joi, martie 28, 2024

Zaharia Stancu, duplicitarul perfect

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări „Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

În continuare, în aceleași stil care combină retorica sacadată a refrenului, frazele lungi, ceremonioase și registrul aproape funcționăresc, de proces verbal (rezervat ”afacerii Pasternak”), Zaharia Stancu pune la curent opinia publică culturală din România cu acest caz, exprimînd totodată o puternică atitudine ce culminează cu un sfat indirect dar scriitorului:

„Şi iată că astăzi se vorbeşte despre Pasternak. Afacerea Pasternak e simplă ca toate afacerile «senzaţionaliste». Pasternak a scris o carte intitulată „Doctor Jivago”, în care îşi îngăduie să ponegrească cuceririle Revoluţiei şi ale marelui stat sovietic. Confraţii săi au respins-o. Atunci Pasternak a încredinţat manuscrisul unei edituri străine. Cartea a apărut în lume. A fost tradusă în mai multe limbi. De curînd,  această carte a fost încununată cu Premiul Nobel. Sînt de descifrat în această tenebroasă întîmplare cîteva fapte. Unu. O carte calomnioasă, respinsă în U.R.S.S., este lansată de o editură burgheză şi face scandal în ţările capitaliste. (…) de patruzeci şi unu de ani, toţi transfugii, capabili să ţină un creion în mînă, odată ajunşi peste graniţele Uniunii Sovietice, au devenit „scriitori” peste noapte”. (…) Doi. Pasternak a luat Premiul Nobel. Crede oare o singură minte lucidă și poate bănui însuși Pasternak, oricît ar fi de chinuit de morbul înfumurării, că i s-a acordat acest premiu pentru valorile certe literare ale romanului său? (…) Mai există vreun dubiu că Premiul Nobel i-a fost acordat lui Pasternak tocmai fiindcă și-a ponegrit patria, pozînd în rezistent împotriva Uniunii Sovietice? Mai există vreo umbră de îndoială că Premiul Nobel a fost acordat anul acesta nu unei opere literare, ci unui pamflet antisovietic? În prima clipă cînd am aflat că s-a acordat Premiul Nobel lui Pasternak, pentru Doctor Jivago, am fost încredinţat că acest act va fi urmat de un gest reflex al scriitorului, care va mai găsi în el raţiunea civică elementară care să-l conducă la respingerea acestei distincţii înjositoare. Văd însă cu stupefacţie şi durere că Pasternak, consecvent cu sine însuşi, tace ca în deceniul al doilea al veacului nostru, ca în anii ofenstivei fasciste, ca în timpul războiului mondial. N-am auzit de Pasternak”.

Textul e abil scris și convingător, în ciuda efectelor facile folosite, a retoricii pompoase. Dar el se poate lesne demonta, cel mai important argument al lui Zaharia Stancu fiind acela al lipsei valorii estetice a romanului lui Pasternak și evidența acordării premiului din motive politice, idee susținută și azi de mulți mărinimoși ai regimului sovietic. Nu voi face aici o analiză literară a romanului, poate cu altă ocazie. Dar un fapt, ușor verificat, este acela că Academia Suedeză luase în calcul candidatura lui Pasternak încă din 1946, deci nu doar acest roman îl ridicase pe scriitor din mulțimea de iluștri necunoscuți. Chiar și dacă ar fi să credem că au existat și motivații politice (și există o serie întreagă de premii Nobel acordate în mod evident din motive politice), totuși asta nu ar justifica în nici un caz presiunea la care a fost supus autorul în regimul de ”democrație populară” din URSS. El a refuzat după cîteva zile premiul, așa cum îi recomanda Zaharia Stancu și așa cum îl îndemna, de altfel, într-un sincronism perfect, revista-mamă, Literaturnaia Gazeta. Academia a suspendat ceremonia, dar a precizat că premiul rămîne acordat. Boris Pasternak a murit în 1960. Medalia a fost ridicată de fiul său în decembrie 1989, cînd în sfîrșit a primit permisunea să călătorească la Stockholm.

Încă o precizare cu privire la articolul lui Zaharia Stancu, dedicată celor care poate vor crede că cele spuse în infamul articol ar fi fost convingerea lui intimă, personală, că poate Stancu realmente credea aceste lucruri, așa le vedea el în acel context și prin filtrul convingerilor sale ”democratice”. Precizarea este că nu, nu credea, iar dovada o găsim în lucrarea semnată de Stelian Tănase, ”Anatomia mistificării”. Stelian Tănase reține, în paginile 178 și 179 ale lucrării sale, episodul și citează întreg articolul lui Zaharia Stancu, în finalul căruia realizează două dialoguri semnificative cu doi contemporani și martori ai evenimentelor. Primul, Mihai Șora, vorbește despre cum ”Represiunea intelectualilor care urmează publicării în 1957 a romanului Doctor Jivago și decernării Premiului Nobel în 1958 este și consecința temerilor liderilor politici să nu se repete în România un caz Pasternak.” Celălalt, Pavel Țugui, precizează că cei mai mulți dintre intelectualii vremii, inclusiv Zaharia Stancu, credeau și mărturiseau în discuții private că fusese o greșeală felul în care se procedase: ”Zaharia Stancu, Paul Georgescu spuneau: aici e un roman, și ce spune Pasternak acolo, a spus și Hrușciov în raport. Asta era chestiunea. Personal, am avut discuții cu Paul Georgescu, cu Crohmălniceanu și cu tînărul Matei Călinescu și toți am fost de acord că este o eroare să iei o măsură împotriva unui roman, a unui scriitor de valoare internațională cînd, în raportul de demascare a cultului personalității lui Stalin, Hrușciov a spus niște lucruri groaznice despre ceea ce s-a întîmplat în perioada stalinistă.” Întrebat de Stelian Tănase de ce, în acest caz, a scris articolul de mai sus, Pavel Țugui răspunde: ”El a discutat cu Răutu, cu alții, poate cu Gheorghiu-Dej, și a vrut s-i dea un ajutor lui Hrușciov. Ca să vă spun exact sensul articolului, așa l-am înțeles atunci. Dej manevra lucrurile acestea – a fost o conjunctură. (…). Stancu avea obiceiul de a exagera, așa și-a cîștigat și aprecierea conducerii partidului.”

Distribuie acest articol

47 COMENTARII

  1. Bun, foarte bun articol.
    Ce nu exagera Zaharia Stancu? este stiuta reactia lui Marin Preda la afirmatia lui Stancu, din Descult, ca se punea botnita culegatorilor de struguri.
    Botnita? n-am vazut asa ceva, ar fi zis morometele.
    Si imi pare bine ce ati spus si despre marele, cum s-a autonumit, porc.
    Mai tem sa nu apara membrii cenaclului Flacara sau unii priteni din tinerete :P

    • Problema nu este cum au perceput multi tineri atunci, in conditiile de autarhie spirituala impuse de regim, Cenaclul Flacara, ci cum il percep acum, cand nu lipsesc informatiile si criteriile de evaluare sunt altele decat in conditiile represive ale anilor 70 si 80. Mai clar spus, cum vad ei modul cinic de manipulare de catre Paunescu si clica sa a dorintei lor de adevar, cinste, muzica moderna etc Errare humanum est….

      Mai departe, a spune ca nu exista alternativa pentru cei lipsiti de privilegii de acces la muzica occidentala inseamna sa ignori (1) ca Paunescu nu insemna modernitate, ci pseudo-modernitate, o „modernitate simulata”, spre a relua un concept al politologului Michael Shafir si (2) ca existau emisiunile lui Cornel Chriac la Radio Europa Libera. Nu toata lumea avea discuri, dar foarta multa lume avea aparate de radio. Nu doar muzica atragea spre Cenaclu, ci si procesiunile misticoide regizate de Paunescu, falsul sentiment al comuniunii, clipele de delir colectiv imortalizate de unii si de altii pe pelicula. Era kitschul nationalist transformat in procesiune ritualica a angajamentului de sustinere a unui despot paranoic. „Eu cant Conducatoul…” In ce ma priveste, preferam cantecele unor Margareta Paslaru, Marina Voica, Florin Bogardo, Dan Spataru, mai putin moderne, poate, dar sigur mai putin partinice…

      • Domnule Tismaneanu,

        Eu am fost la Cenaclul Flacara de mai multe ori si zau ca nu eram interesat, ca mai toti cei prezenti, decat de muzica cantata de marii artisti descoperiti de Paunescu si care au ramas pana astazi repere ale muzicii folk, pop sau rock, dupa caz. Alifantis, Pittis, Baniciu, Hrusca, Batu si Baboi, trupe mari de astazi si multi multi altii, poeti, actori etc. aduceau multa bucurie si „spectacolul” in acei ani terni si tristi. Sa stiti ca nici o clipa nu m-am simtit, eu si prietenii mei, animat sau manipulat de elucubratiile rostite din cand in cand de Paunescu, altminteri destul de rare. Stiam si o spunea chiar el – indirect – ca fara trei vorbe de lauda la adresa partidului ori marelui carmaci nu se putea desfasura spectacolul. Si il ascultam si pe Cornel Chiriac la radio si mai apoi pe Andrei Voiculescu si aveam – si pastrez inca – discografia completa a lui Alexandru Andries si a fost foarte foarte frumos. Si mai spun ceva si doamnei Marcu, pe care o felicit pentru articol: nu e rau sa fii melancolic daca stii sa discerni. A avut si Paunescu rostul lui. O spun in calitate de profan in ale analizei literare. Va las pe dumneavoastra sa faceti o analiza profesionista a literaturii. Ceea ce pot sa va spun este ca intr-un an l-a adus pe scena Cenaclului pe Nichita Stanescu, care ne-a infiorat pe toti cu poeziile sale recitate live. Cele bune!

        • Cintecele amintite , ca si autorii si interpretii lor , pentru mine au fost raze de lumina care reuseau sa strabata ,sa patrunda in ochii sufletului, strabatind intunericul proletcultismului. In timp ce in occident artisti , poeti , scriitori , formatii rock , cintau iubirea , cintau dragostea , cintau credinta, adunind sute de mii de oameni pe stadioane sau in sali de spectacole , la noi Paunescu indoctrina tinerii , spalindu-le creierul cu odele lui aduse Conducatorului iubit. Sigur , si la concertele din occident se intimplau lucruri necurate , dar acolo se faceau publice , la noi acestea erau ascunse , sa nu cumva sa afle TOVARASUL SI TOVARASA, iar Paunescu triumfa in fata lor ca ,un apostol. Faptul ca in acei ani , de dupa 1971 , cultura , in Romania a fost subjugata de slujitorii PCR , se vede azi in nivelul de cultura , educatie , civilizatie si adaptabilitate, la lumea noua , moderna. Practic , ca sa parafrazez un intelectula de elita :poporul a incremenit intrun proiect. Pagubos!

  2. Sincer, cred ca ar fi fost mult mai intelept sa-l lasati pe dl. Manolescu sa se ocupe de Zaharia stancu si dvs. sa va ocupati de literatura noua, daca tot a costat atat de mult :) . Afirmatia „bieți plagiatori sau niște versificatori modești” asociata lui paunescu si lui Stancu spune mai multe despre dumneavoastra decat despre ei… :)

    • Exact! Asocierea lui Paunescu, un creator al cultului personalitatii cu Zaharia Stancu care scria democratic si sustinea democratia intr-o vreme cand oameni ca Petre Andrei sau Iorga sau Madgearu au platit cu viata este o blasfemie.

      • evident undeva, pe parcurs, am pierdut o virgula. Tocmai am vazut ca distinsa autoare imi face onoarea sa-mi raspunda la postarea mea de la articolul despre Pasternak al D-lui Prof. Tismaneanu. Ei bine, in acest articol aici de fata, doamna nu face nici un effort in sensul lui sine ira et studio care sa ma convinga de adevarul celor spuse de dumneaei. Convingerea pe care mi-am format-o, vazind ce publica si pe cine Zaharia Stancu in ziarul amintit de mine, nu este in sensul portretului zugravit de autoare. Timpul nu-mi permite dar, candva in viitor, ii promit, poate am sa public un mic volum despre acest om, asa cum a fost. Merita sa stim cum a fost, nu?

  3. Foarte interesant articol. Imi amintesc de un articol de acum cativa ani, al unui critic cunoscut, care incepea aproximativ asa: „Zaharia Stancu a fost cineva in literatura romana”. Nu stiam ca el „n-auzise de Pasternak”.

  4. Admirabil articol, inteligent, informat, incitant, ma bucur din inima ca apare aici, pe „Contributors”. Nu este vorba doar de Zaharia Stancu, corifeu al realismului socialist si profitor maxim al regimului de „democratie populara”, ci de actuala tendinta comunostalgica de a reabilita figuri emblematice ale degradarii intelectualilor in anii totalitarismului comunist (sau cum le place unora sa spuna, ai „socialismului de stat”). Este o respingere a noului revizionism prin care toate fantosele staliniste si neo-staliniste sunt prezentate drept suflete nobile, ba chiar li se confera certificate de „valoare estetica”.

    Cel mai amuzant mi se pare cazul unui istoric literar care, acum vreo zece ani, scria excelent despre ce-a insemnat circul gotesc numit „Cenaclul Flacara” si care, din ratiuni strict ideologic-conjuncturale, a ajuns sa-si revizuiasa opiniile foarte critice de-odinioara despre Paunescu.O biografie a unui personaj ca Zaharia Stancu ar fi un prilej de a studia, pe un caz concret, succesivele tradari la care s-au dedat unii (nu putini) intelectuali intr-un veac contorsionat, insangerat si tragic. Boris Pasternak nu a fost unul dintre acestia.

