Zilele Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași (I)

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași parcurge cea de-a o sută optzeci și patra stagiune din existența lui. Din 1896, instituția, despre care cu toții am învățat la școală că a fost condusă la un moment dat de triumviratul Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, și care este intim legată de Chirițele primului, devenite în timp și cele ale lui Miluță Gheorghiu, a primit în dar magnifica sală în roșu și aur creată de una dintre cele mai celebre case de arhitectură din Europa. Cea a arhitecților austrieci Helmer și Fellner. Cărora le mai datorăm și clădirile Naționalelor din Cluj-Napoca și Timișoara ca și pe aceea a Teatrului din Oradea.Un

Aceste două aniversări ca și incontestabila realitate că Naționalul ieșean este de câțiva ani încoace una dintre cele mai performante instituții teatrale din România, fapt consfințit, printre altele, de nominalizările și premiile de la Gala Premiilor UNITER ca și de la alte manifestări de cultură teatrală de anvergură națională, au fost, cred, motivele imediate ale organizării celei de-a doua ediții a Zilelor Teatrului, petrecută în perioada 1-6 decembrie 2024. Faptul s-a petrecut în aceeași stagiune în care Naționalul ieșean a fost gazda primei ediții a Festivalului de regie Cătălina Buzoianu.

În decursul celor șase zile, invitații, oameni de teatru cu felurite calificări și profesii- manageri, regizori, critici- și, desigur, spectatorii ieșeni au putut vedea un număr de șapte producții. Semnate regizoral de directorii de scenă angajați ai Teatrului(Irina Popescu Boieru) și de managerul instituției, Cristian Hadji-Culea, și el regizor de profesie, de Zalán Zakárias, un îndrăgostit de literatura dramatică scrisă de Matei Vișniec, aflat la prima lui colaborare cu Naționalul ieșean, și de invitații cu caracter, aș zice, permanent, Silviu Purcărete și Radu Afrim. Nume de elită ale teatrului românesc de azi, prezenței cărora Teatrul le datorează marile lui succese din ultimii ani.

Cum arată, așadar, afișul Naționalului ieșean astăzi? Ce tendințe reflectă el? Înseamnă  el numai o aglomerare de titluri sau ne aflăm în fața unui autentic program teatral? Ce constatăm? Silviu Purcărete și Radu Afrim continuă să aducă pe scenă texte până mai ieri necunoscute (așa cum e O tragedie veninoasă) sau transpuneri în limbaj teatral ale unor excelente pagini de proză (e vorba despre Orașul cu fete sărace, intrat în repertoriu încă din din anul 2020) și Antologia dispariției). Zalán Zakárias a montat un text de dată relativ recentă din creația lui Matei Vișniec (Lyistrata, dragostea mea), text a cărui actualitate a sunat teribil în zilele de demență colectivă parcurse la început de decembrie de întreaga Românie. Spectacolul cu piesa Frici de Ana Sorina Corneanu, regizat de Irina Popescu-Boieru, a validat utilitatea unuia dintre proiectele repertoriale majore ale instituției vizând stimularea unor noi creații dramaturgice. Haga de Sașa Denisovici, montată de Cristian Hadji Culea și Zi de bucurie de Arne Lygre, valorată scenic de Radu Afrim, sunt scrieri europene de ultimă oră.

Avem și comedii ce se cuvin privite cu multă luare aminte căci râsul conținut și provocat cu generozitate îndeamnă la reflecție (O tragedie veninoasă, Lysistrata, dragostea mea, Frici), și piese inspirate din realitatea fierbinte imediată (Haga este o piesă scrisă sub semnul urgenței, o reacție dramaturgică rapidă la ororile războiului din Ucraina), și scrieri în care este vorba despre fragilitatea relațiilor dintre oameni (Zi de bucurie) ori a raporturilor concrete cu noi înșine.

În O tragedie veninoasă, o comedie neagră a  britanicului Thomas Middleton, toată lumea omoară pe toată lumea. Piesa pare a fi mai sângeroasă chiar decât mult hulita și temuta Macbeth. Nu sunt excluse nici asemănările cu Regele Lear. Florența, unde se petrece totul, este locul unei imense capcane. Din care scapă cine poate. Personajele aduse în scenă prin colaborarea peste secole dintre Middleton și contemporanul nostru, Silviu Purcărete, sunt posesoare ale unei cumplite economii a sentimentelor. Pentru ele nimic nu este etern, nici un jurământ nu este durabil. Totul se joacă la masa interesului de moment. În spatele unor coloane impozante, în spațiile unor interioare luxoase ori ale unor camere de spital, toate imaginate de Dragoș Buhagiar, se ticluiesc și se tranzacționează multe. Sentimente, promisiuni și ființe. Surprinse într-un ritm endiablé de privirea care sesizează grotescul, îl simte enorm și îl transpune monstruos a regizorului Silviu Purcărete. Operațiunea vizând căderea măștilor și socoteli finale e  desăvârșită de foarte bunele interpretări ale actorilor Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Ada Lupu, Diana Roman, Doru Aftanasiu, Horia Veriveș, Răzvan Conțu, Mălina Lazăr, Petronela Grigorescu și Andrei Sava.

