Zilele Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași (III)

1.El, Actorul

O notă publicată pe Wikipedia ne înștiințează că Ion Sapdaru, cunoscut publicului larg în primul rând datorită câtorva remarcabile creații cinematografice (amintesc aici rolurile din A fost sau n-a fost, Francesca, California Dreamin’, Hârtia va fi albastră, Bora-Bora, Amintiri din Epoca de Aur) este și autorul a cel puțin cinci sau șase piese de teatru. Cea mai cunoscută fiind Natură moartă cu un nepot obez, deja jucată pe scena câtorva teatre din țară. Spectacolul de la Teatrul Odeon, cu Pavel Bartoș în rolul principal, ține de câteva stagiuni bune afișul.

Un alt titlu- Hollywood Mirage, și-a găsit locul, în regia autorului, la Naționalul ieșean și iată că în vremea pandemiei tot acolo și tot Ion Sapdaru a montat un alt titlu. O piesă ce se numește Spune ceva, frate!

Scrierea istorisește, cel mai adesea cu emoție autentică, pe alocuri totuși cu un anume iz de telenovelă, povestea reîntâlnirii a doi frați. Unul dintre ei, pe nume Andrei, de profesie inginer constructor, care și-a găsit un rost în viață pe meleaguri italiene, cel de-al doilea, Valentin, fiind ceea ce se cheamă un actor ratat. Cu succese în tinerețe, amețit de ele, căzut în patima alcoolului, concediat de la Național, eșuat la un Teatru oarecare de provincie, proaspătă victimă a unui drastic accident cerebral.

Andrei revine pentru câteva zile din Italia cu gândul de a-și ajuta fratele, numai că ajutorul lui sfârșește tragic. Întâlnirea dintre cei doi prilejuiește rememorarea unor clipe de viață, în poveste intervenind, grație unor flash-back-uri în general bine strunite Mama au Bunica.

La urma urmei, nu povestea, în bună măsură previzibilă, interesează cu adevărat în spectacolul de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Nici regia nu este punctul forte al montării. Asumată de Ion Sapdaru, ea nu putea fi decât una fidelă textului,  Ci evoluția de excepție a doi excelenți actori. Armonizarea jocului acestora e, desigur, și meritul regizorului, în cazul acesta, cum spuneam,  un delegat fidel al dramaturgului. Îl am în vedere în primul rând pe Doru Aftanasiu care semnează o creație de excepție în rolul Valentin. O epavă umană, victimă a propriei inconștiențe și care primește lovitura fatală de la propriul frate. Acesta s-a căsătorit în Italia cu Rodica, fosta soție a lui Valentin. Doru Aftanasiu realizează un rol fără cuvinte, pe gură ieșindu-i doar sunete indistincte. Mișcările haotice ale unui corp ce nu mai poate fi coordonat de creier sunt impresionante, emoționante, dureroase. Resimțite ca atare de spectator. Dumitru Năstrușnicu îl joacă la rându-i foarte bine pe fratele care crede că face numai bine, care socotește că binele se poate face doar cu bani. Numai că planul său de salvare eșuează din pricina unui telefon neprevăzut. Câteva apariții bine punctate are Anne Marie Chertic în rolurile Mamei, respectiv Bunicii. Cătălin Târziu semnează o scenografie care în felul ei specific comentează sordidul în care sfârșește El, Actorul.

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

SPUNE CEVA, FRATE! de Ion Sapdaru

Regia și coloana sonoră: Ion Sapdaru

Scenografia: Cătălin Târziu

Cu: Dumitru Năstrușnicu (Andrei), Doru Aftanasiu (Valentin) , Anne Marie ăChertic (Mama)

2. Ea, visătoarea

Nascina Florence Foster, fiica unui prosper bancher din Pennsylavania, a rămas mai puțin în istoria muzicii datorită numelui sau de scenă- Florence Foster Jenkins, cât mai ales bizarei celebrități ascunse în eticheta cea mai proastă soprană din Lume.

Repudiată de tatăl ei care nici nu voia să audă că fiica-i ar putea deveni cântăreață, devenită totuși moștenitoarea unei averi considerabile, Florence Foster a susținut concerte a căror organizare a plătit-o din buzunarul propriu. A cântat în cele mai mari săli de concerte, publicul a venit buluc însă nu ca să o venereze, ci ca să se amuze copios, cinic pe seama ei. Ultima ei apariție s-a consumat la Carnegie Hall, pe când Florence avea nu mai puțin de 76 de ani. Credeți cumva că marea sală a fost goală? Nu, nici vorbă. S-au vândut exact 3000 de bilete, capacitatea maximă a sălii, alte vreo 2000 de spectatori neputând să își satisfacă dorința de a o mai vedea o dată pe originala artistă. Florence Foster Jenkins a fost hulită, batjocorită, contestată, a fost foarte adesea calificată drept impostoare, a fost pusă frecvent la stâlpul infamiei. S-a bucurat totuși de o tandră simpatie din partea unor mari nume ale muzicii universale. Precum Enrico Caruso sau Franck Sinatra. Unii comentatori susțin că atât de bizara Florence l-a inspirat indirect pe Eugène Ionesco în alegerea titlului uneia dintre cele mai celebre piese ale sale- Cântăreața cheală.

În 2006, Peter Quilter a scris piesa Glorious, minuțios inspirată din biografia lui Florence Foster Jenkins.  A făcut-o astfel încât în această comedie, căreia numai absența umorului nu îi poate fi reproșată, soprana să nu fie din cale afară de ridiculizată. Dramaturgul a vrut să facă din Florence un personaj complex.  Quilter a subliniat și nebunia, și fanatismul, și ambiția debordantă, dar și extraordinara ambiție, sensibilitate, și emoționanta bogăție sufltească a sopranei. Această bogăție i-a făcut pe pianistul Cosmé McMoon să îi fie corepetitor, să îi rămână până la sfârșit aproape (el e învestit în scriere cu funcția de narator), pe impresară, o anume doamnă Johnson, pe un anume Saint- Clair, actor ratat, mai curând prieten cu alcoolul decât cu Shakespeare să o înțeleagă. Spune la un moment dat Saint –Clair, iar vorbele sale sunt rostite în spectacolul  ieșean regizat de Irina Popescu-Boieru cu emoționantă căldură umană de actorul Adi Carauleanu, că Florence a fost :’’un simbol pentru toți cei ce au visat, dar nu au îndrăznit niciodată ‘’. Florence a îndrăznit, a dovedit că nu poți pune un preț pe visele tale.

E o idee-forță a montării, idee ce se află și la baza rezolvării rolului de actrița Mihaela Arsenescu-Werner. Poate că în montarea ieșeană se cântă mai puțin decât în celelalte două văzute de mine (la Teatrul de Comedie, în regia lui Răzvan Mazilu, și la Teatrul din Oradea, într-un spectacol regizat de Cristian Ioan), însă mai mult ca sigur că Mihaela Arsenescu-Werner a fost mai puțin cinică în raport cu personajul încredințat decât au fost Gabriela Popescu sau Gabriela Codrea. La rându-le interprete excelente ale aceluiași rol.

Mihaela Arsenescu-Werner își construiește evoluția minuțios. Surprinde și ridicolul personajului, și inconștiența ei ca și felul omenesc, tandru în care Florence a ales să se răzbune pe toți aceia care socotesc a fi o impietate dreptul de a visa. Există o foarte bună osmoză între titulara rolului principal și partenerii ei de scenă. Radu Ghilaș surprinde admirabil felul în care Cosmé ajunge treptat să o înțeleagă pe Florence, Adi Carauleanu se remarcă prin rafinamentul auto-ironiei de care face dovadă Saint Clair, Catinca Tudose e un fel de dublu organic al lui Florence, sangvinica Maria își află o bună interpretă în Haruna Condurache. Georgetei Burdujan i-a revenit dificila misiune de a fi omul rău din poveste. Apare ca un fel de ofițer ss, are pe braț o banderolă, numai că nu rostește cumplita vorbă verbotten. Totul fiind făcut cu un apreciabil simț al măsurii.

În plină glorie (Glorious) se joacă la Naționalul ieșean în Sala Studio Teofil Vâlcu. Cred că ar fi fost preferabil să se fi optat pentru un spectacol în Sala Mare. Scena de la Studio e mult prea mică, i-a lăsat un redus spațiu de manevră scenografei Axenti Marfa, a stânjenit cumva și mișcările actorilor. Păcat. Păcat și pentru spectatorii care mai mult ca sigur ar fi luat cu asalt Sala Mare a Naționalului ieșean.   

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

ÎN PLINĂ GLORIE de Peter Quilter

Traducerea: Dan Mihu

Regia: Irina Popescu –Boieru

Scenografia: Axenti Marfa

Mișcarea scenică: Oana Sandu

Pregătirea muzicală Diana Roman

Cu: Mihaela Arsenescu Werner (Florence Foster Jenkins), Radu Ghilaș (Cosmé McMoon), Adi Carauleanu (St. Clair Bayfield), Georgeta Burdujan (Doamna Johnson), Catinca Tudose (Dorothy), Haruna Condurache (Maria)