  5. Desi v-am promis ca nu va comentez articolele, ar fi o profunda „duplicitate” si lipsa de fair-play masculin sa nu va felicit pentru acest text foarte reusit. Este cu mult peste cele ale autorului la care faceti trimitere. Cea ce m-a surprins este patrunderea de care dati dovada identificand relatiile umane in lumea aceea pervertita si totusi considerata normala de cei care o traiau si pe care, cred eu, Dumneavoastra nu ati trait-o.

  6. Felicitari! Si, la cat mai multe „dezvaluiri” din acestea culturale…! Desi am aproape jumatate de veac de viata – uite ca nu am stiut si nu am avut de unde sa aflu astfel de manipulari din sfera culturii nationale. Va multumesc…

  7. adevarat domnisoara. mai trebuie o luminita si pentru artele plastice (balasa si asoc.); o alta luminita pentru compozitori si pentru film … si e un progres …
    problema grava e a audientei !!! cati va citesc ? o mie ? doua mii? hai zece mii .. si acestia stiau in mare despre situatie chir daca nu au avut parte de un studiu atent ca al domniai voastre. cum ajung aceste comentarii la cei ce-au invatat istoria doar din filmele lui sergiu nicolaescu. vine oare o televiziune sa-si deschida rubrica culturala cu articolul dumneavoastra ? si sunt cel putin 7,4 milioane, numarati pe degete …
    vedeti un ziar care sa publice, sa reia, articolul ?

  8. Luminita Marcu: intre pamflet si istorie literara e totusi o micutza diferenta. Partea cu Paunescu, fara legatura cu subiectul, da impresia de rafuiala personala, greu digerabila intelectual cand e vorba de morti.
    Despre Stancu a scris excelent Cornel Ungureanu:
    http://www.romlit.ro/zaharia_stancu_n_luptele_cu_nalta_societate
    Chestia cu relatia sa cu Siguranta: de remarcat ca aceasta a fost condusa si pusa pe picioare de Romulus Voinescu, oarecum si scriitor – era membru SSR – care a creat sistemul infiltrarilor („doi din trei comunisti sunt oamenii mei”), al informatorilor in diverse medii (Stancu a fost asa ceva, dar din motive pecuniare – din scris nu putea trai) si al „joburilor” fictive pentru fideli (Stancu a beneficiat si de asta). Am citit undeva si articolele anti-staliniste din vremea razboiului de iarna ruso-finlandez, sunau foarte sincer. Ca a fost un oportunist, e fara indoiala, dar la fel au fost imensa majoritate a scriitorilor – de la Sadoveanu si Arghezi (acesta dupa o perioada de rezistenta) pana la Divinul critic. In plus, ca bila alba, Stancu are activitatea de presedinte al USR cand a ajutat cu adevarat scriitorii. Eu l-am descoperit pe Stancu (dupa ce scoala ma intoxicase cu Descult) citind Radacinile sunt amare, excelenta fresca a mizeriei societatii interbelice (vezi descrierea celebrului caz Tita Cristescu-Plapumaru – Liviu Ciulei senior). Azi, la distanta de 40 de ani de la disparitia sa, nu poti sa nu apreciezi Jocul cu moartea, Padurea nebuna sau Costandina.
    Ce a scris despre Pasternak e pamflet, la fel cum ai scris si d-ta despre el. Iar afirmatia cu decernarea Nobelului pentru pasajele „revolutionare” si nu pentru arta scriitorului (un mare roman al secolului XX, evident) s-ar putea sa nu fie chiar atat de hazardata.
    Asa ca sfatul meu pentru dumneata e sa incerci sa separi pamfletul de istoria literara daca doresti sa fii perceputa ca specialista in aceasta.

  9. Nu sunt adeptul opiniilor radicale in materie de arta, in general,implicit deci in literatura cu tot cu creatorii ei.Asa ca cred ca-l pot considera pe Paunescu p o e t autentic pana la un punct. De exemplu, in „Pamantul deocamdata” (1976). Raportat la acele vremuri. Dupa cum „Intr-adevar” din 1988 cred ca intruchipeaza jalnic modelul de versificatie facila,submediocra ,a unui versificator la care facea trimitere si d-na Luminita Marcu.Nu vorbim aici de penibilul om Paunescu,mai ales cel de dupa 1989,agatat cu disperare de un loc in fata.
    Cat priveste pe Zaharia Stancu cred ca poezia sa a fost cu siguranta superioara prozei ca reflectare a gandirii si trairii interioare, cu exceptiile care tin de comanda sociala si de partid. Raportarea trebuie din nou facuta la vremuri.Iar proza are si ea sclipirile ei de talent si forta ale autorului. Ce are, fratilor, „Satra” cu partidul si cu propaganda proletcultista ? Pacate de care,e drept,nu-l putem desprinde pe Stancu dar nici pe altii,cati ca el ? Intre care unii,inca in viata, scriu acum cu aplomb despre ce si cum a fost raposatul.Omul a dat curs comenzii de partid provenite prin „Liternaturnaia gazeta” si l-a infierat proletar pe B.Pasternak,ce-i asa de mirare ? Ce-ati fi facut voi in locul lui,va dadeati demisiile ?Lasti-o mai moale si dvs. d-le T.
    Va rog respectuos,fiti drepti. Lasati-le ceea ce au construit frumos si le apartine.

    • Da, va asigur ca puteai sa nu scrii sau daca exista o constringere foarte puternica, puteai, in orice caz, sa scrii cu mai putin patos. Tocmai asta e problema, folosirea fara discernamint a marinimiei. Va asigur ca au existat si in comunism oameni discreti, decenti si care au reusit, in ciuda vremurilor, sa fie si mari scriitori. Leonid Dimov, Petre Stoica, va spun ceva aceste nume? Daca nu, e din cauza ca nu si-au facut treaba criticii si istoricii literari si stam in continuare si pierdem timpul comentind sonete mediocre de Zaharia Stancu. Iar daca cineva vine si isi asuma un diagnostic, rezulta ca e arogant. Pentru ca in Romania mentalitatea e a caldutului, a scaldatului, a batutului apei in piua, ca sa nu ne punem rau cu nimeni si sa nu stricam cumva odioasa devalmasie creata de comunism.

  10. Excelent articol si extrem de necesar intr-un climat cultural in care astfel de echivocuri inca se mai practica. In plus, am senzatia ca foarte putini istorici literari se incumeta deocamdata sa iasa public cu judecati de valoare corecte in ceea ce priveste opera si caracterul unor scriitori compromisi (politic, estetic, etc.) precum Paunescu sau Stancu. Da, in lumea criticii literare autentice, in cercurile academice, lucrurile sunt foarte clare, insa „masele”, obisnuite sa opereze cu modele absolute, intangibile pot deveni violente in limbaj si chiar obtuze, asa cum se observa in unele dintre comentariile de mai sus.

  11. Interesante dezvaluiri.
    Imi lasa totusi un gust amar atitudinea dispretuitoare fata de tot ce au scris Paunescu si Stancu. Literatura nu e exista doar pentru studentii filologi sau criticii literari. O fi fost Paunescu doar un versificator facil manipuland ordinar prin apelul la emotiiile primare in ochii elitei sus pomenite, dar personal ma regasesc in multe din aceste versuri, in ciuda dispretului profund pentru omul Paunescu. Aceasta separare fara echivoc intre literatura de calitate si cea de duzina pe baza unor criterii arbitrare si subiective, in baza careia cei cu gusturi mai plebeie trebuie sa ne simtim mici si needucati, ma irita la culme. Si de fapt nu e vorba doar de literatura aici, ci se de pictorii moderni care zambesc superior in fata picturii clasice dar nu ar putea realiza un portret, sau sculptorii care se intrec in instalatii moderne dar nu mai stiu sa manuiasca o dalta. Paunescu a fost un bun mestesugar al cuvintelor, intr-adevar, dar nu vad nici o vina in asta (repet, ma refer la poetul si nu omul Paunescu). Nu cred ca are cineva dreptul sa decida ca arta inseamna doar post-modernism, poezie criptica sau pictura abstracta.

    • N-am fost niciodata un consumator de Paunescu, dar sinceritatea si iritarea dvs m-au miscat. Este cred cel mai bun argument care poate fi adus la tipul asta de atitudine si de ce nu, de demolari. Felicitari!
      Toate cele bune

    • Stimata doamna, imi pare rau ca v-am produs tristete. Nu va contesta nimeni dreptul de a va bucura de poeziile lui Paunescu, sa stiti ca nici eu, nici altii care vor spune, eventual si cu argumente, ca poezia lui Paunescu este una de consum, nu dam interdictii de citire, dar nici nu cred ca e bine sa nu spunem cum vedem noi lucrurile, astia pe care ne plateste statul sa ne ocupam cu studiile literare. Sigur ca putem gresi, sigur ca exista confrati, la fel de filologi ca mine, care poate nu vor fi de acord cu mine, dar sa stiti ca si in medicina, o stiinta mult mai exacta, exista diagnostice diferite… Fiecare cu parafa lui, ca sa zic asa. Dar la fel cum un medic nu are dreptul sa nu-si spuna parerea, doar de teama de a gresi, la fel si filologii cred ca au datoria sa spuna ce cred, caci altfel studiile astea umaniste s-ar transforma intr-un lux pe care nici o societate n-ar trebui sa-l mai sustina. Problema cu Paunescu si cu altii ca el este ca, din cauza sistemului de valori corupt din comunism, au trecut drept ce nu sint, adica mari scriitori, pe cind ei sint doar mici scriitori. Dar un scriitor mic poate produce satisfactii majore, desigur si nu e nici o rusine, in acest sens cititorul e suveran si da banii pe cartea care-i produce mai multa satisfactie.

      • Va apreciez raspunsul. Chiar sunt de acord ca Paunescu e un poet mic in comparatie cu altii, cocotat pe nedrept in varful ierarhiei datorita elasticitatii morale de care a dat dovada. Mi-as fi dorit doar ca pozitia dumneavoastra, pe drept critica in privinta lipsei de caracter a lui Adrian Paunescu si Zaharia Stancu, sa fi fost ceva mai nuantata in privinta scriitorilor Paunescu si Stancu.

        Eu continui sa le apreciez literatura pentru ca in general incerc sa separ opera de viata privata a unui autor (desi se prea poate ca prima nu poate fi inteleasa pe deplin fara cea de-a doua).

  12. Zaharia Stancu e autorul unuia dintre cele mai frumoase sonete din literatura romana – il gasiti in Antologia sonetului romanesc, o cartulie alcatuita cred ca de Tomozei in anii 70:

    „Aud într-una chiote de hoarde
    Si tropot greu de cai nepotcoviti
    Si plîns sfîsietor de robi izbiti
    Cu bice lungi de flãcãri si de joarde”.

    Copilul Deliormanului care-si simtea in fiinta stramosii necrutatori calareti a fost premiat pentru aceasta poezie de SSR la debut, poezia fiind publicata de Octavian Goga.
    Cand citesti cate o sfertodocta care-l crede pe Stancu COMPPROMIS ESTETIC!!!! nu te poti decat ingrozi de trogloditismul ‘telectual care invadeaza pana si comentariile la subiectele culturale

    • „Aud într-una chiote de hoarde
      Si tropot greu de cai nepotcoviti
      Si plîns sfîsietor de robi izbiti
      Cu bice lungi de flãcãri si de joarde”.

      Domnule Lucid, fac in graba si imi cer scuze pentru ea, un comentariu literar, in speranta ca veti vedea, chiar si asa, in treacat, ca pentru lipsa de valoare literara exista argumente. Daca citim cu arentie acest catren, in afara de emotia de clasa pe care ne-o poate produce si ea ar fi legitima pentru un cititor care citeste in cheie emotionala, s-ar putea sa ne mai produca si un oarecare zimbet, e ceva care parca nu merge acolo. Haideti sa vedem ce. „Tropot greu de cai nepotcoviti”, bun, am inteles ca erau nepotcoviti, ca nu puteau nici macar, bietii de ei, sa-si potcoveasca caii, dar tropotul ar fi fost mai greu si mai sonor daca acesti cai ar fi fost potcoviti, caci metalul suna mai greu decit copita cornoasa, deci o imprecizie de imagine literara doar de dragul de a apasa pedala luptei de clasa. Dar asta e poate prea subtil, prea despic firul in patru (desi sa stiti ca asta e ocupatia profesorilor de literatura). Sa mergem mai departe: „Plins sfisietor de robi zdrobiti”, aici excesul de modalizare e evident si specific literaturii de consum care supraliciteaza fara nici un beneficiu stilisic, era suficient doar „plinsul”, sa mai fie si „sfisietor”, si al unor „robi” si acesti robi sa fie si „izbiti”, toate in acelasi vers… Prea mult. Ultimul vers: „Cu bice lungi de flãcãri si de joarde”… Pai ori de flacari, adica o metafora puternica, bice de flacari, ceva ce nu exista in realitate, un simbol… ori de joarde? Pai joarda e, dupa DEX, o vergea, o ramurica si cum e asta „bici de joarda”? Va spun eu: comic! Si o rezolvare facila si neatenta ca sa aiba rima cu „hoarde”.
      Daca vreti literatura cu tema iobagilor de cea mai buna calitate si ca sa vedeti ca nu tema e problema, ci realizarea literara, va recomand volumul lui Arghezi „1907. Peizaje” Acolo o sa gasiti, imi pare rau ca nu am volumul la indemina ca sa citez, poezii despre iobagi si ciocoi, la fel de „pe linie”, dar care sint realmente mici bijuterii stilistice, de imagine, de o forta expresiva iesita din comun. Adevarati mari scriitori au acest defect, sint buni si cind fac compromisuri. Dar nu e cazul lui Zaharia Stancu.

      • Greu cu cultura in ziua de azi. . Dumneata ai auzit de sciti, traci, huni, de cumani si de alti calareti veniti din stepele Rasaritului ca sa prade si sa robeasca la nord de Dunare? Ai idee cand s-a inventat POTCOAVA? Ai auzit de cultul calului la aceste popoare la care sefii de trib se ingropau cu calul preferat alaturi si, in al doilea rand, cu „nevasta” preferata? Amuzant proletcultismul „dreptaci” prin care interpretezi in cheie „de clasa” o poezie despre o mostenire sufleteasca istorica. Stupefianta este insa folosirea sintagmei „mari scriitori” pentru Petre Stoica si Dimov. In afara de remarcabile traduceri din expresionisti germani – Trakl e cel mai relevant – ce poezii au ramas azi dupa Stoica? A, uitam, si muzeul presei. Din Dimov au ramas cateva dar de aici pana la „mare”…. Daca acestia sunt „mari scriitori”, Nichita sau Ioan Alexandru ce sunt? Interpretarea dumitale „de clasa” a sonetului lui Stancu e echivalenta cu interpretarea ca ipohondrie homosexuala a versurilor „Cordoba – departata si singura/Desi cunosc aceste drumuri, zarea toata/Nu voi ajunge la Cordoba niciodata”.Dupa ce ajungi la Cordoba incepi sa vezi si altceva. La fel va fi si dupa ce mai citesti putina istorie despre pecetea Deliormanului pe sufletele celor ce se nasc in el..

        • Buna dimineata! Aveti, probabil dreptate cu hunii si restul migratorilor, probabil despre asta este vorba, iar eu, neavind la indemina intreaga poezie (din pacate nici n-o voi cauta, in aceasta dimineata de duminica am, din fericire, lucruri mai bune de citit), am supraienterpretat si am gresit. De asemenea, am gresit si cu potcoava, asta va promit ca am sa cercetez, niciodata nu strica sa stim cind s-a inventat potcoava. Dar, chiar daca eu recunosc cu toata sinceritatea si fara nici o ironie ca am suprainterpretat, asta nu face in nici un caz catrenul lui Zaharia Stancu sa fie unul dintre cele mai bune ale literaturii romane, asa cum inteleg ca sugerati. Pentru ca daca exista aceste explicati istorice, si probabil exista, asta tot nu face imaginile respective sa fie mai adinci decit sint, tot la o suprafata descriptiva raminem, chiar daca una justificata de contextul istoric, tot nu-mi spune nimic mai mult nici despre cai, nici despre robi, nici despre bicele respective, nici despre tabloul in ansamblu, decit ar fi facut-o un observator documentat, este, eventual, o fotografie buna, cu elemente istorice recognoscibile, dar fara nici un fel de adincime… Nu-i aluneca piciorul sub gheata, ca sa zic asa… Si ca sa vedeti cum inteleg eu adincimea asta, va dau patru versuri de Arghezi, e vorba de o boieroaică bătrînă, care fuge de urgia răscoalei de la 1907, neintelegind ce se intimpla. Intreaga poezie e fabuloasa, dar acestea sint ultimele patru versuri, lipsite, cum veti vedea, de orice procedeu stilistic:
          ”Mătușa alerga către oraș,
          Ducînd în brațe un făraș,
          Stricat și ruginit,
          Și un crimpei de matura tocit.”
          Simplitate extrema, dar o imagine de o precizie uluitoare, o scenă în mișcare care incapsuleaza trasaturilie esentiale ale unui personaj de roman clasic… si fara nici o modalizare, fara nici un ornament…

          Daca eu va promit ca ma documentez cu istoria potcoavei, dumneavoastra imi promiteti ca cititi, la intimplare, o poezie de Dimov? Si una de Petre Stoica?

          Inca un lucru, eu am invatat la Facultatea de Litere ca, indiferent ce prostii ar emite un student, este interzisa jignirea, ba chiar am ajuns sa cred ca prima calitate a unui profesor e politetea, mai ales de cind traiesc intr-o lume care a trecut printr-un razboi civil si nu mai vrea sa mai treaca inca o data, in care oamenii au pareri extrem de diferite, dar nu se insulta in general unii pe altii. De aceea, am o rugaminte: nu va mai exprimati dispretul fata de mine prin folosirea verbului la singular si al arhaismului ”dumneata”, suna rau. Am inteles mesajul, dar intr-o lume civilizata, daca eu folosesc pluralul, va rog sa-l folositi si dvs., nu doare! Ce avem fiecare la inima noastra, vorba lui Caragiale, sa tinem pentru noi si pentru prieteni!

          • Din pacate nici eu nu dau de Antologia sonetului in care am gasit „Viata” – unul dintre cele mai frumoase SONETE, asa am spus. Tin minte si versurile finale:
            „Si-un vechi blestem ma mana-n lupta
            Cu scutul spart, cu lancea rupta”.
            Deci strania mostenire a stramosilor, nici vorba nu e de „lupta de clasa”.

            Petre Stoica:
            Din norul serii, zmeuriu,
            cad porumbei, intorsi de pe camp;
            umbrele mananca repede
            afisele cu anunturi de targ.
            ………………………………………………………………………..
            directorul bancii spune glume,
            rasul sau inghite luna
            si obosite, sotiile functionarilor
            scot fluturi din bere.

            Prefer expresionismul original tradus de P S. De gustibus…BTW, „plagiatorul” il categoriseste in Istoria sa ploemica la „poezia banalitatii”..

            Dimov (ca tot a fost ieri Sambata inviatului din Betania):
            Fosnire, cand l-au readus
            Pe Lazar, fulguia, la viata.
            De ce sa-ncerce, ar fi spus,
            O alta, cenusie, greata?
            ………………………………………
            Cum il cuprinse tot ce-i viu
            Din nou, de degete, ca-n cleste
            Si cum, ramas intr-un tarziu,
            Proptit de-un gard, mai zaboveste.

            PS Ati ajuns la Cordoba? Eu da, acum 15 ani pe o temperatura de 42 C.