Regizoarea Irina Popescu-Boieru s-a aplecat atent, cu multă înțelegere asupra textului Frici a Anei Sorina Corneanu. Probabil o debutantă. Cinci femei, încă tinere, se adresează unui psiholog/psihiatru pentru a fi ajutate în găsirea antidotului la fricile de care suferă. Iuliei (Haruna Condurache) îi e frică de întuneric și doarme mereu cu lumina aprinsă. Alexandrei (Diana Roman) îi e frică de boala fstală și de nenumit ce ar putea fi provocată de elementele toxice din mâncare, iar frica îi e stimulată de o exagerat de vigilentă  mamă (Catinca Tudose). Danei (Livia Iorga), terorizată de tată (Daniel Busuioc) îi este teamă de ce va spune și va crede lumea despre ea, drept care e pe punctul de a-și rata șansa la fericire ce ar putea fi reprezentată de întâlnirea cu Dan (Dumitru Georgescu). Nicoletei (Andreea Boboc), și ea o victimă a părinților, îi e frică de înălțimile de toate felurile. Ralucăi (Diana Chirilă), terorizată de o bunică hipervigilentă (Brândușa Aciobăniței) îi este frică să nu contracteze cumva toate bolile posibile. În toate cazurile, peste motivele de frică bine precizate, se mai adaugă cele reprezentate de cei pe care i-aș numi generic gura lumii, adică prin fragmente de replici aduse în scenă de Catinca Tudose, Oana Sandu, Brândușa Aciobăniței, Daniel Busuioc și Dumitru Georgescu. Prezența lor impune o altă formulă de realism, una modernă,  pe care regizoarea o impune spectacolului. Formulă potențată de mișcarea scenică creată de Oana Sandu. Salvarea nu le va veni pacientelor de la psihologul/psihiatru (Catinca Tudose), ci din căutarea în ele însele. De transgresarea limitelor autoimpuse.

Aflat la a șaptea punere în scenă a unui text de Matei Vișniec, regizorul Zalán Zacharias a conceput spectacolul cu piesa Lysistrata, dragostea mea sub forma unui mega-show. Cu Corifeul, interpretat de Horia Veriveș, în chip de mare regizor. E vorba despre un mega –show pe muzică de Hunor –Lehel Boca și coregrafiat de Alice Veliche  menit să devoaleze sensurile profunde ale unei scrieri în care dramaturgul Matei Vișniec îl și completează,  dar și polemizează din perspectiva incertitudinilor de toate felurile ale contemporaneității cu mai vârstnicul lui coleg, Aristofan.

Grecii, cei cărora le datorăm inventarea teatrului, artă despre care mai târziu vom spune că înseamnă oglinda vieții, au adus pe marea scenă a lumii și războaiele. Cu toate nenorocirile aferente. Exasperate de caracterul lor interminabil, femeile conduse de vajnica Lysistrată (Diana Roman) au pus la cale o grevă sexuală. Femeile (Andreea Boboc, Mălina Lazăr, Ada Lupu, cărora li se adaugă Ioana Aciobăniței, Mara Barbărie, Diana Furnică, Ana-Maria Țidulă, Alexandra Budău), ba o aprobă, ba o contestă pe cea devenită lider. Bărbații (Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Răzvan Conțu, Andrei Sava, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop ) care îl au drept  lider pe soțul Lysistratei (Ionuț Cornilă) se opun, refuză compromisul, fac pași înapoi, negociază și, până la urmă, cedează. Si la femme veut…

Urmează ani buni de pace, de confort, de stabilitate, dar și de ceea ce în literatura medievală franceză se va numi oisiveté. Adică delăsare. De unde îngrijorarea femeilor legată de puterea bărbaților de a le apăra. Frică amplificată de vestea adusă de Mesager (Constantin Pușcașu) că perșii se pregătesc  iarăși de război.

Matei Vișniec propune un joc trecut/prezent, acute incursiuni în dezordinea îngrijorătoare a lumii actuale, abil concretizate în spectacol și prin apariția unei reporterițe TV (Livia Iorga), prin recursul la inserarea de vox-uri (Marian Stavarachi, Emil Coșeru, Oana Sandu, Diana Vieru, Fabian Toderică, Haruna Condurache, Anastasia Toderișan, Marian Chiculiță, Doru Aftanasiu) și parodierea unui talk-show de televiziune (Pușa Darie și Constantin Pușcașu). Care e mesajul spectacolului? Cred că el este conținut în dictonul horațian Est modus in rebus. Dacă nu cumva chiar ceva de genul Paza bună trece primejdia rea. Lucruri ce par a fi uitate de lumea scoasă din țâțâni în care trăim.

Tot despre o lumea ieșită din țâțâni și care a uitat să mai fie dreaptă, cumpănită, înțeleaptă vorbește extrem  de percutantul spectacol cu piesa Haga montat de Cristian Hadji-Culea, după piesa scriitoarei ucrainiene Sasha Denisova. Este o piesă despre războiul din Ucraina, despre proiectul dement al lui Putin și al unor întregi mari centre de putere de la Moscova (oligarhi, inși cu afaceri impresionante, foști ofițeri de rang înalt în KGB-ul perpetuat sub alte forme la comanda unui stat îndatorat unui trecut care a refuzat modernizarea în numele unor orgolii imperiale, ideologi care, în numele supremației Maicii Rusie, socotesc că genocidul este permis, justificat), despre operațiunea specială declanșată de ei într-o țară liberă, civilizată aflată foarte aproape de noi. Haga Sashei Denisova este o piesă despre vinovății și vinovați, despre curaj și lașitate, despre manipularea credinței, despre rolul nefast al sărăciei și înapoierii. Ca și despre așteptatele, speratele deconturi.

La începutul spectacolului îl vedem pe Putin (adus în scenă prin impresionare) și îi reascultăm discursul în cursul căruia Țarul anunța în urmă cu mai bine de 1000 de zile declanșarea pretinsei operațiuni speciale plănuită a dura numai trei zile împotriva celor numiți neonazișții de la Kiev. Avem de-a face cu un Putin jucat de o femeie (Mălina Lazăr) pe care ceva mai târziu, către final, îl vom vedea imens, cocoțat pe picioroange, din pântecele lui ieșind și Patriarhul Chiril, geniul rău al Bisericii Ortodoxe Ruse (Răzvan Conțu) și mult prea des și abuziv invocata Maică Rusie. Vedem apoi ororile războiului, așa cum sunt ele simțite, trăite de o adolescentă (excelentă în rol Diana Roman) care nutrește visul trimiterii în judecată a vinovaților. Totul într-un mare proces, consumat la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Chemată să judece crimele împotriva umanității ordonate  și comise de Putin (Mălina Lazăr) ca și de cei din preajma lui. De Valentina Matvienko (Petronela Grigorescu), Margarita Simonian (Ada Lupu), Ramzan Kadîrov (Doru Aftanasiu), Evgheni Prigojin (Daniel Busuioc), Serghei Șoigu (Ionuș Cornilă), Serghei Surovin (Dumitru Năstrușnicu), Vladislav Surkov (Dumitru Georgescu), Nikolai Petrușev (Horia Veriveș),Iuri Kovalciuk (Adi Carauleanu).Toți oameni cu trecut, cu interese, toți cruzi, mizerabili, lași, ridicoli în momentul în care au ajuns în spatele gratiilor. Vorbind despre Cehov și Dostoievski, nutrind nostalgia spectacolelor de la Balșoi Teatr cu Lacul lebedelor, așa cum unii dintre marii criminali judecați cu zeci de ani în urmă în procesul de la Nürenberg aveau nostalgia cântatului la pian. Secvența în care criminalii dansează ei înșiși Lacul lebedelor este una dintre cele mai pregnante din spectacol. Se cuvine subliniată importanța și reușita machiajului.

Oamenii lui Putin inventează tot felul de explicații în fața acuzațiilor formulate de procuroare (Haruna Condurache),  documentate în spectacol live, cu mijloace eminamente teatrale, nicidecum prin recursul la citate cinematorgrafice.  E vorba despre acuzații contrazise de avocatul apărării (Cosmin Maxim). Aceasta până în clipa în care amândoi oamenii justiției cedează psihic și cer să iasă din proces.

Vedem soldații (Răzvan Conțu, Robert Agape), piloții de război (Radu Homiceanu), îi vedem și pe marii mutilați. Unul dintre aceștia, jucat de Andrei Sava, e în stadiul de cap înmagazinat într-un sac.  Le vedem și pe soțiile acestora (Andreea Boboc) încântate de micile prăzi de război cu care soții promit, anunță că se vor întoarce acasă. Și nu ai cum să nu te duci cu gândul la celebrul Davai ceas, davai palton. Vedem victimele ucrainiene (Doina Deleanu), vedem părinții (Catinca Tudose și Radu Ghilaș).

Sasha Denisova a scris o piesă de mare curaj,  cu valoare de avertisment, cu un curaj similar pusă în scenă la Naționalul ieșean de regizorul Cristian Hadji-Culea, în scenografia semnată de Dragoș Buhagiar și de Andrada Chiriac (resturi de material militar, candelabre imense, case distruse sugerate), potențată de video-designul creat de Andrei Cozlac. Regizorul, actorii, toți foarte bine conduși, muzica creată de Mihai Cornea pe versurile lui Florin Lăzărescu conferind o notă brechtiană spectacolului  au accentuat  valoarea de avertisment a piesei. Ni se reamintește fără menajamente că suntem noi, românii, foarte aproape de zonele de conflict,că ne aflăm în vecinătatea Rusiei, că situația de pe front și din zonele de decizie politică și militară e fluidă. Lucruri resimțite accentuat, dur, în timpul urmăririi spectacolului care s-a desfășurat cu numai câteva zile înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România. În care am simțit cu toții amenințarea înghețată a Rusiei. Cu toții? Nu chiar. Doar cei care au vrut să o simtă și care nu s-au lăsat mințiți de un megatrișor politic finanțat de Moscova.