Deși, ca orice june, era la vârsta miopiilor adolescenței prelungite (uans ă șortsaidid olueiz ă șortsaidid), nu cred că Eliade va fi scos cândva brișcuța nelipsită din coșul de picnic ca să zgârie-n coaja unui copac inițialele de la Maitreyi și Mircea. Egalizând ecuația cu „love”, ori doar înconjurându-o cu semnul copilăresc al inimii. Iar asta nu fiindcă poate n-o fi fost tentat, căci practica e curentă-n spontanul instinct cultural al românașului (de fapt al europeanului de principiu) oriunde s-ar afla. Mă refer la acea cultură intuitivă și intergenerațională care-l face pe tânăr (deși crede că-i original, banal și obștesc fiind) să-și sudeze lațul și lanțul oricărui amor c-o atare declarație sau legământ, amor presupus mai trainic și mai frumos decât un pod sau o casă de piatră, mai măreț, statornic, pe viață. Înscrisă și sigilată ca un tatuaj în scoarță vie, însemnarea va rămâne ca o garanție conferită de „eterna” creștere și înălțare a copacului sălbatic sau a pomului fructifer.
De regulă băieții prepuberali scrijelesc asemenea monograme sau prenume doar pentru a-i trăda ori ciufuli hilar pe alți băieți suspectați de visări ori flirturi amoroase. După ce ajung să simtă ei înșiși înfiorările biochimice ale dragostei, deja adolescenți, aceiași băieți comit singuri asemenea declarații grafice, apoi aducându-și iubita să le vadă, ca s-o surprindă, încânte, înmoaie. Căci operațiunea ia ceva râvnă, iar să se facă-n 2 e un mic disconfort, furând un timp ce merită petrecut măcar prin lugulugu, pipăieli și mozol. Poate, totuși, junele Eliade chiar va fi încercat, fără însă să-l lase indianca sa, în ciuda fragezilor ei anișori tot cultura proprie, devenită instinct, ordonând să nu rănești niciodată un pom doar pentru eul tău personal, ba nici măcar pentru vreo demonstrație ori voluptate împărtășită. Pe de-altă parte, dat fiind că atât ea cât și sora ei iubiseră profund câte un arbore, integrându-se obiceiului frecvent nu doar printre fetițe, ci tipic oricărui copil care posedă grădină ori doar vede pomi sau copaci liberi prin preajma casei, căci își alege și asumă în chip special unul singur, afiliindu-i-se mai mult decât fraternal. În consecință, cu niciun chip tinerele indience n-ar fi conceput atingerea cu vârf de cuțit rănitor a unei făpturi atât de pline de suflet și de rezonanță telurică cum sunt copacii.
De-ar fi rămas pe undeva-n Calcutta/Kolkata sau Bengal vreun asemenea stigmat silvestru, fie și fără asentimentul lui Maitreyi, aceasta din urmă precis și-ar l-ar fi amintit. Inclusiv după cele aproape 4 decenii când în sfârșit va fi citit romanul lui Eliade din 1933, dedicat prin titlu chiar ei, prin conținut dedicat doar lui însuși. Iar în „Poemul 1”, datat de femeie 28 noiembrie 1972, nu va mai fi scris: Ce-ar fi dacă-n pădurea de suflet, fără margini/ gol, desfrunzit un arbor ar rămîne?/ Lasă-l cum e, cu fața către ceruri/ și nerostind niciun cuvînt măcar/ Lasă-l ca bornă, fără semn în lemn/ înalță-se ca stîlpul de hotar. Căci, evident, matura doamnă nu va fi uitat niciunul din măruntele detalii ale primei sale iubiri, așadar orice altă conexiune sau amintire legată de „arborul iubirii” ar fi fost sugerată-n vers. Dovadă „Poemul 9”, datat 8 decembrie 1972, unde una din cele mai senzuale scene descrise fetișist de Eliade însuși în vechea lui carte este concentrată de Maitreyi, din propria-i memorie adânc amprentată, sub forma: O subtilă apăsare sub masă atinse/ vîrful piciorului meu./ Ani au trecut și vîrste, și totuși/ căldura i-o simt mereu./ Nu-i de mirare că, destrămat/ în abur, gestul de-atunci a lăsat/ un marcaj, să dureze? Să conchidem, așadar, că ce nu se va fi petrecut nici n-a fost ca să fie, ce nu s-a mărturisit în tandem independent nici nu s-a întâmplat.
Evident, în ‘72, citind romanul ultraegoist al lui Eliade, Maitreyi reacționează, ripostează. După preafrumoasa colecție de poeme amoros nostalgice, de romantism fin, mai târzia ei carte Dragostea nu moare (1974) „face dreptate” atât feminității sale, cât și eticii și demnității strict indianist-culturale și mentale. Căci, printre altele, reneagă sexualismul prin care tânărul Eliade va fi ficționalizat abuziv, subliniind tăria tradiției onoarei transfamiliale și a dăruirii totale numai și numai în sensul nuntirii procreative, a copiilor proprii și a comunității identitare. Subliniez: pentru orice tradiționalistă iubirea nu poate însemna decât matrimoniu, iar matrimoniul procreație. De fapt tocmai în siajul acestei din urmă încununări a veritabilei iubiri, în 1973 Maitreyi vine-n Chicago ca să-l întâlnească pe celebrul profesor internațional, având însă în vizor și fructul propriei iubiri și vieți, fiica pe care-ar fi dorit ca românul american să i-o transplanteze în SUA.
Este ce mi-a confesat d-na Christinel Eliade în vara lui 1992, când mi-a arătat și comentat pozele pe care și le făcuseră toți trei în livingul și pe balconul soților Eliade. Indianca era imensă, tuciurie și neatractivă (așa i se păruse pe bună dreptate foarte suplei și elegantei Christinel: „cum a putut el iubi o așa femeie?…” – glumea, mai ales că păstra și ea imaginea candidă a romanului din demult trecuta tinerețe). Însă vizita, interacțiunea și convivialitatea târzie le-au fost foarte cordiale. Așadar nu rece și distantă, cum va fi putut reieși ulterior din memoriile lui Maitreyi Devi, unde va fi sugerat că profesorul o uitase și întârziase ciufut să o recunoască. Drept rămânând că Dragostea nu moare (vorba titlului romanului replică al Maitreyii), însă lui Eliade i-a cerut atunci să caute un job prin America pentru fiica ei (visul de aur al atât de multor indieni). Oare eșecul respectivei solicitări o va fi făcut pe d-na M. să exagereze distanța și nepăsarea soților Eliade? Sau mai degrabă dreptul ei literar, fireasca nevoie de efect ficțional. Poate că bătrânul Eliade merita o mustrare, căci va fi rămas la fel de egoist ca-n tinerețe și peste o jumate de secol. Dar în resentimentul indiencei trebuie văzută și o metamorfoză a însăși iubirii. Senioara Maitreyi nu voia negreșit să-și apropie fizic primul copil biologic de prima ei dragoste metafizică, însă să-i asigure Fructului Vieții sale o emancipare sau ascensiune biografică și socială similară fantasmei legată de ACEA revelatoare iubire jună, da.
Oare nu chiar asta poate să-nsemne inclusiv finalul broșurii de lux din 1972 (textele-n bengali și engleză, copertată cu pânză de mătase țesută manual), prin ale cărei 12 poeme femeia își marca reîntâlnirea cu sinele său juvenil în cartea lui 1933? Final poetic ce zice: Cît am greșit, văd, cît am greșit, c-atîția ani de-a rîndul/ n-am îndrăznit să-mi plătesc datoria măruntă./ Și totuși, încă datoare/ m-am trezit din nou lîngă dragostea nemuritoare./ Nu înțeleg, nu înțeleg de unde-acest har/ a cui e mărimea cea fără hotar!/ Și cum de aud clipocitul acesta ciudat/ pe malul de care apele s-au îndepărtat/ lăsând, la reflux, doar nisipul jilav, nezvîntat!/ Ce fericire, vai, ce fericire, ce dar!/ Cine-mi trimise chemarea din necunoscutul estuar?
Maitreyi știa de existența cărții lui Eliade încă din 1956. De la poeta de protocol politic Veronica Porumbacu, căreia, la un congres din Elveția însăși Maitreyi i se prezentase. Românca vorbindu-i chiar atunci despre cartea lui Eliade, de care indianca încă nu aflase. (Episodul e povestit în „Secolul 20” 7/1973, p. 138-39.) Dar n-o va fi citit decât în 1972 (parcă o traducere în franceză), când, lent dar oarecum fluvial, sentimentele personale vor redeveni amestecate cu cultura sa ancestrală, biologismul progenitural se va agăța prin proiecții imponderabile de bărbatul-amor din trecut, trecutul ei erotic și reproductiv cu viitorul evoluțiilor transgeneraționale. Maitreyi n-avea nicio datorie față de Eliade însuși, dar față de propria sa iubire, translatată și întrupată peste ani în propriia-i fiică, de ce să nu continue a avea? Și tot așa, prin expansiune cumulativă, de ce n-ar putea avea și Eliade însuși, de nu negrești o „datorie”, cel puțin o solicitudine, o amabilitate aparte față de dragostea Maitreyii încorporată în fiica sa?
Atunci când V. Porumbacu o întâlnise prima oară pe Maitreyi în Elveția și-i vorbise despre vechea carte, aceasta din urmă i-a prezentat-o și pe fiică („o frumusețe orientală radioasă” – nota Porumbacu). „Are vîrsta ce va fi avut-o Maitreyi, eroina cărții de care n-am auzit niciodată”, spunându-i imediat indianca. Așadar de devreme Maitreyi își purta cu sine prin lume prima fiică, adică fructul proiectat al primei sale iubiri interzise, întrezărindu-i sau visându-i transcenderi de genul celor subînțelese/transferate și în ultimele versuri reproduse mai sus.
Maitreyi își va scrie și publica al ei volum-replică (Dragostea nu moare) abia în 1974. Cu traducere-n engleză în 1976. Așadar după vizita din 1973 în casa soților Eliade, așadar după eșecul de-a realiza o legătură între SUA profesorului și fata legală, emoțional derivată din tinerețea-i de taină premaritală și de scandal social. Ceea ce explică (aș zice chiar scuză) orice dilatări sau distorsiuni poetice, nevrotice și temperamentale a subtextelor de realism prozaic, mult mai puțin relevant sau responsabil psihologic.
Ca final de fugi în timp și spații ar mai rămâne de povestit două mărunțișuri strict omenești. Și-anume că în Biblioteca Regenstein, a Universității Chicago, toate manuscrisele lui Mircea Eliade puteau fi consultate fie peste 30 de ani, fie cu permisiunea semnată de văduva sa. Așa s-a făcut că-n 1992 am primit de-acolo numărul de telefon al d-nei Christinel, am sunat-o și iute m-a invitat în apartamentul căminului eliadesc de nu departe. Încă de prin debutul dialogului mi-a schițat o confesiune foarte personală, ce mi-a căzut ca o ștanță grea, ca un testament de nerostit însă de-nsemnat pe cei mai invizibili arbori centenari. Prin actualități și admirații (fusesem și eu dintre acei discipoli distanți dar atinși, care visam noaptea-n somn cu Maestrul), o oarecare voiciune confesivă i-a dres spiritul, așa că d-na Eliade mi-a fost o gazdă mai mult decât onorabilă și onorantă, de gentilețe maximală, înduioșându-mă și îndatorându-mă. Mi-a permis să contemplu lent biroul lui Eliade: amplu altar al casei, păstrat identic ca-n fotografiile publicate și cum îl lăsase profesorul după 1986); ba chiar să-i ating consistent și-ambidextru, ca pe-un energic sacrament energetic, tronul lui de savant gurudev. În rest, m-a asigurat că monopolul publicării lui Eliade în România prin strunga lui Mircea Handoca era fals, pretenția sau zvonul fiind gratuite, deja știind și apreciind niște promisiuni profesioniste, probabil de opere complete contrasemnate Humanitas. În contextul deschiderii sufletești, să ating eu subiectul Culianu nu mi-a mai apărut adecvat, ci indiscret, insensibil. La doar un an după execuția criminală a celui pe care Eliazii îl adoptaseră ca pe propriul fiu, singurul lor copil, urmaș, moștenitor și patrimoniu viu, trebuie c-ar fi fost nemeritată desfacerea unui pansament de peste rana necicatrizabilă-n veci. Într-o paranteză iute, d-na Eliade singură a pomenit că „logodnica bietului Petru nu mai vrea să știe, s-audă și să vorbească nimic despre el, deși a făcut totul pentru ea, voia să se și convertească înainte de mariaj”. Deși-mi precizase să pot să revin, la final de-ntâlnire reluarea cu și mai multă încredere și amploare a confesiunii de care-am pomenit deja mi-a impus să percep imensa diferență dintre firescul civilității sociale și strict intimistul adevăr profund, veritabilul rezon, dor sau jind ființial al femeii. Anume cel de-a pleca cât mai curând pe urma soțului drag, fără de el nemaigăsind niciun sens vieții, nemaiexistând nicio dorință mai vie în inima sa decât asta. Mărturisirea de-un ton desăvârșit de sincer, cu glas simplu și potolit, fără patetism, m-a înfiorat adânc și inconturnabil. Pomenita senzație de îndatorire s-a activat tocmai cu privire la dorința-i de a fi lăsată în pace de către viață. Din exces de decență am considerat că și noi, naivii și imaturii oameni normali, ar fi firesc s-o scutim. Iată de ce n-am mai deranjat-o. Iar pe la casa apartamentului lor am mai trecut doar peste alt deceniu, pentru a vedea exact cui va fi fost dedicată clădirea prin plachetă. (Nu lui Eliade, acesta fiind doar chiriaș, ci profului care-o avusese-n proprietate și-o donase universității. Iar succesoarea lui la „Catedra de istorie a religiilor M. Eliade” m-a purtat cu meiluri distante și întârziate până ce-am abandonat interesul de-a o intervieva, de-a dialoga ori măcar de-a-mi povesti câteceva despre Marele Maestru și despre Culianu. De altfel cu privire la Culianu niciun ex-coleg sau intelectual de Hyde Park nu voiau demult să mai scoată vreun pâs; iar despre legionarismul lui Eliade tocmai strigaseră livresc Saul Bellow și Norman Manea. În rest, măruntul subsemnat nu eram nici jurnalist datornic sau „angajat”, nici veleitar băgăcios, dincontră agreind principiul ca nimic să nu fie unde dragoste nu-i. Să deschizi consimțit ori să violezi nesimțit mormintele indiferentismelor, abandonurilor, duplicităților, uitărilor forțate, lașităților, spaimelor egofile ori preaiubirilor de sine înseamnă necrofilie nebună. Bine că sicriele atâtor memorii și conștiințe refulate nu se fac din scânduri, altminteri demult nu mai aveam nicio pădure pe terra.)
În 1972, placheta bilingvă prin care, înaintea propriului ei roman, Maitreyi Devi reacționase iute la scrierea eliadescă din 1933, fusese adusă din India și predată Veronicăi Porumbacu de către Amita Bhose. Comunista poetă româncă va fi stăpânit engleza, iar tânăra indiancă ce se va stabili-n București era nativ bengaleză, așa că din colaborarea și semnătura amândurora au fost publicate, în același „Secolul 20” (7/1973: 132-37), toate cele 12 poeme ale Maitreyii din care-am citat mai sus.
Această numită Amita Bhose venise cândva în România în calitate de soție casnică acompaniatoare, aici îndrăgostindu-se de Eminescu. După care a renunțat la mariajul ei indian, transplantându-se definitiv printre valahi. Ca expată naturalizată a avut aici o istorie relativ prolifică, a fost simpatizată de foarte mulți învățăcei, dar neatingând deloc clasa celebră sau eclatantă a intelighenției cu ștaif sau cu viitor tamtam. De fapt, după „scandalul Meditației Transcendentale” în anii ‘80 cam tot ce era indianism/indianistică a devenit oarecum clandestin, Amita Bhose trebuind să dovedească multă supușenie față de stăpânire pentru a-și putea vedea de vocație și de slujbă, de studenții și de amatorii proprii. Pe lângă studii despre Eminescu și paralelismele sale cu India (poate și o inspirație directă din extrem de fecunda activitate culturală și spirituală a Maitreyii însăși în India, cea care i se dedicase îndelung lui Tagore), a făcut numeroase traduceri și din alți autori români în bengali, totodată școlind preț de 2ă decenii plutoane întregi de entuziaști amatori ai culturii exotice, predând când bengali și hindi, când introduceri onorabile sau cel puțin facilitante inclusiv pentru viitori sanskritiști sau doar oameni de fină cultură generală, filologică, umanistă. Schimbările post ‘89 au exclus-o din Universitatea București, ba și din colaborările cu Universitatea Populară „Dalles”. Din fluviul de exaltați și de popularizatori trași pe dreapta ea a eșuat taman în Institutul Brăiloiu, printre etnografi și filologi de dură școală comunistă, ce n-aveau nicio simpatie față de achizițiile de personal făcute de directorul penețist V. Vetișanu. În spatele aparent onorabililor etnologi stătea însă țeapăna lucrătură securistică. Probabil că d-na Bhose n-avea niciun fotoliu/birou în vreo încăpere, poate avea însă se simțea antipatizată. (Ion Pogorilovschi a rezistat în atmosferă ostilă mai mulți ani, umilit în modul cel mai nedrept și nesimțitor de câțiva colegi/colege de submediocritate maximală, care nu puteau realiza c-aveau de a face cu un cap destul de mare și rar, plin de cultură și de valențe hermeneutice aparte.) Oricum, bătrâna Amita venea rar la institut, ședea numai în secretariat, chibițând fleacuri cu flecara secretară, cu menajera și cu portarul, ori doar ridicându-și salariul și plecând inutilă și stânjenită. Cu toate că eram interesat de India demult și adânc, în ocaziile prezenței sale stângace prin peisaj n-am simțit niciodată vreun imbold, curiozitate sau câștig în a mă adresa dânsei conversațional. Va fi murit după doar un an, banală, bolnavă, nefericită. Și a lăsat pe urmă citatul-epitaf cum că nu doar indienii, dar și românii o vor fi acuzat că „a iubit România prea mult”.
Pe urma scrierilor și a marotei lui Amita Bhose cu Eminescu și India, dar și a altor lucrări, dicționare și manuale, alți și-alți mici sau medii traducători și exegeți au turnat mult mai facil volumașe proprii. Peste ani, 2-3 ex-studenți de bunsimț au făcut chiar valuri când unul dintre foștii lor colegi, după câteva „Eminescu și India” pe bandă rulantă a publicat și un dicționar sau o gramatică sanskrită după flagrant chip și asemănare proprii opurilor de școală ale profei bengalo-hindo-sanskrito-române. Totuși, una dintre discipolele sale devotate a fondat o editură doar pentru a-i publica opera integrală (+ inedite), operă pe cât de stimulativă cândva, pe-atât de repede marginalizată, ușuită, impopulară.
Din eternul și ubicuul ciclu „din codru rupi o rămurea”, iată, pe de o parte, unul din nenumăratele feluri de-a-și pierde inocența, dedicația, sacrificiul și ulterioritatea un lotus al orientului prin mlaștinile antropogenului bizantino-valah. Pe de-altă parte: iată ușurința de a deveni neinteresant, dispensabil, ignorabil, ba și firescul de-a te retrage discret în masivul/majoritarul anonimat, de-a deveni praf și pulbere mai ușor sau mai simplu ca orice altceva. Teme asupra cărora niciodată nu va fi îndeajuns să se observe, cugete, aștearnă, discute.
EPILOG. Drumețind mereu prin aceleași păduri am apucat a vedea mulți copaci trăind și murind, câțiva crescând cu sine inscripții puiandre, tot mai grotești și blurate. Așa făcându-se că văzut-am și cu câtă spontaneitate și neprevenire, de nu erau tăiați încă vii de către forestieri sau silvicultori, copacii singuri (inclusiv cei păstrând cicatricea scrijeliturilor unor amorezi) se prăbușeau brusc la pământ. Gigant ca un trăznet, urletul căderii plus foșnetul lovirii arborilor vecini le era primul și ultimul. După care, pe sol se transformau destul de repede în fărâmele elementelor și ale sfâșierii de către păsări, microorganisme, insecte, rozătoare, devenind nimicul inversului oricărei măsuri a visării, speranței, lungimii și grosimii de decenii cam cât (sau ceva mai mult decât) o viață de om. Oricât ar fi de lungă sau scurtă și intensă, „dragostea nu moare” numai în iluziile pâlpâirii de candelă debordând de voința de-a supraviețui, însă imaginară și individual-solitară.
În ultimă instanță, respectată se cuvine și moartea cea rea și eternă, nu doar morții cei buni de pomelnic. Cu-atât mai mult cu cât dragostea cea senectă ori seniorială, scursă și continuată în moartea însăși, a fost văzută de către poeți înscrisă nu fizic, pe trunchi de copaci, ci pecetluită direct pe veșnice stele. Cât suntem tineri credem prostește că e ferice să-ți trăiască amorul de cuplu o viață-ntreagă. Ba chiar îndrăznim a crede, și mai prostește, că fi-va chiar așa. Lucrul e însă cel mai adesea rar, la distanță de stele. Și-oricine știe că la bătrânețe orice iubire, de încă este, e prietenie sau mai degrabă compasiune mutuală. Amintiți-vă superba istorie (mit, legendă, poveste) a imemorialilor Filemon și Baucis. Cei care-s hăruiți de zei să moară deodată, lângă cocioaba lor transformată-n templu de aur. Și redând naturii nu urmele naivităților și-ambițiilor de eternizare omenească, ci viceversa, grațios (ca stejar el, ca piersic ea), chiar pe ei înșiși.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Si cum atit de putin enigmaticul Cosbuc cu ale lui finale rinduri „cei pasa codrului de ea ” nu prea atinge , nici pe departe, dragostea in poemul Moartea lui Fulger putem doar aminti „ ce-ti pasa tie chip de lut de oi fi eu sau altul” ca si forma definitiva si extrem de adevarat pusa in scena vietii a ceea ce unii numesc (uneori naiv) dragostea dintre oameni . Cit despre rautatea mortii nu putem decit a ne amagi cautind mereu „viata fara de moarte ” sau unii mai pricinosi cautind mereu moastele cele salvatoare si datatoare de sperante iluzorii .„Nu te-ntreba viata cei ” pare a fi inca un „ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este ” .Cit despre Eliade si valorile sale politice sau interpretarile lui aduse noua drept ofranda egoist exprimata toata lumea stie ce si cum a fost .
În ciuda stilului baroc (și tot eufemistică rămâne formularea), textul e fain. De ce o tot dai pe după Baucis, domnule? Cred că e vorba de timiditate, altfel nu-mi explic…
aici/de data asta stilul nu-i deloc baroc (sau altminteri); treaba cu „datul pe după”… o subînțelegi fără să sugerezi nimic interesant ori util, deci poate fi sau chiar merită ignorată. Cât despre ipoteza timidității… ar putea fi una interesantă. Păcat că nu încerci s-o dezvolți câtdecât, să o „explici(tezi)” de-adevăratelea. Fă un efort (nu negreșit aici și-acum, ci de principiu) – ar putea ieși ceva-ceva dintr-o atare sugestie/presupunere. Precis știi bine că-n orice literatură nu „adevărul” contează, ci calitatea speculației/teoriei/supoziției dezvoltate.
Nu am cuvinte sa va felicit indeajuns.
răspund rarisim și-aproape niciodată colegilor f pozitivi, cordiali, politicoși și generoși (până spre aplauze sau măgulire), deoarece apreciez cu deosebită satisfacție chiar propriul lor merit. Și-anume cel de a fi acceptat să se concentreze pe un text (uneori) dificil, să-și trudească sinapsele neurocerebrale, să-și amintească de termeni și vorbe ieșite din normativitatea bătută-n cap și cuie a șabloanelor academico-universitar-(încă)-actuale, să agreeze reflexiv polisemantica lexicului autohton și bogățiile graiurilor vechi sau regionale. Și să refuze simplismul info și explicativ, cel ce te face popular dacă te adresezi tuturor precum elevilor demialfabetizați și mai inculți decât bota sau noaptea. Așadar, cinstea și pălăria sculată le meritați voi, cei care treceți peste aparențe stilistice disconfortante, mai pupând și idei sau alte imponderabile, adică dovedindu-vă propria luptă cu draci și cu îngeri, alias căutarea, efortul și perceperea un picuț mai subtilă.
Hai sa fim corecti pina la capat .Nu prea inteleg unii comentatori cu ce se maninca subiectul .Cit despre stilul fiecaruia asa cum este si cel de fata ,evident este o alegere personala sau personificata uneori .De gustibus et coloribus non disputandum cit despre mixtionibus nici nu poate fi vorba .
Bine, M M Balașa, ai stil, deși scrisul e enigmatc și abscons.
ooo, dar enigmaticul sau ermeticul și absconsul sunt chestii ce fie și numai prin raritate te silesc să ieși din snobism și șablon, care triblează așteptări/mimetisme, deci au onorabilitate & plus-valoare per se. Iar observarea lor îți face dumitale cinste, notarea icii-șa fiind un de preț compliment. Deci mersoa!
interesant articol :)
Vă rog, încercați redarea unei viziuni multi-culti-etno-filosofice existentă „ante”, și a impactului ideologiilor „post factum” cu ”efervescența” economico-antrepronorial-bișnităreasco-culturală” apărută după revoluția din 89. Cu încercarea de a ține cont de serialul tv capitalist DALLAS difuzat la TV in perioada comunistă.
Mulțumesc anticipat. :)
Bună ziua, nu vă cunosc, mi-ați trimis însă acest link cu mențiunea „mărunt omagiu, vouă”. Sunt discipola lui Didi – Amita Bhose, cea care a făcut editura pentru a-i publica opera. Referirile la domnia-sa sunt tendențioase, răutăcioase și jignitoare. Pe lângă multe inexactități – dacă i-ați fi citit biografia ați fi observat că nu era casnică, a absolvit două facultăți, iar doctoratul și l-a susținut cu doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga și a fost un eminescolog recunoscut de lumea culturală a vremii. Nu a predat niciodată hindi. Nu a fost niciodată supusă regimului iar Universitatea i-a scos postul la concurs și i l-a desființat deoarece a refuzat să facă un referat de angajare a unei persoane – Laurențiu Theban. Acesta și Radu Bercea au împărțit apoi postul său. De la Dalles nu a dat-o nimeni afară, cursul nu s-a mai ținut în 1992 toamna deoarece dânsa s-a prăpădit. „Bătrână”, cum ziceți, la 59 de ani. Cât despre „flecărelile” sale de la Institutul de etnografie și folclor – acestea au prins viață în studiul Sărbători sezoniere din India și documentare pentru un amplu proiect care a rămas neîncheiat. Banală nu a fost, nefericită – doar în cei doi ani de după revolutie când i s-a scos postul la concurs pentru că nu a fost supusă. Bolnavă – da, tot ca urmare a celor doi ani de umilințe. Domnia -sa a creat puntea culturală indo-română iar dumneavoastră o jigniți. Dacă susțineți că ați întâlnit-o la institut ar fi trebuit să știți că avea un birou. Nu știu ce vă determină să o denigrați. Adevărat este de aici că da, Mircea Itu a furat primul volum al Manualului de limba sanscrită și l-a publicat sub nume propriu. Că Eminescu și India, teza de doctorat a domniei sale a fost apoi multiplicată în „operele” altora, „mari eminescologi”. Nu are rost să continui însă sugerez citirea biografiei – https://www.amitabhose.net/Biografie.html . Iar opera sa se regăsesște aici – http://www.edituracununidestele.ro
Numele său este în Dicționarul General al Scriitorilor Români, editura Academiei Române – îi sunt dedicate 3 pagini,
Muzeul Național al Literaturii Române i-a dedicat o expoziție permanentă conținând manuscrise, fotografii, obiecte personale.
Numele dumneavoastră unde este și de ce vă permiteți să o denigrați? „Mărunt omagiu, vouă” ? Poate vă așteptați să vă mulțumesc când tot ce faceți e să o denigrați?
Carmen Mușat-Coman
reacția dvs e (din toate punctele de vedere) regretabilă; cu totul disproporționată și, din nefericire, ranversată;
preocupată doar de opera și devoțiunea proprie, ignorați cu totul contextul de față (menit să nu ridice statuie cuiva/nimănui); altminteri, cu alți ochi, alias liniște sufletească, ați fi putut „vedea” empatie față de toată lumea (inclusiv față de A.Bhose); deci ierte-ne zeii! după cum dovediți: chiar și din iubire fanatică putem da bâte-n baltă, greșind enorm, nepotrivit.
Frustrările doamnei Eliade, că ea nu a lăsat un roman posterității, nici versuri cu prefață de Rabindranath Tagore. Data viitoare un eseu despre Julieta, care dacă nu s-ar fi sinucis, ar fi avut corpul deformat de la vreo 16 nașteri.
Bună ziua, domnule mmb,
Azi, indienii de pretutindeni celebrează Diwali, sărbătoarea Luminii. În fiecare an, simt că dacă aș avea o pensulă de Lumină, aș șterge cu ea tot întunericul și noroiul lumii în care trăim, noroi acceptat de mulți, apreciat chiar, motiv pentru care ne înmuiem uneori condeiul în acest noroi, dă bine, unora le place.
Aș șterge acest articol al dvs și aș vrea să cred că nu l-a scris nimeni niciodată, dar probabil nu ați fi de acord cu mine pentru ca unii il consideră “fain”. Mai mult însă decât a-l șterge din plan fizic, mi-aș dori, în măsura in care chiar credeți ceea ce scrieți, să vă aduc puțină lumină in perspectiva pe care o aveți, din partea unei foste studente a dnei Amita Bhose, care a fost în preajma domniei sale foarte mulți ani și a cărei viață a fost modelată de personalitatea unui om ce departe de a fi perfect, ca oricare dintre noi, a lăsat ceva semnificativ în urmă.
Nu mă refer aici doar la ceea ce a scris, o impresionanta lucrare din poziția de punte între 2 culturi, ci la impactul pe care l-a avut asupra celor cu care chiar a venit in contact, care au iubit-o si apreciat-o.
Poate cel mai pregnant aspect, in ipostaza de mentor, este cât timp, după plecarea cuiva, reverberează încă in noi amintirea si contribuția lui.
Eu nu i-am ridicat statuie, deși ar fi meritat, nu am stat nopți întregi, o viață de om, aplecată asupra manuscriselor, așa cum a făcut și face cea care a fondat cu atâta dedicare Editura Cununi de Stele, deși poate ar fi trebuit si nu înțeleg de ce vi se pare deplasat ca cineva să șteargă zilnic praful de pe amintirea unui dascăl drag.
M-am trezit însă într-o zi în acea aură pe care Didi, cum îi spuneam noi, a țesut-o în jurul nostru din dragostea pentru cultură si artă, iar în cazul meu, din dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru muzica lui Tagore si am început sa lucrez la un Album muzical, un omagiu la adresa profesoarei mele de limba bengali, cu o parte din cântecele învățate cu ajutorul lui Didi. Fac asta cu aceeași dragoste de acum câțiva zeci de ani, semn ca amprenta lăsată asupra mea este încă vie. Un om care trăiește zeci de ani in sufletul tău si nu se stinge, este cu certitudine un om de valoare. Oare sunt si eu fanatică? Doar in cazul in care recunoștința a devenit sinonimă cu fanatismul.
Citeam pe site-ul dvs că sunteți in căutare permanentă de autori ce dau valoare adăugată prin dezbateri publice relaxate si bazate pe forța argumentelor. Poate v-a supărat în acest sens răspunsul editurii Cununi de Stele, care nu vi s-a părut prea “relaxat”, deși aduce argumente foarte justificate, dar nici articolul dvs nu transmite vreo stare de relaxare, zic.
Nu cred ca poate fi vorba de valoare adăugată decât dacă ne înmuiem condeiul in Lumină, să găsim parte frumoasă din oameni si vă propun sa facem acest lucru împreună in aceasta zi de celebrare a Luminii. Cred ca am dormi cu toții cu conștiința mai împăcată si poate reflectați chiar la posibilitatea de a lua o radieră și a șterge ceea ce nu ar fi trebuit scris, pentru ca rănește oameni, amintiri, memorii si uneori chiar poate ucide. Dacă noi, cei care i-am fost atât de aproape, aruncăm în amintirea dnei Amita Bhose cu flori de Lumină, de ce ați arunca dvs cu pietre?
Vă trimit adresa canalului meu de youtube, e unul din “mărunțișurile” cu care se ocupa Didi. Sper ca muzica lui Tagore să vă schimbe paradigma existentă si să mai scrieți un articol, total diferit, după ce vorbiți cu toți cei care vă vor spune adevărul despre personalitatea dnei Amita Bhose.
https://www.youtube.com/@eugeniadeaconu7582/videos
Happy Diwali
E.D.
… Ce s-ar face proclamata `Lumină` fără disponibilitatea de-și scoate din mâneci fulgere de-ntuneric, ca și de-a-și răzbuna idolii și frustrările? Adică cum să nu scoți din dosul devoțiunii și niscai agresivitate, păstrată sub obroc până la prima ocazie? Iată că nici tagorica iubire a umanității întregi nu scapă de neînsoțirea cu pripita ură față de dușmani identificați în pripă… Odată l-am „certat” pe Vasile Andru, în ideea că se prezenta la orice adunare de veleitari și de exaltați și măgulea-n stânga și dreapta pe-oricine. Domle, mi-a răspuns înțelept, să zicem mersi că ne mai bagă cineva-n seamă… Acum aș zice că omul știa (cum ar trebui noi toți să știm cât mai devreme) că orice lumină, oricât de cu drag o aprindem, tot se va stinge, și că orice buchet de flori depus pe-un mormânt devine deșeu. Chiar și ofrandele de pe Gange se sting și veștejesc iute, căci bate peste tot nu doar deșertăciunea, ci și vântul și bruma. Deci să zicem mersi și pentr-un muc gol sau petală vagă (asta dacă ne permit vanitatea, mizantropia, ipohondriile – neadmise ca termeni, dar confundate și performate drept suflet).