      • Se poate intelege si altfel. Metalul are un clinchet cristalin, voios, de zurgalai. „Tropotul greu” se potriveste mult mai bine cu zgomotul infundat al copitelor si, departe de a sugera saracie, induce mai degraba o imagine invechita, nepotrivita timpurilor scriiturii. Se potriveste deci cu „hoardele” primare. Nu neg ca si in acest fel poate fi actionata pedala luptei decclasa, dar daca ne limitam la realizare, atunci renuntam la consideratiile ideologice, nu oare?!
        Recand apoi la ceea ce Numiti „exces de modalizare” aş fi fost inclinat a va dau dreptate daca propozitia ar fi fost „incarcata” inutil de componente morfologice. Spuneti ca „plânsul” ar fi fost suficient. Se poate, dar de ce n-ar fi putut fi el de bucurie? Sau de eliberare, sa zicem? Epitetul „sfasietor” elimina doar alternativele. Bine-bine, dar plânsul cui? Al cailor nepotcoviti?! Nu, al robilor! Au si alte categorii sociale dreptul de a plange, chiar daca, emotional, asociem aceasta stare doar celor oprimate, nedreptatite. Dar sa mergem mai departe si sa vedem cum erau tratati acei robi. Erau „izbiti cu bice”. Trebuia sa renunte autorul la a descrie un fapt, de frica unei stilistici excesive?! Fondul ramane totusi prioritar, cred. Iar ca bicele sunt metaforice flacari sau simple joarde ma duce cu gandul la o opresiune complexa, atat spirituala cât si fizica a acelor robi. Dv Puteti avea alte impresii, vi le respect, dar raman cu sentimentul ca ati comentat literar doar pentru a va da singura dreptate.

        • Stimate Hantzy,
          De asta e frumoasa meseria asta cu studiul literaturii pentru ca, matematic, intr-o clasa de seminar, ca si pe acest forum, probabilitatea de a intilni oameni inteligenti, subtili si ingeniosi, chiar daca cu pareri diferite, se confirma intotdeauna. Vedeti insa ca amindoi, si dvs. si eu, sintem intr-o eroare istorica, iar timpurile chiar erau stravechi, ne explica domnul lucid mai sus. Spuneti ca nu exista un exces de modalizare pentru ca ar exista o nevoie de informatie care ar justifica insiruirea de cuvinte cu prea multe seme comune, as adauga eu (in sensul ca sint cuvinte din aceeasi familie semantica, nici unul nu ne suprinde, sint previzibile si plate, chiar daca, asa cum spuneti, justificate!). Daca ar fi vorba despre un tratat de istorie si despre ”fapte” care nu ar trebui neglijate, ar fi asa cum spuneti. Dar aici e vorba despre literatura, despre un catren care face parte dintr-un sonet care se vrea unul dintre cele mai bune ale literaturii romane, iar daca ar fi asa, atunci nu faptele istorice si descrierea lor exacta ar trebui sa primeze, ci sugestia, amanuntul sintetizator, reusita aceea artistica prin care nici nu mai conteaza daca e vorba despre huni, gepizi sau vikingi si nici daca copitele suna mai infundat fara potcoave, ci, vorba lui Maiorescu, despre imaginea care te face sa-ti pierzi rasuflarea si nu sa cauti in tratate de istorie sa vezi daca autorul s-a documentat bine sau nu. Iar mie, nici una dintre imaginile create de Stancu in acest catren nu-mi produce aceasta uimire specifica artei adevarate. Dar, desigur, se poate discuta mult.

          • „(…) nu faptele istorice si descrierea lor exacta ar trebui sa primeze, ci sugestia, amanuntul sintetizator, reusita aceea artistica prin care nici nu mai conteaza daca e vorba despre huni, gepizi sau vikingi si nici daca copitele suna mai infundat fara potcoave, ci, vorba lui Maiorescu, despre imaginea care te face sa-ti pierzi rasuflarea si nu sa cauti in tratate de istorie sa vezi daca autorul s-a documentat bine sau nu.”
            In primul rand, multumesc ptr raspuns. De acord cu argumentul ce se releva din randurile citate mai sus. Il accept chiar ca fiind unul puternic. De altfel, nici nu am incercat a va convinge ca ZS ar fi un artist al penitei – ii cunosc prea putin opera pentru a pigra emite judecati de valoare – ci m-am rezumat la a va comenta comentariul literar. Reiese aceasta intentie chiar din ultima afirmatie facuta in interventia mea precedenta.

  13. Din lac in put. Am terminat cu niste absoluturi ptr a face loc altora. A te lua de Pasternak sau Doctor Jivago nu e ca si cum te-ai lua de Dumnezeu. Sau e?
    Altminteri, va sugerez si dvs Padurea nebuna. N-am citit cartea, dar am vazut filmul zilele trecute (https://www.youtube.com/watch?v=z1LoR547JPQ). Filmul exagereaza fara indoiala miscarea subterana sindicala comunista si ii idilizeaza presupun integritatea simpla a lui Darie, dar fresca sociala -turbulenta si contrastanta- e valoroasa. O aveti cam in intreaga literatura sceptica pre-/ne-comunista de la noi in epoca (personal nu-mi pot imagina interbelicul nostru altfel). Chiar, ce aveti de gand sa faceti cu asta? Personal mi-e groaza sa ma gandesc ce s-ar fi ales, nu stiu, de opera lui Heidegger daca am fi lucrat cu ideile dvs despre duplicitate, impostura sau optiuni politice.
    N-am citit textul dlui Tismaneanu, dar al dvs mi se pare o excelenta declaratie de credinta. Personal nu stiu la ce foloseste, din text rezulta doar o noua aroganta si se intelege noi nivelari. Nimic nou sub soare, dupa o vorba veche de cateva milenii :)
    Toate cele bune

    • Domnule profesor, trebuie sa recunosc ca ma surprinde ca recomandati o carte pe care n-ati citit-o, nu as avea niciodata acest curaj. Ce e de facut cu Padurea nebuna? Nimic mai mult decit s-o citim si, cei care putem si ne-am facut o meserie din asta, s-o comentam, mai bine sau mai prost, dupa facultati, vorba lui Marin Preda. Si daca tot l-am numit, stiti cite compromisuri a facut Marin Preda? Multe. Stiti, de pilda, ce gretoasa e atitudinea lui in memorialistica fata de femei? Si in ciuda acestor doua lucruri, care i-ar face pe eticistii radicali si pe feministe sa lase cartile lui de-o parte, eu va spun si pot oricind aduce si argumente ca Marin Preda e un un scriitor extraordinar, are pagini memorabile, de o adincime psihologica si o valoare stilistica iesite din comun chiar si in nuvela Ana Rosculet, nu mai vorbim de Morometii sau Cel mai iubit… Si macar dvs., care veniti dintr-un spatiu liberal ca Facultatea de Litere, mi-as dori sa intelegeti ca nu e vorba despre nici o demolare, domeniul nostru e altul, nu cimentul si betoanele.

      • Nu sunt prof de litere. Asta daca evident nu recurgeti la o subtilitate. Si am impresia ca nu, judecand dupa faptul ca dvs intelegeti ca va recomand o carte, cand in realitate va trimit la un film.
        Nu cred ca puteti folosi critica literara ptr a construi altceva decat aprecieri, mai bune, mai proaste, in orice caz aprecieri (ar fi de preferat sa fie cat mai neangajate ideologic ca sa nu repetam ce au facut comunistii cu literatura care nu era pe gustul lor, si mai ales ca sa le putem chestiona liber de eventuale presiuni). Dar cum dvs nivelati pur si simplu totul cu cateva declaratii si un proces sau doua de intentie –cred ca Oana are mare dreptate cand se simte insultata si va santioneaza aroganta-, insist sa va spun ca dvs nu faceti critica literara. Altceva, da. Sper sa reveniti la acelasi discernamant de care faceti caz in dreptul lui MP si in cazul lui ZS si evident la o alta abordare :)
        Multumesc ptr reply

        • Dar stiu ca nu va incurcati cu detaliile deloc. Priviti patrunzator, direct in miezul lucrurilor. Oricum, misto chestia USL. Cand critica literara scartie sau te lasa direct in marginea drumului, te salveaza ce a mai ramas, nu stiu, politica, crezul, afilierea etc. Totul e sa stii cum sa pui probl, iar dvs va descurcati pur si simplu excelent.
          Numai bine

      • Stimată Luminiţa Marcu,
        Sunt bucuros că scriind despre Zaharia Stancul aveţi şi câteva cuvinte despre vecinul său de judeţ, Marin Preda.
        Recitesc în ultimul timp cărţile lui Preda şi impresia este extraordinară!
        Probabil este cel mai important romancier postbelic. Are o forţă a scrierii care mă pune pe gânduri!
        Este bun şi în romane ratate, vezi Delirul:
        http://negutjoe.blogspot.ro/2014/02/recitind-pe-marin-preda-delirul.html
        Sunt chiar impresionat că pasaje indigeste şi neadevărate cu comunişti dedicaţi, cu depăşiri de plan, cum fac acum, citind pentru prima dată Risipitorii,sentimentul de mare scriitor rămâne.
        Stancu rămâne ca un bun administrator al comunităţii de literaţi, dar atât! Minciuna cu botniţa la vie, reproşată chiar de Preda o să fie amintirea literaturii lui Stancu!

        • Dvs il gasiti bun pe ZS in afara literaturi, in timp ce autoarea exact aici il face praf mai intai ptr a-l elimina cu totul in pasul urmator. M-as fi asteptat sa fiti mai elaborat pe asta.
          Nu m-as bizui prea mult pe MP, n-a fost nici sociolog, nici vreun filosof al taranismului, vezi de ex ce inginer si activist face el din Niculae Moromete in Marele Insingurat. Botnita s-ar putea sa fie o tampenie, dar nu e departe de adevar: sunt in viata destui care isi amintesc de viata de pe mosii, si nu era deloc frumoasa. Erau destui tampiti care credeau ca daca adunau un sfert de sat la adunat pe cateva ha de livezi ramaneau fara recolta, daca ii lasau sa manance (nu ca colectivizarea din ‘51 le-a adus altceva mai bun, i-a cam expediat pe santiere).
          Toate cele bune

          • Domnule Bălăşoiu, chiar îl admiraţi pe Zaharia Stancu?
            Eu am o poveste personală cu acesta.
            Eram student prin 1971 şi scriitorii se întâlneau pe atunci cu studenţii.
            Şi i-am pus întrebarea cum se face că Lucian Blaga care a fost cel mai aproape de premiul Nobel nu l-am studiat la şcoală (până în 1967). Stancu s-a apucat să divagheze cât valorează în bani premiul Nobel, că ar fi bustul lui Blaga de Romul Ladea ascuns în curtea unui GAS din apropiere de Lancrăm şi de-alde astea!
            După lungul său expozeu i-am replicat că nu mă interesează de ce nu a luat premiul Nobel , ci de ce nu l-am studiat măcar în liceu pe Blaga!
            Vă imaginaţi cum a replicat sala?
            Întrebându-mă după întâlnire de unde sunt, i-am spus că-s ploieştean şi mi-a replicat: „Aha, republican!”
            Treaba se poate verifica în arhiva României Literare.
            Rămân la opinia că botniţa la cules de struguri rămâne din literatura lui Stancu, pe când Marin Preda chiar rămâne în literatură!

            • Probabil ca experienta dvs are o semnificatie istorica, n-am reusit s-o detectez. Nu ma pricep la asa ceva
              Altminteri, admiratia mea e cea de care am facut deja caz. Nu e vina mea ca aici nimeni nu se incurca in detalii din astea. De fapt, nici macar de asta nu e vorba, ci de procedura. Aveti de-a face cu o simpla executie: totul e restrans la o luare de cuvant, niste procese de intentie via autoritatea unui Pasternak si/sau girul moral al dlui Tismaneanu si cateva declaratii (nu e cam penibil, daca altceva nu va transmite textul?). Mie unul imi da fiori.
              Dar nu e nicio chestie. Nu suntem primii.

            • @Negut: nu sunt gratuit, daca imi dati voie, dar fata de exemplul dvs cu Blaga sau republicanii din Prahova, exemplul autoarei cu Doctor Jivago mi se pare mai bun.
              Ganduri bune
              :)

          • Domnule Balasoiu, dvs. o spuneti, exact asa stau lucrurile, Marin Preda nu a fost nici sociolog, nici filosof al taranismului (daca exista asa ceva), a fost un foarte bun scriitor si tocmai instinctul de scriitor, si nu documentarea la fata locului in ceea ce priveste existenta botnitelor, il face sa amendeze excesul de gust indoielnic al confratelui Zaharia Stancu. Tot articolul meu, ca si cartea din care face parte, e tocmai o incercare de a demonstra ca ierarhiile scriitoricesti trebuie facute din interiorul literaturii si nu din afara ei, imi pare rau ca n-ati inteles, eu am incercat din greu sa arat, tocmai prin exemplele Arghezi si Preda, ca nu compromisurile lor ca persoane conteaza, ci reusitele artistice. La fel si in cazul lui Stancu. Gluma cu USL a fost deplasata, dar era o incercare de a va arata ca sinteti in eroare cind credeti ca sustin un scriitor sau altul din motive ideologice. Nu veti reusi, oricit efort ati face, sa deslusiti in articolul meu despre Zaharia Stancu cu cine votez, cu atit mai putin vreo ”profesiune de credinta”, dar argumentele literare neconvingindu-va, probabil, apelați, abuziv, la cele politice. E o fundatura, va asigur.

            • Nu sunt adversarul dvs. Traim intr-o lume unde pana si un dement ca Hitler are dreptul la o judecata mai serioasa. Cred ca la asta pot sa restrang tot ce am sa va spun.
              Ma lasa perplex cuvintele dlui Tismaneanu, trebuie s-o recunosc , dar vine Pastele si nu e bine sa ne despartim invrajbiti. Exprimarile mele nu prea menajeaza, dar asa sunt eu: vorbesc cum imi vine la gura
              Ganduri bune

  14. Am citit toate comentariile, desi prietenii ma sfatuiesc sa n-o fac. Eu cred insa in formatul acestei platforme, asa cum cred si in dezbatere in general. Cred ca atit timp cit atunci cind alegi sa exprimi o opinie, ai deschis usa catre orice alte opinii. Sigur, n-am sa raspund jignirilor, pentru ca asta e o usa pe care eu nu vreau s-o deschid, desi cred ca as putea sa dau diagnostice mai nuantate decit cele aplicate mie, chiar si citind trei rinduri de comentariu anonim. Cind ai facut Litere, ai avantajul unui lexic mai nuantat! Conform studiilor de psihologie comportamentala, cei care insulta au un consum nervos mai mare decit cei insultati. Multumesc celor care s-au regasit in atitudinea si argumentele mele si au avut generozitatea s-o si spuna. Celorlalti, in special celor care au inteles eronat din articolul meu ca neg dreptul la existenta al cititorilor iubitori de Paunescu, incerc sa le raspund sintetic in cursul acestei dimineti.

  15. Stimata doamna Marcu,

    textul dvs presupune stiute niste pozitii literare si politice subiective, pe care nu toata lumea le subintelege sau presupune. Faceti foarte usor, si uneori fara grija, trecerea din zona literara in cea politica si invers. Cu toate acestea, afirmati ca stabilirea valorilor literare este un proces obiectiv, precum stabilirea Ph-ului, insa faceti sugestia ca numai dvs aveti „hartia de turnesol”. In acest fel, un cititor neprevenit, intelege, la prima vedere, textul dvs, in felul urmator:

    Premisa majora este ca orice scriitor care a fost oportunist politic in perioada comunista este complet lipsit de valoare literara. O dovada in acest sens este cazul Paunescu.
    Premisa minora este ca Stancu a fost un oportunist politic in perioada comunista. O dovada in acest sens este textul citat, despre Pasternak, aflat in contradictie cu alte texte ale lui Stancu.
    In concluzie, Stancu e lipsit de valoare literara.

    Vazut in acest fel, textul nu foloseste nimanui, pentru ca, daca exista oameni care citesc autori care se intampla sa fi fost si oportunisti politic (dar doar in perioada comunista si doar cei din tabara comunista!) ei nu se vor lasa convinsi de un asemenea silogism. Iar daca sunt oameni care au aceleasi conceptii politico-literare ca si dvs nu vor putea folosi aceasta logica in dezbaterile lor.

    Mai ramane o a treia categorie de cititori, printre care ma numar si eu: intelectuali fara pregatire literara, veniti din alte domenii ale culturii, care isi doresc argumente literare pentru procesele literare (sau executiile literare, dupa caz) si argumente politice pentru procesele politice. Pentru acest public, dvs pareti precum acel sportiv care a invins si un campion de sah, si un campion de box: pe cel de box l-a batut la sah si pe sahist l-a batut la box. Dvs discutati literatura cu mijloace politice si viceversa.

    In acest sens, singura parte interesanta si valoroasa ca informatie din textul dvs este citatul din Stancu, pentru care va multumesc.

    • Judecatile literare nu devin absolute pentru ca autorul are diploma in litere. Mozart spunea despre un confrate demult uitat, ‘ puterea lui nu sta in mainile si picioarele proprii. ci in hartiile pe care le poseda. ‘ Confratele fusese elevul unui elev al lui Bach. Intelectualii remarcabili rareori mentioneaza studiile facute, studiile nu sunt decat studii, o etapa de formare,intelectualii se recomanda numai si numai prin opera, si in cazul criticului literar opera e influenta pe care o are asupra gustului public. Criticul bun nu se oboseste atat sa critice scriitori minori, aceia dispar singuri dupa o generatie, ci sa ne explice de ar trebui sa ne placa literatura pe care el o crede buna. Ne deschide o usa catre o gandire pe care noi nu o vedem limpede. E putin probabil ca statura literara a lui Zaharia Stancu sa fie afectata de orice critic contemporan. Nu stiu daca romanele lui vor ramane in memoria noastra culturala pentru urmatoarele cateva secole, dar poezia lui sigur va ramane, prospetimea limbajului, eleganta ritmului, expresia directa a sentimentelor, sunt calitati pentru care multi cititori recitesc poemele lui cu bucurie.Eu una pastrez cartile lui Stancu in biblioteca mea, indiferent de ce imi recomanda criticul literar.

  16. Dacă articolul de faţă s-ar fi limitat doar la evaluarea din punct de vedere etic a celor doi? trei?( deşi după titlu era de aşteptat să citim doar despre Zaharia Stancu) autori incriminaţi, ar fi fost admirabil. În momentul în care autoarea a intrat într-un teritoriu în care altele sunt instrumentele de lucru, desfiinţând autorii în cauză, am rămas cu un gust amar.
    Mult mai interesante mi s-au părut comentariile.
    Am totuşi o nedumerire: cum naiba desfiinţezi un oportunist citând unul la fel de mare? „Încă o precizare cu privire la articolul lui Zaharia Stancu, dedicată celor care poate vor crede că cele spuse în infamul articol ar fi fost convingerea lui intimă, personală, că poate Stancu realmente credea aceste lucruri, așa le vedea el în acel context și prin filtrul convingerilor sale ”democratice”. Precizarea este că nu, nu credea, iar dovada o găsim în lucrarea semnată de Stelian Tănase, ”Anatomia mistificării”. Stelian Tănase reține, în paginile 178 și 179 ale lucrării sale, episodul și citează întreg articolul lui Zaharia Stancu, în finalul căruia realizează două dialoguri semnificative cu doi contemporani și martori ai evenimentelor. ” Mare om, mare caracter Stelian Tănase! Un reper demn de urmat!
    Ascunse sunt căile Domnului, când e vorba despre duplicitate, stimată autoare!

  17. Nu cred ca politicienii de stanga au comis asasinate in numele comunismului. Istoria romanilor este plina de asasinate. Ceausescu spunea in decembrie 1989, ca agenturile straine sunt cele care se implica in loviturile de stat si in politicile interne ale unei tari. Asasinate stiute sau nestiute au loc pe toata planeta. Ca urmare, si i tara noastra are o politie secreta ce sta ascunsa in spatele politicii. Revolutia lui Tudor Vladimirescu a intentionat, cu 100 de ani inaintea instaurarii Bolsevismului rusesc, sa instaureze un stat national democratic. Aceasta Revolutie a lui Tudor Vladimirescu a fost innabusita in fasa de forte oculte extetne si intetne, pitite bine si alimentate intotdesuna cu multi bani.

  18. Hm… Uitasem ca se vorbeste despre Zaharia Stancu. Parerea mea este ca, fara ajutorul sistemului de invatamant romanesc, subsemnata nu as fi avut timp sa citesc din operele literare ale acestui scriitor. Sistemul de invatamant la care fac referire ne ajuta sa incadram o opera literara intr un gen literar, sa delimitam ideile, sentimentele, naratiunea, peisajul, personajele, mijloacele aristice…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Luminita Marcu
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro