăra ceea ce ne definește ca oameni – responsabilitatea față de aproapele, empatia, capacitatea de a distinge între bine și rău. Pentru a ajunge la „performanța” de a gaza până la  2000 de persoane în fiecare din cele 4 camere de gazare disponibile și de a arde 4416 corpuri[2] pe zi în crematoriile aferente lor, naziștii au condus experimente pentru a identifica cel mai eficient agent chimic, cât și cea mai bună metodă de a-l întrebuința pentru exterminarea evreilor, desfășurând, totodată, ample activități de extindere și adaptare a spațiilor de gazare. Totul pentru a ajunge la o capacitate de exterminare anuală a 1,6 milioane de persoane.  Aproximativ 1 milion de evrei, 70-75000 de polonezi, 20000 de romi și 25-30000 de prizonieri de război[3] au fost exterminați la Auschwitz, lagărul morții prin excelență. Aici este locul unde riști să pășești la propriu pe cenușa, praful de oase și destinele a sute de mii de oameni ce au lăsat în urmă certitudinea că homo homini lupus est, în sensul lui Freud. Canistrele goale de Zyklon B îți izbesc violent tâmplele rațiunii, intensificând zdrobirea neuronilor sub greutatea tonelor de păr, ochelari, haine, pantofi, genți, toate păstrate în „Canada” – nume de batjocură pentru locul unde erau depozitate bunurile de care erau jefuiți cei predestinați să devină numere și pulbere de plumb în ochii umanității. Gardurile de sârmă ghimpată dublă îți zgârie conștiința, iar durerea nu e decât un strigăt lăuntric de a înțelege dacă și tu te faci vinovat de ceea ce vezi, afli, simți aici. Vorbele lui Zola se răsfrâng în ecouri peste tot în ființa ta: „Mon devoir est de parler, je ne veux pas être complice.” și îți repeți în continuu asta… Nu vreau să fiu complice!

Refuzul complicității e viu acolo unde nepăsarea nu este o opțiune pentru a construi viitorul.  Contra-memorialul victimelor ocupației germane din Budapesta[4] mă întărește în convingerea că nu sunt singura care refuză complicitatea prin tăcere, că există o rezistență a moralității și a curajului uman în fața manipulării și instrumentalizării istoriei. Mesajul transmis guvernului maghiar de un grup de cetățeni este simplu și ferm: progresul nu este posibil fără înțelegerea și asumarea trecutului. Rămășițele zidului ghetoului din Budapesta, și ele dosite strategic după niște blocuri cu uși codate pe care ghizii locali reușesc încă să le deschidă turiștilor, despart simbolic două lumi: cea a uitării prin ignoranță și cea a memoriei ca alarmă împotriva ororilor viitoare. Între ele se înalță, desăvârșită în frumusețe, sinagoga de pe strada Dohány, emblemă a unor timpuri când conviențuirea interculturală avea un sens, un corp, un suflu de pace.

Din Sighet în Cracovia, de la Auschwiz la Budapesta, ajung din nou acasă, la Iași. Mă întreb dacă este încă posibil să trăiești în Iași fără să știi de „trenurile morții”, de miile de evrei uciși în plină stradă, fără să cunoști măcar câteva noțiuni din cultura evreilor, ce reprezentau 40% din populația orașului acum mai puțin de un secol, iar o consultare sumară a celor din jur mă conduce la un prim răspuns afirmativ. Cum se face că în școală am învățat doar câteva rânduri despre exterminarea evreilor și a țiganilor pe teritoriile administrate de autoritățile române, iar chiar și asta e posibil să fi fost un privilegiu datorat unor profesori de istorie cu dragoste pentru adevăr? De ce presupun că ar fi fost un privilegiu? Am absolvit liceul în 2013, iar în 2015, sondajul[5] realizat de Institutul Național pentru studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) arăta că doar un sfert din persoanele intervievate sunt de acord că Holocaustul a avut loc și în România, iar 69% din aceștia considerau că Germania nazistă a fost principalul factor pentru declanșarea Holocaustului în România și doar 19% au desemnat ca responsabil Guvernul Antonescu. In fine, doar 12% s-au declarat interesați de acest subiect.

Și atunci mă întreb, firește: cine să condamne vehement  recenta vandalizare a casei memoriale Elie Wiesel? De altfel, câți dintre noi știm ceva despre Elie Wiesel? Și cine să se alarmeze atunci când în spațiul public este banalizată exterminarea evreilor la Auschwitz prin afirmații neavenite? Putem oare să credem în sinceritatea discusului oficial, potrivit căruia pe teritoriul aflat sub administrația autorităților române a avut loc exterminarea deliberată  a evreilor si romilor, fără să ne întrebăm în ce măsură este vorba de o autentică mea culpa și în ce măsură de o uzată corectitudine politică, impusă oficialilor prin prisma statutul României de țară membră a UE și NATO? Și cum să ne înspăimântăm și să ne distanțăm de diversele forme de discriminare și ură față de minoritatea romă în România și în afara granițelor ei, când prea puțini dintre noi știm că peste 25000 de romi au fost deportați în Transnistria, dintre care aproximativ 11000 și-au pierdut viața[6], totul în baza unor acuzații ce în documentele oficiale ale vremii nu sună mult prea diferit de discursul pe care îl tolerăm astăzi în societate cu privire la ei: “Domnule Mareșal, Vă rugăm să binevoiți a dispune ca orașul Pitești să fie descongestionat de asemenea elemente parazitare care nu fac cinste nici orașului, nici Patriei Noastre, mai ales față de vizitatori străini (…). Trebuie colonizați și puși la muncă, să producă cel putin pentru consumul lor, dacă nu mai mult, iar orașul să fie lăsat liber și colibele lor stricate de Primăria Orașului ca să se dea orașului un aspect de civilizație.”[7].

Stă în puterea noastră să remediem ceea ce nu ne face cinste ca națiune. Dar pentru asta avem nevoie în România de oameni cu autoritate morală și intelectuală care să conducă prin exemplul propriu o opoziție vehementă față de orice formă de discriminare și ură a minorităților și față de orice încercare de a nega sau a sustrage dezbaterii faptele istorice care nu fac onoare țării. O perpetuă victimizare a țării nu numai că nu servește la a nutri iubire față de patrie, ci conduce și la pierderea idealurilor comune și a solidarității naționale, din pricina memoriilor conflictuale ale diferitelor categorii de victime.Totodată, avem nevoie de profesori care cred sincer în cultivarea spiritului critic, a multiperspectivismului, a libertății de gândire și cărora nu le este frică să dezbată alături de elevi evenimentele trecutului, țesând corespondențe cu realitatea de azi. Dacă astăzi programele școlare de Istorie se vor a fi concepute în spirit european, le revine profesorilor și părinților să înțeleagă în primul rând de ce e important ca ai lor copii să dobândească valori precum toleranța, solidaritatea, respectul față de diversitate si verticalitatea morală, iar apoi să identifice, ba chiar să inventeze modalități prin care pot conduce acest proces de educație morală, fără de care istoria rămâne mută. Noile generații cresc sub presiunea populismului, a individualismului și a dezrădăcinării fizice și temporale produsă de noile tehnologii, care facilitează detașarea de sfera socială reală. Holocaustul a fost făcut posibil de aceste trei condiții, de aceea avem datoria de a cunoaște și de a transmite mai departe care sunt semnele premergătoare unor astfel de coborâri în abisul dezumanizării, pentru ca prin acțiunea colectivă să le prevenim și să le împiedicăm.

Pentru o clipă, îmi întorc ochii prezentului spre trecut. Am fost crescută cu frica de a nu fi furată de țiganii care îsi instalau corturile vară de vară în apropierea casei bunicilor mei, pe malul unui pârâu, și despre care nu auzisem decât aprecieri deocheate. Acum ei nu mai vin prin satul nostru, nu au cui să mai vândă oale, nu are nici cine să le mai facă. Dar vechea discordie s-a răspândit astăzi dincolo de frontierele României și mă urmărește în inima Parisului, unde francezi și români deopotrivă se întrec în invective la adresa țiganilor. Problema discriminării romilor este europeană și nu mi s-a părut niciodată mai gravă decât acum, după ce am pășit pe urmele victimelor Holocaustului. Nu vreau să fiu complice. Intransigența față de discriminare, indiferent spre cine este îndreptată ea, este o datorie. Îmi pasă să intrăm în istorie ca Sisyphe ducând pe culmi lupta pentru drepturile omului și păstrarea umanității noastre. Trebuie să ne imaginăm cu adevărat fericiți.

*Notă: Diana-Paula Gherasim a participat la ediția a doua a Elie Wiesel Study Tour, organizată de American Councils, cu sprijinul Ambasadei SUA în România,al Ambasadei Statului Israel în România, al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” și al Complexului Cultural Sportiv Studențesc Tei, și axată pe studiul Holocaustului prin intermediul unui program de vizite în locuri istorice emblematice precum Casa Memorială Elie Wiesel, Fabrica lui Schindler, Ghetoul din Cracovia, Muzeul și Memorialul Auschwitz-Birkenau, Cartierul Evreiesc din Budapesta, Memorialul Pantofilor de-a lungul Promenadei Dunării, Memorialul si contra-memorialul victimelor invaziei germane.

Surse

1. Adam C., Remembering the dead in Hungary: an example of civic engagement, Hungarian Free Press, April 2016
2. Auschwitz Birkenau Memorial and Museum official website
3. Babeș A., Preventing and combating racism, xenophobia and hate crimes: from the decisions of the European Commission to the implementation in Member States, Revista INSHR-EW Holocaust. Studii şi cercetări, vol. IX, nr. 1(10),p. 91-114, Septembrie 2017
4. Cazan M., The Bucharest Pogrom: New archive documents, Revista INSHR-EW Holocaust. Studii şi cercetări, vol. IX, nr. 1(10), p. 9-29, Septembrie 2017
5. International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report, 2004
6. Kucharzewski T., Nicola S.-L., Contrasting Education Policies regarding the Holocaust and WWII in East Germany and Romania. A Schoolbooks Comparison, Revista INSHR-EW Holocaust. Studii şi cercetări, vol. IX, nr. 1(10), p. 273-309, Septembrie 2017
7. Matei P., Deportările romilor din Pitești în Transnistria (1942), Revista INSHR-EW Holocaust. Studii şi cercetări, vol. IX, nr. 1(10), p. 30-55, Septembrie 2017
8. Patterson D., Ethical aspects of gazing upon archival photographs from online primary sources, Revista INSHR-EW Holocaust. Studii şi cercetări, vol. IX, nr. 1(10), p. 191-208, Septembrie 2017
9. Shapiro P. A., Ghetoul din Chișinău 1941-1942. O istorie documentată a Holocaustului în interiorul frontierelor contestate ale României, INSHR-EW, 2017

NOTE_______

[2] Auschwitz Birkenau Memorial and Museum official website, Auschwitz and Shoah – Gas chambers, http://auschwitz.org/en/history/auschwitz-and-shoah/gas-chambers

[3] Auschwitz Birkenau Memorial and Museum official website, Auschwitz and Shoah – The number of victims, http://auschwitz.org/en/history/auschwitz-and-shoah/the-number-of-victims

[4] Euractiv, Controversial monument divides Hungarians, angers Jewish community, July 2014, https://www.euractiv.com/section/central-europe/news/controversial-monument-divides-hungarians-angers-jewish-community/

[5] TNS, Sondaj de opinie privind Holocaustul în România și percepția relațiilor interetnice, realizat pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din Româna „Elie Wiesel”, Mai 2015, http://www.inshr-ew.ro/ro/files/proiecte/Sondaje/Sondaj_opinie-INSHR-iunie_2015.pdf

[6] International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report, p. 236

[7] DJAN Argeș, fond Poliția orașului Pitești, dos. 84/1942-1944, f. 29