vineri, iunie 21, 2024

Zilele Teatrului Național ”Vasile Alecsandri”din Iași (I)

În perioada 30 noiembrie-4 decembrie 2022, Teatrul Național Vasile Alecsandri a invitat critici de teatru, teatrologi, manageri culturali din țară și de peste hotare și la o aniversare (superba clădire a instituției, creație a celebrei Case de Arhitectură Fellner și Helmer, a fost inaugurată la 1 decembrie 1896), și la o consistentă recapitulare a celor mai recente spectacole ale sale.

Programul a conținut 11 reprezentații, prezentate în Sala Mare, Sala Studio Teofil Vâlcu,în atât de ofertantul spațiu numit Teatru la Cub și în ceea ce se cheamă Uzina cu Teatru. Li s-au adăugat conferințe fie pe teme de management, fie vizând actualitatea lumii teatrale, conjuncția dintre teatru și o contemporaneitate nu foarte favorabilă (Teatrul ucrainean în vremea invaziei ruse). Nu au lipsit nici lansări de carte.

Voi comenta azi și în alte două sau trei articole viitoare ceea ce am văzut pe parcursul acestor cinci zile de autentică sărbătoare. O spun încă de acum. Nu tot ceea ce am văzut la Iași este neamendabil. Nu ni s-au oferit spre vizionare doar capodopere.  Nu asta a fost intenția organizatorilor care e evident că sunt în posesia unei fotografii corecte a etapei actuale din evoluția Naționalului ieșean. O etapă pe care o apreciez a fi dintre cele mai bune. Am urmărit spectacole semnate de Silviu Purcărete și de Radu Afrim, de Irina Popescu-Boieru și de Ovidiu Lazăr, de Adi Carauleanu, de Radu Ghilas, de Claudiu Goga, de Florin Caracală și de Ion Sapdaru. Cheile lor stilistice sunt dintre cele mai diferite. Am văzut versiuni moderne ale unor texte datând din epoci diferite. Plugarul și moartea e un text din secolul al XV lea, Alecsandri’ s Garden își află originile în secolul al XlX lea, la fel ca și Trei piese triste ori Năpasta, alte scrieri, transformate în spectacole, sunt chiar de ultimă oră. Numai despre absența diversității ofertei repertoriale nu poate fi acuzat Naționalul ieșean. Am văzut la lucru actori din generații diferite, o echipă căreia nu e deloc greșit să i se acorde statutul de trupă.

Gazdele au dorit să arate fotografia în chestiune, socotită relevantă asupra a ceea ce s-a întâmplat în pandemie și post-pandemie, și să-și confrunte cinstit opiniile cu cele ale oaspeților. De astfel de confruntări cinstite, fără parti –pris-uri, fără edicte venite din partea unor așa-ziși critici care susțin doar un anume gen de spectacol, care susțin chiar de la înălțimea unor catedre universitare, samavolnic transformate în amvoane, moartea cutărui gen are nevoie teatrul românesc de astăzi. Și tocmai de aceea, tocmai pentru că încă mai cred în utilitatea dialogului în notele următoare voi spune și lucruri bune, și altele mai puțin bune.

1.Iluzii

Seria celor 11 spectacole prezentate de Naționalul ieșean a fost inaugurată de o montare de studio cu piesa Sindromul Quijote. Spectacolul pornește de la o piesă scrisă de Carmen Dominte. Care, fără a fi nici pe departe o prezență vocal- agresivă în spațiul literaturii dramatice românești contemporane, fără a se folosi fraudulos  de devastatoarea gândire politic corectă, fără a bate cu pumnul în masă pretinzând că trebuie să fie ‘’jucată’’ pentru simplul motiv că e femeie, fără a avea în spate critici care o susțin doar fiindcă așa e trendy, a izbutit să își impună creațiile pe afișele câtorva teatre din țară.

Din caietul-program al spectacolului cu piesa Efectul Quijote (caiet întocmit ca întotdeauna cu exemplar profesionalism de Cristina Rădulescu și de Silvia Ghilaș) aflăm că piese semnate de Carmen Dominte au fost jucate la Naționalul din Timișoara, la Teatrele din Bacău, Giurgiu și Satu Mare, la Teatrul Dramaturgilor Români și la Teatrul Excelsior din Capitală.

Sindromul Quijote este ceea ce se cheamă o dramă de familie. Una dintre aceea așa cum se cuvine, în care tatăl și mama sunt cum nu se poate mai bine situați în ierarhia socială. Bărbatul e medic chirurg și nu chiar unul oarecare, operează zilnic, este o prezență constantă la reuniunile științifice. Femeia e creator de modă recunoscut. Relațiile dintre cei doi sunt perfect reglate, planificate, codificate. Până și ipocrizia e riguros cuantificată. Educația fiului aflat la vârsta adolescenței este și ea una programată așa cum scrie la carte. Are o foaie de parcurs, un fel de to do list, în care nimic nu dă semne că ar fi fost lăsat la voia întâmplării. Băiatul este elev fruntaș, ia meditații online la matematică și fizică fiindcă, odată studiile liceale încheiate, va trebui să intre printre primii la Facultatea de Automatică. Nici dezvoltarea fizică nu i-a fost lăsată în sarcina hazardului. Tatăl a avut grijă să aleagă pentru odrasla lui un sport dintre cele mai dure. Fiul este- cum altfel?- și ceea ce se cheamă un coleg bun, fiind mereu gata să sară în ajutorul celor care nu se descurcă la Matematică sau la Engleză. Firește, e vorba despre colegi nu chiar oarecare. Sunt bine aleși, la rându-le de o anumită condiție socială. Fiului i s-a refuzat  dreptul de a avea o prietenă spre a fi și astfel evitată orice posibilă deraiere.

Cât e adevăr și cât iluzie în tot acest program de viață se va vedea într-o zi de sâmbătă. Atunci când își va pierde viața un coleg de-al băiatului. Coleg care nu e nici pe departe compatibil cu tânărul în jurul căruia e construită povestea piesei. Respectivul provine dintr-o familie oarecare, locuiește într-un cartier ca orișicare și nu select ca cel în care s-au mutat protagoniștii piesei. Comite păcatul de neiertat de a scrie poezii și, în pofida faptului că e obez, are, totuși, o prietenă.

De la acest ultim detaliu, se dezlănțuie căderea măștilor. Fiul nu e nici pe departe atât de perfect precum și l-au imaginat părinții și nici aceștia nu sunt nici ei tocmai modele. Nici vorbă de sport, de viață sănătoasă, impecabil metronomizată, fiul pierzând ore și ore în baruri în care la ordinea zilei e consumul de droguri. Tot fiul a mai ascuns și faptul că îi place o fată pe care o vede în acea blestemată seară de sâmbătă în compania obezului. Urmează un omor prin imprudență, la început prezentat drept sinucidere. Urmează tăvălugul adevărului. Urmează confruntare acestui nou Don Quijote cu duritățile vieții.

Toată această poveste despre fals, iluzie, mitomanie, despre o trucată perfecțiune e expusă cu claritate în spectacolul regizat de Radu Ghilaș. Un spectacol în care apar și laptopuri, și telefoane mobile, și căști, adică gadgeturi de ultimă oră. Un spectacol în care decorul simplu, esențializat la maximum, conceput de Rodica Arghir e completat  de video-design-ul  creat de Andrei Cozlac și de sound-designul (muzică originală și prelucrări) datorat lui Odry Bârcă. Toate acestea au, indiscutabil, și valoare, și importanță, înseamnă tot atâtea indicii ale modernității. Ale supremației on line-ului. Care conține în el primejdia artificialului. Toate sunt utilizate în spectacol cu un apreciabil simț al măsurii.

Nu prestidigitațiile regizorale, nu cultivarea unei retorici mult prea adeseacalpe a imaginii l-au preocupat pe Radu Ghilaș. Centrul de greutate al montării trebuie căutat în calitatea jocului actoricesc. O calitate aflată dincolo de orice îndoială. Alături de doi dintre cei mai cunoscuți actori ai Naționalului ieșean- e vorba despre Doina Deleanu și despre Adi Carauleanu- îl vedem pe tânărul Dumitru Georgescu. Relațiile dintre personaje sunt bine construite, sunt relevate și complicitățile în ascunderea adevărului, și greșita înțelegere a noțiunii de autoritate, și ipocrizia regulilor. Pare că între protagoniștii piesei s-ar fi instituit un pernicios concurs de genul cine minte mai bine, cine își joacă perfect rolul de prezent sau de în devenire stâlp al societății. Iar în elaborarea acestui pare care, la un moment dat, se surpă tragic Doina Deleanu, Adi Carauleanu și Dumitru Georgescu au exact aportul care trebuie.           

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

SINDROMUL QUIJOTE de Carmen Dominte

Regia: Radu Ghilaș

Scenografia: Rodica Arghir

Video design: Andrei Cozlac

Muzica originală și prelucrări: Odry Bârcă

Cu: Dumitru Georgescu (Fiul), Doina Deleanu (Mama), Adi Carauleanu (Fiul)

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

2.O dramă

Mai toate cronicile în care se încearcă a se da seama despre un nou spectacol cu Năpasta caragialeană încep prin a rezuma câteva date de istorie literar-teatrală.

Se notează obligatoriu că e singura dramă scrisă de Nenea Iancu, că, asemenea mai tuturor celorlaltor piese ieșite din același condei nici aceasta nu a avut parte de o primire chiar foarte entuziastă. Că un comentator contemporan, un oarecare Davidescu, a apreciat că factura scrierii ar fi mai degrabă rusească. Detaliu ce confirma încă o dată inapetența dramaturgului la ceea ce ar fi spiritul cu adevărat românesc. Indubitabil, se amintește acuzația de plagiat formulată de un anume Caion și procesul de mare răsunet în epocă, proces în care Caragiale a fost apărat de marele avocat care a fost Barbu Ștefănescu- Delavrancea.

Mai aproape de zilele noastre, Nicolae Manolescu în Istoria literaturii române- 5 secole de literatură (Editura Paralela 45, Pitești, 2010) risca, după părerea mea, prea tare afirmând că Năpasta ar fi rezultatul unui pariu pus de Caragiale cu sine însuși. Acesta ar fi dorit să își dovedească chiar sie însuși că poate scrie și altceva decât comedii. Că poate fi serios. Într-o cronică dedicată montării Năpastei de la finele anului 2012 datorată lui Radu Afrim, îmi îmgăduiam observația că în creația lui Caragiale putem găsi dovezi mult mai convingătoare ale faptului că scriitorul era perfect în stare de a aborda și alte registre.  Tragicul își află locul în texte precum În vreme de război sau O făclie de Paște. Și în acest din urmă text se regăsește, la fel ca în Năpasta, ceea ce Maria Vodă Căpușan numea în Despre Caragiale (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982) cuvântul nenbuniei. Notez încă de pe acum că în spectacolul cu Năpasta, pus în scenă la Naționalul ieșean de Adi Carauleanu, despre nebunie se vorbește nu doar când vine vorba despre Ion, ci și despre Dragomir. Anca îi repetă foarte adesea acestuia că se comportă asemenea unui nebun, iar la final, atunci când criminalul este în fine arestat și dus la ocnă, acesta se va comporta asemenea lui Ion.

În cronica mea la spectacolul afrimian, mai făceam observația că Nicolae Manolescu are dreptate atunci când scrie  că nici unul dintre personajele piesei nu e, de fapt, țăran. Anca și Dragomir țin o cârciumă, Gheorghe este învățător, iar Ion a fost, înainte de a cădea asupra lui năpasta, pădurar. În spectacolul ieșean, Adi Carauleanu recurge la un univers sonor datorat în cea mai consistentă parte naiului lui Gheorghe Zamfir, decorul face trimitere la cârciumă, iar costumele create de Rodica Arghir nu au nimic folcloric. Sunt concepute preponderent în alb și negru, un negru care aici parcă are nuanțe. Anca poartă o basma neagră, semnul unui doliu îndelungat, la care nu renunță decât în clipa în care răzbunarea a fost, în fine, împlinită. Arestarea, fie ea și pentru o falsă crimă, a lui Dragomir înseamnă sfârșitul doliului.

Adi Carauleanu a plănuit un spectacol cât mai fidel textului caragialean.

Există, e adevărat, uneori în montare anticipări de situații, poate există chiar o grabă a sugerării rezolvărilor viitoare, însă cu toate acestea cred că scopul principal a fost îndeplinit.

Așa că am urmărit și eu cu luare aminte textul, un text pe care îl știam din

școală, pe care l-am văzut într-un număr destul de consistent de reprezentări

anterioare. Citit cu fidelitate, interpretat cu grijă în vederea evidențierii

tensiunii relațiilor dintre personaje, subliniind așa cum se cuvine și fără

extravaganțe tensiunea așteptării (în Năpas  sugerării rezolvărilor viitoare, însă

cu toate acestea cred că scopul principal a fost îndeplinit. Așa că am urmărit și

eu cu luare aminte textul, un text pe care îl știam din școală, pe care l-am văzut

într-un număr destul de consistent de reprezentări anterioare. Citit cu

fidelitate, interpretat cu grijă în vederea evidențierii tensiunii relațiilor dintre â

personaje, subliniind așa cum se cuvine și fără extravaganțe tensiunea

așteptării.

Regizorul a subliniat așa cum se cuvine faptul că în drama Năpasta

caragialeană toate personajele așteaptă câte ceva. Anca așteaptă clipa

răzbunării, Dragomir așteaptă împlinirea celor zece ani după care crede că își va

putea mărturii crima fără a trebui să plătească, Gheorghe așteaptă momentul

în care speră că o va putea convinge pe Anca să își părăsească bărbatul,

evadatul Ion așteaptă momentul reîntoarcerii la ocnă. Călin Chirilă, Emil

Coșeru, Diana Chirilă și Andrei Grigore Sava joacă tensiunea așteptării. O fac cel

mai adesea echilibrat, fără exagerări inutile.      

NĂPASTA de I.L.Caragiale

Un spectacol de Adi Carauleanu

Costume: Rodica Arghir

Cu: Călin Chirilă (Dragomir), Emil Coșeru (Ion), Diana Chirilă (Anca), Andrei Grigore Sava (Gheorghe), Ioan Ursulescu (Lăutarul) și Florentin Hrițcu, Nicolae Andonesei (Sătenii)

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Teatrul National din Iasi si Mitropolia Moldovei au fost construite ca o compensație pentru mutarea capitalei in prăfosul București. Este de departe cel mai frumos teatru din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro