vineri, martie 29, 2024

Votul şi singularitatea elitelor (despre aritmetica morală a democraţiei)

Mulţi dintre noi îşi asumă o responsabilitate, faţă de sine şi/sau faţă de societate. Acest text are în vedere cazul în care ne angajăm, în măsuri diferite, cu o contribuţie la procesul democratic, mai precis ne întrebăm cum este raţional să ne raportam faţă de procesul electoral. Sunt de fapt două întrebări aici: Trebuie să votez? Trebui să conteze în decizia mea opinia elitelor, adică a acelora care în mod sistematic şi convingător se ridică prin rezultate mult peste aşteptările medii? Vă propun, în consecinţă, o discuţie asupra a două răspunsuri.

Deşi prima întrebare implică doar o alegere între „da” şi „nu”, conflictul dintre responsabilitate şi raţionalitate face să ajungem foarte greu la un răspuns. Într-o comunitate de 5 persoane, consecinţele votului sunt vizibile, într-o aşa măsură încât nici nu este nevoie de vot, dar nu mai apar aşa într-o comunitate de 18 milioane: nu pot regăsi nemijlocit decizia mea de a vota sau nu în consecinţele votului tuturor.

Dacă toată lumea decide la fel, să voteze sau să nu voteze deoarece şansele cele mai mari revin sau nu unei formaţiuni ale cărei obiective sunt considerate benefice pentru societate, atunci rezultatul este direct previzibil şi legitimat în felul de mai sus. Unei democraţii îi este însă caracteristică libertatea de a decide şi în mod necesar oamenii decid diferit. Astfel, consecinţele deciziei mele sunt infime; şansa să pot influenţa în vreun fel este mai mică cu cât reprezint o parte mai mică dintr-o comunitate. Consecinţa aşteptată depinde de probabilitatea ca rezultatul posibil să fie produs de decizia mea, de exemplu de cca. 1/100.000.000 pentru un american. [1]

Problema la care trebuie să răspundem este: merită să acţionăm dacă consecinţele pe care votul nostru le produce pot fi neglijabile? Interceptarea comunicaţiilor de către agenţia americană de securitate a ridicat un tip similar de dilemă: dacă cei interceptaţi fără ştiinţa lor nu au simţit vreo diferenţă (nici în rău, nici în bine) în cursul obişnuit al vieţii, este sau nu greşit moral ca interceptările să fi avut loc? Problema morală, a responsabilităţii, devine mai acută în comunităţile mai mari; în comunităţile mici, premisa raţionalităţii sau ceea ce se mai numeşte în acest caz „bun simţ” este suficientă. Prin urmare, am putea spune că raţional este să nu votez (costurile acţiunii sunt mai mari decât cele ale inacţiunii la nivel personal, în timp ce beneficiile care îmi revin direct urmare deciziei sunt neînsemnate), deşi responsabilitatea poate dicta să votez dacă miza care consider că este în joc îmi reclamă această decizie. Nu pot accepta niciun risc dacă producerea unui eveniment este fatală pentru mine. Deşi mărirea populaţiei comunităţii reduce şansa ca deciziile noastre individuale să conteze nemijlocit în rezultatul final, posibilitatea ca foarte mulţi să acţioneze similar face ca orice şansă să devină importantă doar prin mărirea numărului celor implicaţi.

Miza este determinată de (1) acceptabilitatea şi (2) complexitatea riscului. Înţelegerea unei mize prin trăsătura a doua este în mod normal accesibilă unei măsurări sau evaluări tangibile; în orice caz, depinde de o analiză socială (şi politică), a cărei acurateţe, deşi nu ne este întotdeauna la îndemână ex ante, pretindem cel puţin că ne este. În schimb, înţelegerea gradului de acceptabilitate a unei mize – Este un lider suficient de onest? Este o formaţiune suficient de credibilă la nivel de competenţe? Este programul politic suficient de benefic pentru libera iniţiativă? Etc. – este doar aparent un lucru simplu; în esenţă, este extrem de controversat deoarece nu mai face apel la raţionalitate, face apel la valori, la cultură şi morală, la angajamentele pe care fiecare le avem faţă de noi înşine. Sunt lucruri care divid o societate. Şi aici, intră în rol elitele ca purtătoare în cel mai vizibil mod a unor valori.[2]

Prin urmare, rolul elitelor se impune prin însemnătatea sa practică în guvernarea societăţii. Nu mă interesează în mod particular, decât poate din curiozitate, care este votul unui reprezentant al elitelor, dar realitatea arată că azi mai mult faţă de acum 50 de ani, probabil datorită exploatării psihologice prin simbol creată de media, „partitura” electorală are mulţi autori, şi un număr important dintre aceştia aparţine elitelor. Deşi trebuie dovedit în ce măsură o personalitate contribuie în cele din urmă la scorul electoral, premisa pe care mergem este că se mizează substanţial pe acest tip de legătură, de unde întrebarea-pereche cât este de raţional să îmbrăţişăm mesajul elitelor.

La nivelul societăţii, în cazul cel mai bun ajungem la o discuţie interminabilă şi conflictuală, deoarece valoarea este inevitabil supusă discuţiei. Această inevitabilitate rezultă din faptul că excelenţa inteligenţei, elitismul în general, nu are de-a face cu opţiuni morale, fie ele personale sau universale. Putem să ne simţim atraşi în acelaşi timp de Sartre şi Heidegger, Pete Seeger şi Ayn Rand, Istrati şi Nae Ionescu, Eugen Simion şi Gabriel Liiceanu? Pot aceste simboluri diviza o societate? Răspunsul simplu este „da” la ambele întrebări, deoarece ne recunoaştem cultural în anumite experienţe de viaţă şi carieră, care au legătură cu responsabilitatea pe care o avem faţă de propria persoană. Pot trăi sau nu spiritual cu Istrati şi cu Nae Ionescu în funcţie de cum aceste simboluri (modele) creează sau nu un ecart semnificativ faţă de valorile în care cred şi pe care le asum.

În plan fundamental, societatea umană este divizată cultural. Punctul de reper modern este 1789, deşi arată la fel în orice alte momente de mai înainte: între cei care preferă să păstreze privilegiile (conservatorii) şi cei care vor să le schimbe (liberalii). Mitocănia primilor industriaşi englezi este admirabil surprinsă de Dickens în Hard Times, dar ei erau cei, ne place sau nu, aduceau mai multă valoare (materială) în lumea în care se aflau. Socialiştii, care se desprind ca un curent distinct din liberalism la mijlocul sec. 19, aduc în discuţie şi ei valori noi, care divizează şi mai mult ordinea socială, la fel feminismul sau emanciparea rasială, deşi fiecare câmp de manifestare intelectuală şi socială continuă să producă propriile elite, în afaceri, în ştiinţe, filozofie etc., a căror preferinţe morale şi culturale pot sau nu să se regăsească într-un numitor comun (ne aducem aminte de Francis Galton, vărul lui Charles Darwin?).

Ideologiile oamenilor sunt culturile lor, în interiorul acestora vom recunoaşte valori pe care le împărtăşim sau nu, în funcţie de care vom progresa sau eşua. Incidental, discuţia mă aruncă cu ani în urmă, în ’80 mai precis, când eram un spectator regulat al meciurilor de fotbal al echipei locale din divizia B. Meciurile aveau loc duminica, între 11 şi 13, şi îmi aduc aminte că pentru aceste 2 ore mă integram, în numele unei „pasiuni” sportive, într-un grup. Printre înjurături explicite, coji de seminţe scuipate şi emoţii pentru soarta celor 11 băieţi, deveneam parte a unui grup cu care, de fapt, împărţeam puţin lucruri, înainte de 11 şi după 13. Temele fundamentale ale societăţii (bunăstarea, onestitatea, dreptatea) nu sunt, desigur, aşa de simple precum un eveniment sportiv, dar ele ne aduc în situaţii identice la un moment dat. În recunoaşterea unor valori, s-ar putea să ne simţim inconfortabil unul în compania altuia, dar rămâne să ne întrebăm daca miza contează. În regimuri totalitare, miza poate însemna chiar viaţa, dar în regimuri deschise, asumarea acelor mize care divizează cât mai puţin este chiar cheia progresului social.

Implicaţia este că la nivel de mase trebuie să existe un număr critic de aderenţi faţă de valori pe care societatea prin vocea elitelor ei le apreciază, număr care va da măsura gradului de acceptabilitate a unei mize (electorale). Republicanii americani se întorc azi către valorile unei comunităţi continuu neglijată, femeile de succes singure, deoarece, au constatat, pe acest segment au pierdut constant alegerile.[3] Este o valoare care contează mai mult decât altele pentru ei, acolo, acum. Acesta este mecanismul viu al unei societăţi, de promovare, respingere şi acceptare a valorilor, mecanism ultim prin care în cele din urmă democraţia este de folos sau nu unei societăţi.

Desigur, discuţia nu este închisă. Prin ce instituţii sunt legitimate valorile reprezentate de elite: educaţie, autoritate, constrângeri, respectul faţă de norme etc.? În anii ’90, eram expuşi intens discuţiei despre „profit” ca valoare esenţială a capitalismului (timpuriu) de la noi, pentru ca apoi să realizăm de fapt că acesta putea fi realizat la fel de bine fără riscuri antreprenoriale (şi fără constrângeri juridice) prin transformarea puterii politice în putere economică, lucru care repugnă unora dintre noi, dar care este o virtute pentru alţii. Cum suntem pregătiţi să recunoaştem valorile, faţă de ce standard?

În concluzie, votul este un produs direct al deciziei individuale, dar este mediat de prezenţa, calitatea şi vitalitatea elitelor unei societăţi. O societate nu se va ridica nemijlocit pe umerii „elitelor”, după cum nu se va destrăma la picioarele „lichelelor”, ci prin valorile de progres sau regres care divizează cel mai puţin o societate. Într-o familie de vânători, este posibil să nu câştigi simpatie cu sfaturi despre vegetarianism, aşa după cum într-o comunitate monahală nu este nicio miză să predici despre beneficii materiale. Acele valori care au cei mai mulţi aderenţi vor trasa traiectoria proiectului social, în bine sau în rău. Este discutabil dacă putem să alegem la nivel individual între bine şi rău pentru societate, în orice poziţie ne-am afla, dar este sigur că o societate va merge înainte în funcţie de cât de mult sunt diseminate şi acceptate temele formate şi promovate de elite, valori în care se recunosc cei mai mulţi dintre cei ce compun o comunitate, fie ea România sau Uniunea Europeană. Cum se construiesc şi se legitimează aceste teme, prin ce instituţii şi cu ce succes este, aşa cum am văzut, o altă discuţie.

___________________________________________________

[1] Derek Parfit, Reasons and Persons (Oxford, Clarendon Press, 1987), pp. 74-5.

[2] Nu este locul aici, dar discuţia are numai de câştigat dacă urmărim clasificarea oarecum didactică, dar utilă sociologic, a elitelor în elite purtătoare de valori, fondate pe performanţe, create prin poziţionare, ale puterii şi de funcţie (Jacques Coenen-Huther, Sociologie des élites, Armand Colin, 2004).

[3] „The Republican response”, The Economist, 1 feb. 2014, p. 34.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

    • Dimpotriva, fiecare cu ale „noastre”,
      1 – sa identificam si sa imbratisam valori pozitive, care divid mai putin si construiesc, cat mai multi dintre noi, dar asta nu se face de la sine
      2 – sa preluam mesajul elitelor nu ca modele, ci ca valori puse in discutie.

  1. Stimate domnule Cojanu
    Un subiect interesant și dificil, care merită aprofundat.
    1. Definiți noțiunea de ”elită”; veți observa imediat că trebuie precizat domeniul.
    2. Credeți că elitismul și votul sunt inseparabile? De fapt există vreo legătură între ele?
    3. De ce se asociază performanța într-un domeniu cu capacitatea de a performa în aproape orice domeniu? Sincer, cred că lucrurile stau exact invers, din rațiuni obiective.
    4. Există elită/elite fără public?
    Cu deosebită stimă și în așteptarea unui punct de vedere!

    • 1. Definiți noțiunea de ”elită”; veți observa imediat că trebuie precizat domeniul.
      Am pus in nota [2] sa pun aceasta rezerva.
      2. Credeți că elitismul și votul sunt inseparabile? De fapt există vreo legătură între ele?
      Legatura dintre ele se face in societate, prin astfel de dezbateri. Oamenii vor imbratisa acele valori si idei care le sunt cel mai aproape din punct de vedere cultural. Un posibil element de strategie politica/electorala pentru formatiunile care cer votul, un posibil reper pentru responsabilitatea publca a elitelor.
      3. De ce se asociază performanța într-un domeniu cu capacitatea de a performa în aproape orice domeniu? Sincer, cred că lucrurile stau exact invers, din rațiuni obiective.
      De la caz la caz, lucrurile stau diferit. In istoria economica a afacerilor, cei care acumuleaza cel mai mult (deci, care devin elite), sunt cei care au reusit sa castige din cat mai multe domenii atractive (putin au aceste resurse). In stiinta, nu poti castiga acest statut altfel decat printr/un domeniu f ingust. Etc. Ne intoarcem din nou la o discutie pe care nu am deschis/o, nota 2.
      4. Există elită/elite fără public?
      Nicaieri, de aici responsabilitatea de care vorbeam mai sus : elitele se legitimeaza public, dar lucrul acesta nu duce neaparat lucrurile inainte.

      Multumiri !

  2. Cum bine spuneati in inceputul articolului, problema apare in cazul in care sunt foarte multi votanti. Cu cat numarul este mai mare, cu atat importanta unui vot este mai mica si efectele erorilor comise de cei alesi sunt mai devastatoare.

    De aceea cred ca un sistem in care marea majoritate a deciziilor se iau la cea mai mica unitate administrativa posibila, iar puterea centrala are puteri cat mai mici, ar fi de preferat.

    Avantajele sunt evidente: o eventuala eroare afecteaza un numar mai mic de persoane decat in cazul deciziilor luate la centru, celelalte unitati administrative pot invata dintr-o decizie gresita, votul fiecarui individ conteaza mai mult, capacitatea elitelor de a influenta deciziile locale este mai mare.

  3. Noi am pierdut conceptul de „natiune romana” si de destin/viitor al tarii numita Romania.Nu mai avem un scop, nu mai avem un „proiect national” in care sa investim si ne imaginam noi si copii nostrii in viitor.
    Asa ca nu are sens sa vorbim de „elite”, ele nu exista deloc in aceste conditii, sunt elitele nimanui.

  4. Ati tratat un subiect destul de simplu intr-un mod complicat si alambicat. V-ati pierdut sirul argumentelor sarind de la o chestiune la alta. Ati facut o comparatie eronata intre moralitatea participarii la vot si cea a ascultarii sau inregistrarii telefoanelor de catre NSA. Nu exista nici o paralela viabila intre cele doua subiecte. Ca sa nu mai vorbim ca problema cu NSA este distorsionata si strecurata prin lentilele strutocamilei anarhism-neomarxism. Am multe observatii de facut insa din lipsa de timp nu le pot prezenta. Poate altadata.

    • Intr-adevar se putea spune mult mai clar si in mult mai putine cuvinte ca rolul elitelor este si acela de a explica valorile si de a le face intelese pe limba maselor de votanti; apare de la sine inteles faptul ca felul in care elitele pot deveni convingatoare este de natura sa influenteze optiunile acelor grupuri care le apreciaza, deci care au fost convinse anterior.
      Si mai pe scurt, pozitia elitelor ar urma sa fie adoptata si de majoritatea celor care au incredere in ele. Cita onestitate exista in modul in care se cistiga aceasta incredere este o alta problema, a elitelor insisi si a respectului de sine al acestora

  5. Dvs prezumati o anume ierarhie intre elite si diversele valori pe care clameaza ca le reprezinta: valorile sunt supreme si independente, sub ele se incoloneaza elitele, din dragoste pentru anumite valori. Dar ce se modifica in analiza dvs atunci valorile sunt circumscrise intereselor personale ale elitelor?

    Ma refer in special la cazul in care elitele ce imbratiseaza o doctrina a liberei concurente si a profitului: fiecare e dator sa-si creeze bunastarea prin folosirea la maxim a abilitatilor personale. Bun, dar ce se intampla atunci cand una dintre aceste abilitati este de a extrage succes din calitatea de elita, si nu invers (calitatea de elita sa provina dintr-o excelenta independenta) ? Cata valoare poti pune pe valorile clamate de X si Y atat timp cat nu poti deosebi valoarea autentica de interesul personal, cu atat mai mult intr-o doctrina a pietei in care urmarirea interesului personal este nu doar legitima, ba chiar valoarea suprema?

    Exemple se pot gasi nenumarate in lumea economica. X sustine scaderea impozitarii profitului firmelor, aparent din iubire pentru libera initiativa si valoarea responsabilitatii, in realitate pentru ca are firme si castiga din asta. Y vrea sistem educational si de sanatate privat, aparent din iubire de responsabilitate si echitate, in realitate pentru ca are firme in domeniu etc. Care sunt valorile reale ale lui X si Y, libera-initiativa si responsabilitate, sau profitarea de pe urma influentarii puterii politice? Cum sa deosebim valoarea independenta de urmarirea profitului personal?

    Mi-e teama ca in acest caz circular(elite -> valori -> elite, elite isi aleg valori care aduc profit elitelor) estimarea rolul elitelor ajunge repede in impas, dupa modelului cretanului mincinos. Cat timp cretanul se refera la ceva exterior, toate bune; cand insa se refera la el insusi, treaba se complica. Cretanul care se refera la el insusi, meta-propozitii logice care se refera la propria lor valoare de adevar, elitele a caror valori nu sunt independente ci in folosul chiar al lor, toate astea duc repede la paradoxuri logice si la imposibilitatea determinarii adevarului.

    • Observatia Dvs ma face sa cred ca mesajul a ajuns bine. Intr/adevar, recunoastrea valorilor nu este o problema transata si de aceea, interventia mea insista tocmai pe acest lucru, societatea, fiecare dintre noi, participam la acest proces prin care decidem ce valori sunt bune, pozitive pentru noi. Si de aici, societatile se diferentiaza…Un exemplu care imi vine in minte repede, ideea de „austeritate”: in tari precum Elvetia sau cele din Scandinavia sau in Germania svaba, aceasta valoare este aproape „genetica”, in altele, nu. Si asa mai departe.
      Cineva mai sus afirma, „fiecare cu ale lui”. Tocmai, daca ne asumam o responsabilitate, suntem parte la trierea valorilor care ne reprezinta cultural. Cu cat suntem mai eterogeni din acest punct de vedere, comentariul mai sus, cu atat valorile divid societatea mai mult, iar progresul este mai lent.

  6. Am senzatia citind articolul dvs, apreciat, multumesc, ca nu am facut deloc progrese din ’90 incoace. Cu exceptii aproape neglijabile:3-5 intelectuali publici si 2-3 institutii pretoriene impuse din afara si preocupate mai degraba cu apartenenta lor la elite decit cu valorile pe care le-ar reprezenta.
    E deja o tragedie nationala cind elitele lucreaza impotriva valorilor si institutilor dar ce ce mai ramine de facut cind si majoritatea e indifernta la ele (daca nu altceva si mai rau…)?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Cojanu
Valentin Cojanu
Profesor la Academia de Studii Economice Bucuresti Editor al Journal of Philosophical Economics

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro