Zilele Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași (II). Spectacole în regia lui Radu Afrim

Cea de-a doua parte a celei de-a ediții a Zilelor Teatrului Național ‘’Vasile Alecsandri’’ din Iași a conținut un set de trei spectacole montate acolo de regizorul Radu Afrim. Mai vechiului și foarte apreciatului Orașul cu fete sărace, spectacol în care regizorul a transpus în limbaj teatral câteva dintre prozele lui Radu Tudoran, multipremiatului, la ediția din 2024 a Galei Premiilor Uniter, Antologia dispariției li s-a alăturat o premieră. Cea cu piesa dramaturgului norvegian Arne Lygre, Zi de bucurie.

O colaborare începută în urmă cu mulți ani (Dawn Way, primul spectacol regizat la Iași de Radu Afrim, a avut premiera în anul 2011), colaborare în cursul căreia unor mari texte ale dramaturgiei universale, aparținând lui Shakespeare, Ibsen sau Maurice Maeterlinck, li s-au asociat acelea în care regizorul a adus pe scenă proză românească din veacul al XX lea ca și texte extrem contemporane, scenarii personale, așa cum a fost Masaj, ori piese străine de ultimă oră (Dansul Delhi), colaborare bazată pe un număr de constant de actori prezenți în distribuții ca și pe tineri, unii dintre ei încă studenți, a dat roade, conferind un plus de coeziune trupei și consolidându-i identitatea. Faptul s-a putut vedea cu ochiul liber și cu ocazia recent încheiatei manifestări de cultură teatrală.

Arne Lygre (născut în 1968), autorul piesei Zi de bucurie, este deja socotit de criticii norvegieni un dramaturg canonic, a cărui operă poate fi pusă în vecinătatea celei a unui Ibsen sau Jon Fosse. În urmă cu doi ani, un spectacol al celebrului Teatru Odéon din Paris cu sus-numita piesă, prezent pe afișul Festivalului Internațional Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a lăsat celor ce l-au văzut o foarte bună impresie ce a coincis cu excelenta primire de care a avut parte din partea criticii franceze montarea semnată regizoral de Stéphane Braunscweigh. Radu Afrim însuși a pus în scenă în anul 2023 la Naționalul craiovean o altă piesă a norvegului, piesă intitulată Trilogia memoriei.

Atât Zi de bucurie cât și Trilogia memoriei abordează teme devenite sursă de obsesii creatoare pentru Afrim. Acelea ale tribulațiilor familiei, a incomunicării dintre membrii acesteia, a regăsirilor salvatoare, a contradicțiilor și a durabilităților subterane profunde.

În varianta originală, prima parte a piesei se petrece toamna, undeva în aer liber, într-un loc al calmului aparent în care ființe marcate de întâmplări din trecut se așteaptă și se regăsesc, iar cea de-a doua iarna, într -o cameră în care se pune de un party. Party al regretelor, nostalgiilor și al salvării. Din montarea ieșeană lipsește împărțirea pe anotimpuri, esențial fiind timpul.  

Ca și în alte dăți, Radu Afrim construiește spectacolului sub forma show-ului. Cu numere de dans (coregrafia e semnată de Alice Veliche), indicii ale unor neașteptate izbucniri lăuntrice, cu muzica vintage a vinilurilor ascultate la pick-up-urilor de odinioară, cu muzici interpretate live la microfon. Elementul coagulant pentru personajele ce își spun povestea (mame, tați, soți, soții, fii, fiice, frați, surori, oameni aflați în raporturi fluide de contrarietate sau de complementaritate), este reprezentat de tânărul Akse, excelent interpretat de Răzvan Conțu. Înfățișat ca o prezență a absenței. De aici opțiunea mizei pe expresivitatea corporală cu totul deosebită a actorului.

Akse e așteptat de mama (rol în care marea actriță care e Pușa Darie realizează încă un personaj memorabil) și de sora ( am văzut aici o nouă confirmare a talentului tinerei Mălina Lazăr) revenită de peste hotare. Așteptarea lor din spațiul calm, aseptic situat în vecinătatea unui cimitir, loc în care a apărut pe neașteptate o bancă (scenografia inspirată a montării i se datorează Annei Kupás) este întreruptă de apariția membrilor unei familii în curs de disoluție. Foarte buni, mizând pe alternanțe despărțire/regăsire, contraziceri/împăcare  (Ionuț Cornilă și Ada Lupu). Ca și de cea a unei alte familii deloc tradiționale. Care pregătește funeraliille tatălui. Familie pas comme les autres, în care predominante sunt capriciile văduvei (Livia Iorga), și conflictele acute dintre frați. Dintre care unul e straight ( tot mai promițător, mai subtil în joc încă studentul Luca Gumeni) și celălalt gay (îl vedem pe Dumitru Georgescu într-o ipostază artistică cu totul nouă, extrem de bine desenată de actor și potențată de costum). Sosit într-un târziu, mult așteptatul Akse își anunță intenția de a dispărea pentru o vreme. Smulge din partea mamei promisiunea că aceasta nu va încerca să îi dea de urmă, lucru pe care îl facuse anterior și cu iubitul său pe nume Dave ( apreciabilă evoluția lui Cosmin Maxim).

Puzzle-ul emoțional propus de prima parte a spectacolului devine încă și mai complex în cea de-a doua. În locuința lui Dave și sub privirea veghetoare a absent/prezentului Akse se regăsesc mai întâi abandonata mama pornită în căutarea fiului și iubitul neîmpăcat și mai apoi o lume din ce în ce mai pestriță. Măcinată de dureri secrete, minimizate pe care mai toți ar vrea  să le ascundă tot repetând, asemenea personajelor din prima parte, că ar trăi o zi de bucurie. Apar și deslușim poveștile unor oameni precum sora bizară a lui Dave (Andrei Sava),  văduvi (Dumitru Năstrușnicu), persoane definite drept foste, adică foști soți (Daniel Busuioc) și foste neveste (Haruna Condurache), apar orfane (Oana Sandu), vecine (Miruna Sticea),  o party girl ( Alice Veliche) sau un fiu (Emilian Ilie). În fine, își face apariția mama lui Dave (rol în care Tatiana Ionesi semnează o adevărată lecție de actorie), apariție care aruncă totul în aer.

Mama strică echilibrele oricum precare, tensionează încă și mai tare totul pentru ca într-un final construit de Radu Afrim cu mână de mare maestru, să repună în drepturi tandrețea, calmul, adevărata bucurie.Totul binecuvântat de vocea lui Marie Laforêt cântând Tendresse.

La urma urmei, din ce este făcută viața noastră? Ce rămâne în clipa în care stăm față în față cu nei înșine și ne acordăm răgazul de a aduna și de a scădea faptele și clipele trecute pentru ca apoi să putem merge mai departe? Probabil doar un amalgam de ființe, de lucruri, de întâmplări.  O seamă de povești cu tâlc despre care, de la un moment dat încolo, nu putem decât să ne amintim. Și asta până în clipa în care cineva,și asta numai dacă acel cineva există, își va aminti și de noi. Memoria este salvatoare, însă are și ea capricii.

 Aceasta mi se pare a fi ideea minunatului spectacol numit Antologia dispariței, montat în cursul stagiunii trecute de Radu Afrim la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Într-un decor de o plasticitate rară, datorat lui Cosmin Florea. Decor făcut din pământ negru în care se întâmplă să se găsească, din când în când, oasele celor care au fost și care ne mai dau periodic semne ori se întorc aduși de ape, din clădiri cu niște amărâte de ferestre mici și uși precare pe care au existat cândva plăcuțe cu numele celor ce au locuit acolo, din resturi de pictură cărora light designul zămislit de Cristian Niculescu așezat perfect peste video-mappingul creat de Mihai Nistor, combinat cu imaginile filmate de regizor sau fragmentele de muzică de odinioară  alese tot de el le conferă o frumusețe stranie. Deopotrivă aievea și ireală.  

Așa cum s-a întâmplat și în Seaside Stories, spectacol montat la Teatrul de Stat din Constanța, Radu Afrim a găsit consistente miezuri de teatralitate  într-o seamă de proze semnate Ștefania Mahalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu și Simona Popescu ca și de el însuși, le-a combinat cu versuri scrise Khalil Gibran, le-a scăldat pe toate într-un superb, răscolitor halo poetic și le-a adus pe scenă. Într-un mega- spectacol (reprezentația văzută de mine a durat aproape patru ore) făcut din zece părți. Toate cu titluri proiectate la vedere (Floarea de hârtie, Dealul meu n-are vârf, Firea lui Cuza se mărită, În grădina devastată,  Pipote și căpșuni, A doua înflorire a nalbei mari, Ultimul tată, De-o parte tu, Goldanii gândului și Îmi amintesc). În care mulți dintre actorii ce înseamnă la ora actuală trupa perfect coagulată a Naționalului ieșean, trupă completată cu colaboratori, unii încă studenți, alții chiar adolescenți, se joacă la modul cel mai serios posibil, la înalte cote de artisticitate, de-a mama, de-a bunicii și de-a tata, de-a copiii, de-a adolescenții și de-a oamenii maturi, de-a țăranii rămași în sate ori stabiliți în Iașul zilelor noastre, de-a nuntașii și de-a mirii, de-a preoții și de-a enoriașii, de-a moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului.

Antologice cele trei ipostaze în care o vedem pe extraordinara Pușa Darie, învăluitoare vocea și întreaga prezență a Adei Lupu, excelent în rolul Mirelui Miluță din Fata lui Firea se mărită ca și în Barbu  din Goldanii gândului Ionuț Cornilă, foarte bun, atât în travestiuri cât și în ipostazele de preot sau de estropiat Horia Veriveș, remarcabil prin evidențierea mai multor feluri de brutalitate Tatăl lui Daniel Busuioc (Ultimul tată), pătrunzătoare durerea și împăcarea cu sine a Mamei, jucată în aceeași secvență de Georgeta Burdujan, amuzant Poștașul desenat de Dumitru Năstrușnicu, acaparatoare Diana Roman (Sora Mamei din În grădina devastată). la fel cum este și Livia Iorga în Clara (De-o parte tu), senzațională în toate rolurile la vremea premierei debutanta Mălina Lazăr, cu totul altfel decât în rolurile de june prim și foarte bun Răzvan Conțu în rolurile de Scamator, de fotograf, de băiatul numit Ghiocel sau de călător, exact ceea ce trebuia să fie în toate rolurile (Nașul, Preotul, Marius) Cosmin Maxim,   magnetizante privirile și tăcerile lui Luca Gumeni (Verișorul din În grădina devastată) ori candoarea lui Octavian Păun, adolescentul distribuit în roluri de copil (fratele Firei sau Băiețelul), pregnant în rolul Șefului de tren  ca și în cel de nuntaș Marian Stavarcahi,  plurisemantic cvasi non-verbalul lui Andrei Grigore Sava,  frumoasă ingenuitatea Andreei Stratulă din rolul Mariei, ireproșabilă Diana Vieru, atât în Firea cât și în Nuca, notabilă în rolul verișoarei Anamaria Rusu.  Foarte bună Ioana Aciobăniței, Și la fel ca în O zi perfectă copleșitor finalul.

Întâmplarea a făcut să văd pentru întâia oară Orașul cu fete sărace, spectacol inspirat lui Radu Afrim de prozele lui Radu Tudoran, grație unei înregistrări video.  Asta se întâmpla în timp de pandemie. Dar chiar și așa, am remarcat în cronica de atunci minuția admirabilei scenografii a lui Cosmin Florea. Cu ușile, cu ferestrele ei, cu soba veșnic fumegândă, cu florile de gheață, cu lămpi și paturi, cu paltoane care încearcă zadarnică să facă față frigului, cu cești de ceai și cămăși albe. Toate parte a azilulului păstorit de Mamocica. Jucată de aceeași excepționala Pușa Darie. Am reținut atunci amestecul dintre Baia Turcească și Înviere.

În poveștile lui Radu Tudoran, Radu Afrim a găsit nu doar personaje de neuitat, așa cum sunt Mura (Ada Lupu, excelentă în monoloage și în secvența devorării plăcintei), masivul Marinică (Cosmin Maxim), Străinul ( admirabil Ionuț Cornilă), Subofițerul (Dumitru Năstrușnicu) sau Fetele (Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Otilia Rojniță, Iuliana Budeanu, Alexandra Azoiței, Anamaria Rusu, Ioana Aciobăniței) ori Băieții (Dumitru Georgescu și Rsdu Homiceanu), ci și teme aflate atunci în consonanță (de fapt, a fost o premoniție) cu prezentul potrivnic pe care îl trăiam cu toții. În primul rând, tema claustrării și a condamnării la o viață-moarte. Asemănarea terifiantă a zilelor. Vinderea amăgitor salvatoare a trupurilor. Observam atunci ce mult conta în spectacol amestecul bine gradat dintre poveste, dimensiunea vizuală și cea sonoră. Mai apreciam consistența colajului dintre solistic și coral.  Am regăsit toate aceste însușiri/calități ale spectacolului atunci când l-am putut vedea în sala de spectacol. Acum, contrasemnez.