WikiLeaks.RO ?

Dacă este să-i dăm crezare lui Daniel Domscheit-Berg, unul dintre fondatorii germani ai ”celui mai periculos website din lume”, cum denumește el însuși WikiLeaks, vânătoarea de secrete inițiată de australianul Julian Assange și de echipa sa a avut două resorturi: dorința de transparență a unor activiști ai circulației libere a informației monopolizate de puterea discreționară a statelor sau de  marile companii și schimbarea completă a paradigmei și tehnologiilor comunicării. Un grup minimal de tineri supercalificați într-ale computerelor a dezvoltat un proiect uluitor de dezvăluire a celor mai bine ascunse secrete politice, militare, corporatiste, de la afaceri de corupție la mii de telegrame diplomatice și până la informații de ordin strategic. În cartea publicată după ruptura de Assange, Domscheit-Berg dezvăluie culisele organizației din care se retrăsese deja după 3 ani febrili și experiența incredibilă pe care a trăit-o în deplină utopie: ”Pe Julian și pe mine ne-a unit cândva credința într-o lume mai bună. În această lume…nu existau nici șefi, nici ierarhii, și nimeni nu și-ar fi putut clădi puterea privând oamenii de acele informații care fac posibilă o relație de la egal la egal… Am privit în abisuri și m-am jucat cu pârghiile puterii. Am înțeles cum funcționează corupția, cum se spală bani și cum se trag sfori în politică. Am vorbit numai la criptofoane care nu pot fi ascultate, am călătorit prin lume, iar în Islanda am fost îmbrățișat pe stradă de oameni recunoscători”, aflăm din cartea sa, tradusă în românește în 2011 de Laura Fota Karsch la Editura Pandora.

Numiți mai târziu ”hacktiviști”, membrii organizației au rămas fideli ideii de transparență maximă și au crezut în necesitatea de a oferi informații bune pentru ca oamenii să poată lua decizii bune, în vremuri când  manipularea informației de către guverne prin intermediul mass-media este la ordinea zilei, iar organizațiile clasice ale societății civile, gen Transparency Internațional, nu au capacitatea de a ridica drapajul greu care acoperă interese, corupție, conspirații la scară mondială. Și-au asumat riscul să fie calificați drept spioni, să fie  urmăriți, încarcerați pentru înaltă trădare. Julian Assange s-a refugiat la ambasada Ecuadorului din Londra, pentru a nu fi arestat și extrădat în Suedia pentru ”hărțuire sexuală”. S-a pus problema legalității și legitimității dezvăluirilor. Totuși adevărul s-a împins la suprafață, decospirând de la jocuri de cabinet și mici penibilități ale marii politici globale, până la abuzuri și atrocități militare.

Felul cum s-a raportat presa la informațiile genuine oferite de WikiLeaks este extrem de interesant. Intuind potențialul subiectelor, publicații celebre ca The New York Times în SUA, The Guardian în Marea Britanie, Der Spiegel în Germania au reacționat tradițional în pretențiile de exclusivitate, dar deloc tradițional în privința tratării surselor, care erau imposibil de contactat și aproape imposibil de verificat. Regula verificărilor rezonabile din trei surse independente a fost aruncată la tomberon, iar garanția anonimatului oferită persoanelor-sursă de platforma WikiLeaks n-a fost contestată în bătălia pentru audiențele uriașe pe care mediile le-au putut obține. Axați pe scurgerile de informații mai ales din surse americane sau vest-europene, adică din zone unde democrația este consolidată iar cetățenii au o practică a legii avertizorului, necunoscută în țări nedemocratice,  activiștii WL au descoperit că jurnaliștii folosesc cu mare naivitate și lipsă de pricepere informațiile confidențiale, iar investigația jurnalistică n-a depășit faza romantică, neputând oferi surselor nici siguranță juridică, nici garanția anonimatului. Drept este că, la începuturi, până la perfecționarea platformei digitale, a sistemului de arhivare și de secretizare, WikiLeaks a dezvăluit inclusiv informații private care puneau în primejdie viața sau cariera persoanelor care le livraseră documente: ”Publicam tot ce ni se trimitea, pentru că asta înțelegeam noi prin transparență. Cum să fi procedat altfel? Am fi fost acuzați de părtinire. Indiferent dacă era vorba de stânga sau dreapta politică, despre niște oameni simpatici sau despre niște tâmpiți, noi publicam tot. Filtram cel mult informațiile lipsite de relevanță. Publicațiile noastre au mers cu siguranță uneori prea departe”, mărturisește Domscheit-Berg.

În România, în vremurile abulice pe care le traversăm, când tulburarea apelor și aruncarea perdelelor de fum fac parte din arsenalul puterii în detrimentul transparenței, iar presa neangajată pare neputincioasă, un WikiLeaks.RO ar salva nevoia de limpezire, destrămând pânza de interese, scoțând scheletele din dulap și dezvăluind cine ce pune la cale. De fapt, există un WikiLeaks românesc, un site caricatural, dirijat pentru a compromite o anumită grupare politică. A! A mai apărut și așa numitul WikiLeaks de Mureș. Internetul e generos cu umorul, iar Caragiale stă în continuare deasupră-ne.

Articol aparut si in Revista 22