APOCRIFELE UNUI CONCEPT
Relevat de scriitorii antici, Socrate va fi fost în primul rând un filodem (iubitor de popor, mai exact de oameni). Un pedagog, psiholog, sociolog, antropolog și umanist aplicat, dedicat descoperirii și împărtășirii adevărurilor-adevărate despre omul cotidian, în carne-oase. Nu era totalmente imparțial sau obiectiv, nici gratuit ca circarii sofiști. Dar prefera să fie empatic față de inșii smeriți, comuni, care-și vedeau de treabă fără prea multă trufie; în vreme ce pe fuduli, parveniți, carieriști și aroganți prefera să-i critice, să le devoaleze strâmbătatea sau perversitatea, să-i rușineze. De pildă, râdea de pretențiile politice ale unui lăutar de mare succes, însă ținea bine partea unei curtezane. Poate de-aceea Platon semnează cel mai slab dialog al său (Ion), iar Xenofon pe unul din cele mai bune (cel cu madama).
Pentru Platon, alias Socrate, omul de rând rămâne o făptură rupestră, cunoaște doar umbre cavernare, doar el însuși (sau indivizi de excepție) accezând la Idei. În rest, printre concetățeni mai degrabă se băga să încurajeze sau să îndreptățească niște inși mărunți, decât să lingușască pe politruci și tirani. Trebuia să vină Aritstotel să creadă că nu e bine așa, având multe idei și scriind impecabil despre Stat, republică, democrație, politică, gândire, însă el însuși, practic, dând-o-n bară cu politica, eterna sa Logică sistematică neajutându-l cu nimic (sociopolitic vorbind).
Socrate trăiește și moare în conformitate cu crezurile, paideia/maieutica și spusele sale, resemnându-se să trăiască auster și să suporte o țață drept soață. Aristotel va gândi și scrie doar pentru elite ale inteligenței și rațiunii, pentru esteții fini și emancipați, pentru filosofii de profesie. Dar nu va ilustra propriile-i scrieri cu biografia personală.
Realist, pozitivist și antimetafizic (spre deosebire de Platon), Aristotel ajunge până la prozaismul definirii omului ca zoon politikon. Dar, oare, nu trebuie priceput – astăzi măcar – că această formulă doar identifica corect pe om, în calitate de politician, drept animal? Dacă judecăm lucrurile doar în lumea abstractă a filologiei, disputelor teoretice, ignorând analiza antroposului real putem nega asta. Dacă însă corelăm conceptul cu realul sociopolitic (transistoric) trebuie să concedem: politicul se bazează esențialmente pe instinctul natural, biologic, iar politicianul de succes poate fi doar un as al elementarității naturale, al fidelizării, aprofundării și perfectizării instinctului mamiferic.
Nu contează unde, cum, adică în ce context sau de ce consacră Aristotel formula zoon politikon – pe care ulterior fiecare o va fi tradus și priceput după varii putințe (și mai ales după varii ideologii), chiar în ciuda faptului că în conformitate cu pe cât de simpla pe-atât de cuprinzătoarea formulă s-a comportat absolut toată istoria politică a omenirii. Peste tot căpeteniile s-au ales funcție de vâna mușchiului (de la cine înoată mai bine și iute contra curenților mării până la cine taie mai mulți dușmani sau pune la pământ mai mulți vlăjgani). Un tânăr „binecrescut” nu ajunge șef de trib sau regat decât în basmele și poveștile de adormit copii ori satrapi. Și aici, însă, inteligentul erou devine oarșece fie înșelând șmecherește, fie profitând de sprijinul consistent al altcuiva (voinic sau dragon). Prin logică, rectitudine sau inteligență aristotelică, kantiană sau hegeliană, ca și prin înțelepciune pur umanistă, spirituală sau religioasă, nu se ajunge deloc departe (sociopolitic vorbind).
TRADUCȚIUNI IDEOLOGICE versus ELEMENTARA UNIVERSALITATE
Moderna definiție a inteligenței ca „funcție de adaptare la calități noi ale mediului” (tot o ideologie pozitivist-materialistă) e dezamăgitoare pentru orice om cu ceva carte, inacceptabilă pentru omul de cultură, total inutilă pentru înțelept. (Care, precum un Socrate trăind în propriul absolut, se poate dezice de orice intenție/nevoie de supraviețuire și adaptare la vreun mediu, urmându-și propriul daimon transcendent până la a-și accepta chiar și o moarte impusă, injustă.) Pentru omul elementar și politic definiția adaptabilității e însă perfectă. Supraviețuire cu orice preț, reconformarea față de absolut orice, asta e în realitate „religia” primă și ultimă a majorității membrilor regnului uman.
În conformitate (și mai ales în concret), privitor la mentalul românesc masiv, paradigma reală a existenței este deșteptăciunea-șmecherie, mulți considerând că a avea minte înseamnă și a ști să minți profitabil. Inclusiv onoarea sau cinstea însemnând a nu fi prins necinstit, a pune laba pe galoane sau prestigii impunitive, a face legea conform propriilor nazuri/abuzuri. Peste tot „se vrea” o generație nouă, deșteaptă și puternică, însă nicidecum mai deșteaptă și mai puternică decât aceea proprie, deja anterioară, dominantă. Orice șefi pretind oameni calificați și breji, dar nicidecum mai breji și capabili decât ei înșiși. În realitate obediența de tip militarist a subordonaților este activ preferată. Nu în „naturile inferioare” se văd, nu din respectivele se prelungesc, toate acestea?
„Decente”, filosofia, psihologia și sociologia comuniste traduceau pe zoon politikon drept (omul este) „ființă socială”. Ceea ce obliterează și mutilează (ideatic și ideologic) atât termenul zoon (totuși, „animal”), cât și adjectivul politikon, politica nefiind atât „știința” controlului social, a conducerii/guvernării rezonabile și empatice, cât strategia flexibilă și practica fluentă bazate esențialmente pe egofilul instinct de a controla/conduce/guverna cu-orice preț. Căci de la formele mamiferice ale managementului social, omul, în superioritatea-i incontestabilă, evoluează prin rafinamentul, ascuțimea cognitivă și perfectarea pragmatică a respectivului instinct, cel de văzut în toată splendoarea neornamentată în cadrul etologiei animale.
Politicul elementar, mamiferic, e dezvoltat la om de maniera pe care doar encomiastic și flatarisitor s-ar putea numi exponențială. În realitate politicul omenesc nu e teribil de dezvoltat, rămânând eminamente/fundamental faunistic, doar modalitățile de întrupare, mascare, fentare și defulare devenind prin om exponențial (poate chiar cosmic) diversificate.
Dacă zoon politikon înseamnă animal social (cum le-a plăcut chiar și occidentalilor să îl traducă pe Aristotel), atunci expresia n-ar fi fost decât absurdă/ilogică. Deoarece orice animal este social, orice ființă vie, inclusiv majoritatea plantelor neapărând și nesupraviețuind singulară/unică/izolată ci într-un ecosistem în care propria specie trăiește în chip numeric. Orice animal apare și se dezvoltă (+moare) într-un context de trai/dezvoltare/deces asociat pentru mai scurt sau îndelungat timp cu semenii săi. A spune animal (sau om) social e un fel de empiric și banal pleonasm (gen apă udă sau soare cald). Și nu era deloc nevoie taman de-un Aristotel ca să zică (iar noi să-l pomenin pentru) așa ceva.
Așadar, că omul e mai social decât animalele ar spune mult mai mult (și adecvat) decât spusa tradusă atât de „inocent”. Iar faptul de a fi, pentru om, mai social decât toate animalele reprezintă o evoluție/dezvoltare bazată pe necesități dobândite „firesc”, precum acelea de prosperare, de înavuțire, de stăpânire peste alți semeni. Așa devine că singura formulare corectă a sintagmei antice ar fi că omul e animalul cel mai social (mai social ca celelalte animale), cel mai socialmente organizat dintre animale.
În fond, chiar animalul are – chiar bine de tot, impecabile – elemente/instincte de făptură politică. Lupta pentru supraviețuirea în grup sau turmă și împotriva prădătorilor, lupta pentru dominație, cucerirea/detronarea și menținerea statutului Alfa, păstrarea relațiilor de dominare/subordonare în clan, asocierea pe criterii de ierarhie sau vârstă (ș.a.) caracterizează majoritatea mamiferelor. Moștenitor al acestui întreg mecanism, omul doar perfectează, duce la extrem tensiunea faunistică, politicianul uman trebuind prin urmare să fie un as al managerizării respectivului instinct.
Până la organizare, socialitate și „știință” politică omul, similar mamiferului, știe (și practică mult) din instinct. Tot ce-și dorește un șef se bizuie pe moștenirea instinctual-mamiferică, aceasta fiind doar poetic tradusă (la filosofi ai secolului 19) drept sentimentul/dorința puterii. În realitate e vorba de truda la care pruncul uman se așterne încă în primele luni ale vieții (subordonarea părinților) și scopul pentru care deprinde cele mai „amuzante” vicleniri. La maturitate, instinctul politic egalizând cu carisma specializată în control și manipulare socială. Iar individul deficitar în sensul acesta n-are decât să dețină armate de consilieri și de păpușari, care-i dictează din umbră tot ce-are de spus și făcut.
Numai Eclesiastul și Învățăturile lui Neagoe Basarab au sincopa numită memento mori și leitmotivul evlaviei în sumarul sfaturilor de comportament politic pentru urmași tratați drept prinți-copii. În rest, în ciuda oricărei hristologii ambientale, tratatele pedagogice care culmină cu Principele lui Machiavelli vorbesc cât se poate de limpede despre perfidia, cruzimea, lipsa de suflet și scrupul, disponibilitatea față de abuz, trădare și crimă în cercul guvernărilor de oricând și oriunde.
În esență, în calitate de făptură politică omul este animal. Acesta e sensul pe care prefer să-l recunosc ca decurgând din formula pretins aristotelică, cel mai important fiind faptul că acest tip de însuflețire (pneumă) și făptură (zoon) se adeverește perfect în socialul politic românesc. În acest areal politic, e drept, în cele mai baroce variante, asta e tot ce se practică din aristotelism.
Cine – prin prea multă școală, carte, reflecție, cunoaștere, morală și omenie – iese de sub dominația instinctualității primare a supraviețuirii cu țel de parvenire, dominație, posesiune nemăsurată, lăcomie, nu prea are ce căuta în politică. Dacă o face, întâmplător sau amăgit de alții, va capota repede. Pătrarul politic 1996-2000 a fost pentru români o bună lecție. O dezamăgire (sau cel puțin o palidă lălăire democratică) fiindcă intelectualii „curați”, adică non-contributori la opera comunismului, fuseseră mult-mult-mult prea puțini. (Priministrul Vasile admițând că nu avuseseră „oameni” pentru nicio funcție de maximă eficiență executivă, ministrul Băsescu spunându-i răspicat priministrului Ciorbea „domnule, nu ești în cărți!”, președintele Constantinescu declarându-se „învins de sistem” și refuzând candidatura secundă.) Anii visați a fi de renaștere sau purificare și democratizare totală a României au fost ani de consolidare „modernă” a lăstarelor de nomenclatură comunistă și a progeniturii de veche poliție politică. Adeverindu-se chiar atunci, și pentru țărișoara noastră, încă o dată, că valorile intelectual-culturale și de noninfracționalitate morală sunt incompatibile cu angajamentul, acțiunea și reacțiunea, supraviețuirea, lupta sau fluența și evoluția politică.
EPILOG ROMÂNESC
„Mamelor din lumea-ntreagă/ Eu vă dau un singur sfat”: copiii dvs. nu cu facultăți vor parveni en gros, vor ajunge la televizor și vor avea bani mulți (așa cum, spune-se nu doar pare-se, „orice mamă-și dorește”, actualmente Binele, Adevărul, Frumosul neputând avea altă substanță și țintă decât economicul). Desigur, de ochii lumii, de dragul salariilor mărite și al slujbulițelor superioare trebuie și școală/diplome. Dar, să fim realiști, industria compilării de lucrări de licență și de doctorat are mare ofertă dinspre piața preamultor experți pensionari (unii famelici, alții doar lacomi rău), iar simplismul achiziționării acestor producte de către preamulții studenți puși pe distracții, internșipuri și joburi bine plătite e mult prea familiar. Dincolo de bagatelele formale ale diplomelor este evident că școala vieții stradale și cartieristice ajută mult mai mult pe viitorii politicieni. Jungla urbană, maidanul, cartierul, coclaul, strada și trotuarul sunt mediile care ascut cel mai bine instinctele și reflexele primare, dășteptăciunea învârtirii-ntre vorbe, intuiția șarmului șmecheresc și a profitării de celălalt, a înhăitării și-a versatilității funcție de valurile/vânturile puterii și ale intereselor/oportunismelor personale. Lăsați boboceii politicii în „plata Domnului” numit Instinct Primar, cel căutând disperat nu doar supraviețuirea, conservarea și multiplicarea, ci și cogenerele și coextensivele afirmare/impunere egocentrică, lăcomie a acumulării economice, euforie a poruncirii. Toate provin din natura spontană, mamiferică, a escaladării de șleahtă, pe care numai puțina educație și cât mai infima cultură le lasă frâul liber, nu le inhibă. Oareșce idee despre scrupul, religie sau morală e bună doar de vreți ca urmașii voștri să-și asume ironic și mascat un limbaj populist, fățarnic, util în a impresiona/șmecheri vulgul.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Util de știut:
1. Sintagma completă a lui Aristotel (din Poliltica,1) este „omul e un zoon politikon physei, adică prin natură. Adaosul e important. P0litikon înseamnă „politic”, dar și ceva mai mult: ține de polis, adică de o societate liberă și care se autoguvernează.
2. Omul e considerat mai politic decît alte viețuitoare ca albina, fiindcă are limbaj articulat și poate exprima valori.
3. Aristotel consideră ca natura politică a omului nu se realizează pe deplin în monarhii și tiranii, unde unul singur e stăpîn, ci numai în polis, în cetatea (relativ) democratică, unde mulți cetățeni liberi și egali se conduc singuri, fiind pe rînd conduși și conducători. Prin urmare, împlinirea politicului se face numai în societățile libere, deoarece numai acestea pot exprima pe deplin natura umană.
Regret, draga profesore, că v-ați oprit doar la ce era mai nesemnificativ în „manifestul” meu. Drept urmare:
Punctul 1: Integritatea intelectuală a bătrânului grec fiind aici cel mai minor aspect cu putință (precis nu din cauza mea răsucindu-se vreodată în mormânt marele A), sintagma completă pe care-o precizați agravează povestea (adică „apocrifa”-mi expusă) tocmai fiindcă „natura” (prin care omul e făptură politică) e exact cea spusă mai pe șleau aici, anume cea instinctual-mamiferică. Contra ei (sau pt. emanciparea de sub tutela-i) au predicat toți creștinii – vezi „firea pământească”, mai clar si operant zicând Cornilescu, sau „firea/firescul”, cel tradus atât de ineficient de către filosofi prin neutra „necesitate”. Pe scurt – civic dorind a fi – fidelitatea față de Aristotel ma interesează mult mai puțin decât fidelitatea (să nu zic compasiunea) față de România de astăzi. Iar dacă multă lume, chiar în aceste luni, privește perplexă/confuză la tot scandalul politichiei în carne și oase, s-ar mira mai puțin dacă ar pricepe „explicația” sau subiectul principal/real sau „morala” paginii de mai sus.
Pct. 2: că „omul e mai politic decât…, fiindcă are limbaj articulat și poate exprima valori” e o frază demnă de orice profesor în fața copiilor de clasa a 7-a. Cât habar n-avem de nimic (cum probabli că era multă masă și în Grecia antică), e bine și să spui/să se știe foarte puțin. Dar noi, parcă (aici), vorbeam (ori treaba noastră era să vorbim) de actualitatea românească, nu? ”Limbaj articulat” avea și brava noastră d-na priministru de până mai ieri (și precis n-ați fost foarte fericit să-o auziți exprimându-se). Valori exprima și Gigi Becali, ba chiar își cumpărase un consilier de imagine și lecții de filosofie. Qui prodest?
Pct.3: Aristotel considera… multe și mărunte. Dar dacă ne pierdem în detalii (repet: foarte utile pentru o informare școlărească, însă total futile pentru o „aplicație” revelantă pentru acum-și-aiciul realităților românești)… chiar scriem (și-aici, nu doar în „22”) degeaba. Dacă, facem – cum folositor ar fi (fie și iluzoriu sperând) – tot timpul vreo legătură cu ce zicea bietul Aristotel și ce vedem pe piața politicii românești, ”atura politică a omului” nicidecum nu pare a se desăvârși în democrația noastră contemporană, iar de „cetățeni liberi și egali”… nu se poate vorbi fără să nu ne sară mult prea mulți realiști, cinici sau cel puțin nemulțumiți conaționali. ”Împlinire a politicului”… în România? ”Societate liberă”… în țărișoara asta? „Exprimare pe deplin a naturii umane”… în politica reală, contemporană? Căci umila-mi persoană doar atâta zicea: natura pe care o vedem azi în politică (puteam s-o vedem de nenumărate ori și-n trecut, dacă ne-ar fi permis categoriile mentale cu care ne-au formatat cultura, educație și ideologiile naționale tradiționale), este o natură-natură, instinctualitate elementară, abisal-primitivă, mamiferică. Și trebuie să pornim de la această cunoaștere „elementară” a realului (ca să putem urni vreo minimă schimbare), nicidecum de la detalii dispensabile, sofisme culturologice, utopii antropologice.
@ autor: de laudat incercarile reusite de a discuta pornind de la opere/scriitori clasici urmat de paralelisme contemporane, articole care au atras comentarii de la intelectuali care chiar le-au citit (Andrei Cornea, L.A, probabil Delia F, mircea gandu si altii) dar si de la comentatori mai putin instruiti dar care contribuie prin observatii/opinii pertinente.
Personal cred ca tonul vehement/combativ trebuie evitat, pentru 2 motive:
1. nu cred ca exista un standard „Homo sapiens sapiens” in baza carora se pot face generalizari asupra speciei
2. abordarea unui singur aspect (politic) al omului (din nou atentie la precaritatea tipologiei si etichetarilor!) trebuie sa isi recunoasca limitele atata timp cat nu sunt incluse interferentele eticii, „bunului simt” nativ, compasiunii, altruismului, etc
hmmm, „intelectualii” nu nteleg societatea n care traiesc (sau o rastalmacesc dupa cum le dicteaza stapinul ce le umple burduhanul) dar sint „fini” intelegatori ai lui Platon si lumii antice ! asta i motivul prosperitatii Romaniei : au fugit toti nestiutorii si au ramas doar „intelectualii rasati” !
Natura umana? Daca acesta este scopul, atunci este o eroare.
Natura umana este auto-magulitoare si coruptibila. Din cauza acesta este nevoie de lege morala.
Inteleg fustrarile lui Marian -Balasa cauzate de discrepantele dintre lumea intelligibila si cea sensibila.
Mi-e teama ca as comite multiple erezii filozofice, religioase si nu numai, intr-o singura fraza asa ca mai bine tac.
God save Kant! :-)
@ Andrei Cornea: multumiri pentru completare, o consider foarte utila si punct de pornire pentru discutii:
1. constructul filosofic aristotelian „zoon politikon physei” poate fi considerat si o incercare de argumentare logica, enuntand axiomatic un fapt natural, innascut (natura politica inerenta) a necesitatii de participare largita la procesul decizional (democratizarea societatii)…nu te puteai duce pur si simplu la Pericle sa-i spui ca tu ai avut un vis democratic in care deciziile erau luate de mai multi, nu de unul (cum a facut dealtfel cu mare succes Filip al II-ea al Macedoniei)….in acele timpuri o alta axioma – reflexul pavlovian al conducatorului suprem – ar fi condus la scurtarea cu un cap a ganditorului.
Acest „fir de gandire” conduce insa direct la punctul 3. care sustine ca organizarea democratica a politicilor are sanse sa fie mai sustenabila si mai de succes pentru ca implica mai multe resurse.
2. spre deosebire de animale, omul e inzestrat cu gandire abstracta si capacitatea de a exprima idei complexe, iar pe cale de consecinta are „vointa politica” sau „viziune” in baza carora eforturile unei comunitati pot fi directionate (construirea de locuinte din pamant, lemn, piatra, cultivare plante/crestere animale pentru asigurare hrana, cucerire de teritorii noi pentru resurse/dezvoltare, etc). Castorii, albinele, termitele etc isi modifica mediul, au organizare ierarhica intracomunitara dar lipsa gandirii abstracte/ideatiei complexe le limiteaza organizarea la un nivel tribal.
PS scuzati ignoranta, sunteti ruda cu Doina Cornea?
..oportunismul la pachet cu șiretenia (adesea confundată cu inteligența), sunt atributele speciilor (și indivizilor din interiorul lor) care supraviețuiesc în fața concurenței, în marea și bine garnisita grădină a Domnului. Vulpea nu rezolvă sisteme de ecuații, dar are viclenia necesară atunci când poftește la o găină din coteț.
Iar viața în sălbăticie are regulile ei dure. O vedem pe Discovery.. Poate că și omul modern mai păstrează încă, undeva în subconștient, lecțiile ancestrale care i-au permis să-și salveze uneori pielea.. Pentru Nietzsche, de pildă, reprimarea forței instinctelor are drept scop doar subordonarea, umilința și supunerea, morala fiind ruina lumii moderne.
Totuși, evoluția noastră ca specie dominantă a presupus calități superioare colegilor de junglă.. Ușor-ușor bicepsul a cedat locul creierașului.
În felul ăsta neanderthalienii au dispărut (cu mici excepții, vizibile pe alocuri și astăzi..) pe la mijlocul paleoliticului, lăsând drum liber lui Homo sapiens. Organizarea și mentalul colectiv, la care decisivă a fost poate contribuția celor mai firavi (protejați fiind de cei mai puternici) au ridicat umanitatea.
Între timp am deveni specia dominantă, nu ne mai alergă nimeni, nu ne mai ascundem prin peșteri sau copaci și ne-am înmulțit de sufocăm planeta care gâfâie biata, excesele civilizației noastre aproape secătuind-o de resurse.
Și fiecare vrea mai mult pentru sine și ai lui. Pojghița de educație se fisurează adesea când este stimulat străvechiul basic instinct.. Dincolo de frazele frumoase, omenirea rămâne o junglă plină de prădători..
Cât despre politicienii noștri.. În lipsa unei școliri politice serioase, instinctul și carisma au fost și sunt încă singurele lozuri câștigătoare.. Se asezonează după gust cu ceva cinism, la care se adaugă din belșug animalicul oportunism..
– ce șanse să aibă eventualii „politicieni de înaltă clasă” să fie băgați în seamă de electorat ?
– iar dacă pentru a ne fi bine ar trebui ca pentru început să ne fie mai rău, ce șanse ar avea aceștia să se mențină la o eventuală guvernare ?
Aș merge pe un 0-0, deși nu cred că ne ajută..
Un articol excelent!
Păcat că la liceul agroindustrial unde-a studiat Cîțu s-a pus accentul pe finanțe-monedă-bănci, iar în fizica de liceu meditată de Iohannis, capitolul de Filosofie n-a încăput de cel de Imobiliare! Ori, la bătrânețe, omul mai mult tace (Iohannis) sau cugetă (aiurea – Cîțu).
..de unde și zicala „Dacă tăceai, filosof rămâneai”, chiar și cu 4 la fizică.. :))
foarte bun textul, felicitari ! sa asteptam o alta lume asadar. vinul vechi amestecat cu sifon mentine volumul constant, dar dilueaza nu innobileaza.
S-ar putea trage si urmatoarele concluzii: ;)
1. Ceausescu – un aristotelic care nu vroia sa raspunda decat in fata Marii Adunaturi Nationale dar si socratic pentru ca a trebuit sa „suporte o țață drept soață”.
2. Iliescu cu „mai animalule” (politic?) un crypto-aristotelic
3. Basescu – un Ulise modern
4. Crin – un sofist-teflon
5. Catu – un Demostene care nu a gasit inca pietre de rontait
Stau sa ma intreb cine este reincarnarea lui Oedip in politica romaneasca? Sau cum spun anglo-saxonii cand se dedau („indulge”) la injurii (MF) …
…………………………………………………………………………………………………………….
6. Adrian Năstase – pistolarul cu apă călduță și mătușa chivernisită..
7. Ponta – prea mic pentru un tricou atât de mare (cel al lui big Ghiță..)
7. Dragnea – un marinar insuficient de „învârtit” (cu dungile la 90º..)
8. Dăncilă – Doamna cu.. cercul (fără Pi și fără coadă..)
9. Ludovic Orban – baritonul din Lăsați-mă să(-l) cânt..
10.Caludiu Năsui – cel cu dulceața pentru galoșii lui Cîțu, made în USA..
11.Barna – s-a dat prea mult de Gaulle, pentru a mai fi credibil..
12.Șoșoacă – doamna care nuie.. (licență poetică..)
..și lista poate continua
Cât despre tărășenia cu Oedip.. n-au nici mamă, n-au nici tată, în schimb se prostituează cu voioșie.. La Palatul din Dealul Spirii lipsesc doar felinarele roșii de la ferestre..
Și pentru că „Ziua în care nu ai râs e o zi pierdută” (Charlie Chaplin), o glumiță de final : Dacă Adam și Eva ar fi fost chinezi, am fi încă-n Paradis, pentru că ei s-ar fi dedulcit cu șarpele…
Bun finalul!
Sarpe cu garnitura de lilieci neinfectati!
Asta e daca nu au nici o idee de kashrut! ;)
Levitcus 11:13-19 says, “These are the birds you are to regard as unclean and not eat because they are unclean: the eagle, the vulture, the black vulture, the red kite, any kind of black kite, any kind of raven, the horned owl, the screech owl, the gull, any kind of hawk, the little owl, the cormorant, the great owl, the white owl, the desert owl, the osprey, the stork, any kind of heron, the hoopoe and the bat.”
Deuteronomy 14:11-18 echoes this list of flying creatures not to eat, „You may eat all clean birds. But these are the ones that you shall not eat: the eagle, the bearded vulture, the black vulture, the kite, the falcon of any kind; every raven of any kind; the ostrich, the nighthawk, the sea gull, the hawk of any kind; the little owl and the short-eared owl, the barn owl and the tawny owl, the carrion vulture and the cormorant, the stork, the heron of any kind; the hoopoe and the bat.”
..asiatici nu prea țin seama de manualul de utilizare propus de biblie.. Ei mai savurează (cu usturoi din belșug) șobolani, viermi de mătase și tarantule.
Suprema delicatesă e însă peștele Fugu (zis și balon), considerat a fi cea mai otrăvitoare creatură a bunului Dumnezeu, care dă din coadă pe sub apă (peștele..)
Există desigur și varianta de fermă (complet netoxică), dar nu prea are căutare, pentru că (spun ei) farmecul lui Fugu e să-l savurezi de fiecare dată ca și cum ar fi ultima.. Poftă bună.. ! :))
Cunoștințele mele sunt relativ vaste dar nu prea adanci, caracterizate de superficialitatea inerenta culturii generale. Cu unele excepții. Poți sa pari deștept cu ușurință. Insă am fost întotdeauna de părere ca în politica avem nevoie de o anumita tipologie de om. Acel om conștient de lupta interioara dintre animal și social, dar care nu se lasă absorbit de ea (ar fi filozof) ci acționează în cunoștință de cauza. Nici parvenitul sau tiranul clasic dar nici intelectualul naiv care si ar ‘pierde’ portofelul într un cartier la o discuție cu băieții. Acel individ care reușește sa vadă legături (dese și constante) între interesul public (cel real) și interesul propriu. Evident, aici privesc și din perspectiva boborului.
Mulțumesc.
Domnul Andrei Cornea a sintetizat foarte bine problematica ´animalului politic´.
Cu permisiunea dvs., as adauga cateva note.
´Politicul´ e mai mult decat ´socialul´ , desi contemporanii tind sa le confunde, aratand preferinta , democratic, ´materialului´ si indeterminatului ( mai exact, regimul perfect aristotelic este acela ´mixt´). Cetatea este totusi ´forma´( entelehia) de organizare perfecta si suficienta, in vederea binelui uman, realizabil. Politica este fata de etica precum ´metafizica´ fata de fizica ( aceeasi analogie intre economie si matematica), ca un cadru ´universal´, anterior indivizilor compusi. Aristotel fizicist si ´pozitivist´ (? , adica empirist? ) vine din interpretarile umanistilor renascentisti si pana la pseudo-platonismele ´mistic´- irationaliste ale modernistilor. Cheia de bolta a operei aristotelice e ´Metafizica´, la care se raporteaza toti ´metafizicienii´ seriosi de dupa el ( desi cuvantul pare sa fi fost inventat de Andronicos din Rodhos, cel care a si editat tratatele ), asa cum se raporteaza orice logica posibila la Organon, ca la o gramatica a gandirii.
Zoon inseamna ´vietuitor´, de la zoe, viata, nu animal in sens modern, bio-zoologist, implicandu-se astfel o degradare ( de regn ) a omului, ca si cum s-ar spune ´dobitoc politic´ ( ´definitie´ foarte actuala totusi…). Vietuitorul e ´substanta insufletita´ , incluzand plantele ( caci au suflet vegetativ), dar si astrii sau zeii, ´daca exista´. Omul este un ´vietuitor al cetatii´.
Rhodos, Rodos, scuze.
Una din nefericitele probleme ale intelectualilor/experților este pedanteria, pe care o și taxează dur de tot nu puține proverbe egal sofianice și populare, medicale și cinice. „Carte (prea) multă” (sau poate doar orgoliul de a spune, oricând/oriunde, tot ce știm) = diluare maximă, ineficiență efectivă, dialectici sterile. Ba chiar eșuare în demonstrarea sofisticateă a celor mai banale/accesabile de-oricine definiții. ”Zoon” – ca orice teremeni dealtfel – va fi însemnat/desemnat varii lucruri, în diverse epoci. Și chiar de veneau „în urma” recunoscătoare a marilor eleniști, renaștentiștii și modernii se vor fi crezut mai îndreptățiți (pragmatici, adecvați și științifici) să consacre termenul pentru regnul animal (zoologie), deslegându-l pe veci de om ca „viețuitor al cetății” (ori de omul vreunei naturi/physeis care să ducă la democrațe, împlinire și polis ori stat ideal).
Așa stând lucrurile, ar fi util ca, măcar accidental „descinzând din ceruri”, să deschidem de pildă cărțișoara nr. 2 a lui Darwin, care ar fi meritat să îl facă celebru (dar nu s-a putut deoarece „Originea speciilor” a păpat rapid totul). Vorbesc despre volumul care lansa nu numai etologia (generală), ci mai ales pe aceea și astăzi ratată, și-anume etologia aplicată. Concret: comparația între regnuri, relevarea etologiei (= comportamentului animal) la psihologia și comportamentul (instinctual/inconștient/reflexiv) uman. Contribuție de-nceput, deci modestă, Darwin limitându-se la a compara expresia emoțiilor animale cu fizionomia –surprinsă fotografic– a emoțiilor omenești. Vă rog frumos, căutați cartea (e rarisimă fizic, dar precis a fost fotocopiată și pusă online). Mă tem că după ce reflectați mai adânc (mai ales în cazul în care nu știți deloc zoologie/etologie animală), nu doar vorbele anticilor le veți vedea într-o altă lumină, dar chiar și politica și pe politicienii drept clasă (să nu zic „specie”) aparte îi veți pricepe mai bine.
Multumesc pentru raspuns .
Iarasi, despre ´natura´, fire : ´tocmai fiindcă „natura” (prin care omul e făptură politică) e exact cea spusă mai pe șleau aici, anume cea instinctual-mamiferică …´
In cartea a -IV-a , Delta, Aristotel are un capitol (4) despre cateva dintre sensurile pentru ´natura´ , physis, el stabilind ca sensul principal e acela de ´forma´ si ca nu exista o ´natura´ unica pentru toate. Omul isi are propria ´natura´, rationala, animalul are natura senzitiva, planta, vegetativa , existand totusi analogie intre ele ( relativ la etologie , ´marele lant al fiintei´… ), deci ´prin natura´ sau ´dupa natura´ ( kata physei ) nu implica niciun fel de naturalism. Cum este si dreptul natural. Riscul e acela de a-i citi pe antici prin lentile moderne, sa ii faci sa spuna ceva contrar cam prin aceleasi cuvinte. ´Animalul politic´ avea un rol esential in argumentarea dvs. si de aceea nota e importanta ( se poate aminti , tot pedant, si de ´vietuitorul in sine´ sau desavarsit, din Timaios ).
E posibil ca Francis Galton sa se fi inspirat din zoofiziognomica verisorului sau, care i-a mai inspirat si pe altii sa fotografieze si sa masoare cranii.
Sunt de acord cu ideea ( si forma ) textului dvs., comentariul era doar o nota marginala si capricioasa.
Am citit pe nerasuflat dar am asteptat si reactia celorlalti.
catre ce ne indreptam?
catre supravietuire sau catre o vietuire umana, prietenoasa dar pretentioasa?
Probabil, daca nu cumva sigur, nu mergem/evoluam toti la fel de repede pentru ca fiecare om are asteptarile/visurile sale dar si cetatea sau natiunea care amalgameaza interesele tuturor in dominante sunt diferite.
Astazi, de dimineata, m-a lovit o idee: probabil ca imediat dupa cel de al doilea razboi cand oamenii au suferit pentru niste prostii sau pentru niste nebunii ale unora au facut un angajament, pe care nu l-au uitat vreo 30-40 ani, sa nu mai repete anumite greseli. Urmatorii 10 ani dupa cei 40 au fost iarasi extraordinari pentru ca probabil ca niciodata sansa a fost sa se alinieze niste conducatori/lideri pe care i-as numi extraordinari care dialogau, se ascultau, incercau, de comun acord, sa gaseasca cele mai bune solutii si sa influenteze/contamineze pozitiv o lume intreaga, dar orice este bun este putin si se termina…In timp memoria colectiva s-a cam sters, durerile s-au uitat si iarasi ne trezim cu niste politicieni vai de mama lor.
Sigur ca putem supravietui fiecare in parte, separat, la unii mai bine, la altii mai putin dar pe masura ce decalajele se adancesc tensiunile se acumuleaza in societate si tehnologia ne ajuta sa le propagam mai repede in timp si mai puternic ca efect. Va depinde in viitor de fiecare dintre noi ce alege pentru sine si apoi cum reuseste sa propuna modelul la care adera… Vorba poetului: de o fi bine , de o fi rau…
Multumesc pentru articol
Autorul musai se simte compulsat să revină, căci, finalmente, a rezolvat dilema tipică neînțelegerilor datorate neidentificării verigii lipsă. Între stagirit și contemporani, vă rog frumos să-l acceptați ca mijlocitor (QED) pe onor meșterul Shopenhauer:
„Din pricină că e lipsit de rațiune, deci de concepte cu caracter general, animalul este incapabil să vorbească și să rîdă. Acesta constituie prin urmare un privilegiu și o trăsătură caracteristică a omului. Totuși, în treacăt fie spus, și singurul lui prieten devotat, cîinele, face un gest analog, propriu numai lui, care-l așază deasupra tuturor celorlalte animale, atunci cînd se gudură și dă din coadă, manifestîndu-și bucuria, atît de emoționant, de binevoitor și de sincer. Cît de mult contrastează, în favoarea lui, acest mod de a saluta al cîinelui, inspirat de natură cu plecăciunile și dovezile de politețe, însoțite de grimase, ale oamenilor, ale căror asigurări de adevărată prietenie și devotament cîinele le întrece, prin sinceritatea lui, de o mie de ori, lucru valabil cel puțin în zilele noastre”.
Așa zice A. Schopenhauer și traducătorul G. Tănăsescu, introduși de marele N. Tertulian (așadar lume bună, oameni de mare respirație intelectuală). La Editura Științifică (instituție cu calități și competențe net superioare bâlbelor bravului etolog și evoluționist Darwin), în 1974 (an de nemaipomenită emulație cultural-științifică), pe paginile 170-171 (despre care – pe zei! – multe ar avea de spus numerologii, astrologii, simbologii, mitologii, mistagogii).
Și-acum versiunea comentată (hic & nunc/2021), de către – cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă – suprasemnatul:
„Din pricină că e lipsit de rațiune, deci de concepte cu caracter general, animalul este incapabil să vorbească și să râdă. Acesta constituie prin urmare un privilegiu și o trăsătură caracteristică a omului. [Impecabil pentru orice manual de clasa 0. Așa-i la filosofi: o iau cătinel, de la 0, spre a ajunge la oareșce. Oricum, dacă nu plagiat, e dublă parafrazare apud Aristotel. În schimb urmată de o redresare.] Totuși, în treacăt fie spus [ah, cât de subtil, prin simplitate, își introduce travestirea-n poesis, în parabolă!], și singurul lui prieten devotat, câinele [prin care filosoful introduce clar ca bunăziua metafora lui zoon politikon], face un gest analog, propriu numai lui, care-l așază deasupra tuturor celorlalte animale, atunci când se gudură și dă din coadă, manifestîndu-și bucuria, atât de emoționant, de binevoitor și de sincer. Cât de mult contrastează, în favoarea lui, acest mod de a saluta al câinelui [ținând cont că era deja o celebră personalitate pe muchea pesimismului, gânditorul evită aici să-și asigure dușmănia contemporanilor, mai ales că pe respectivii nu-i deranja să dea o mânuță de ajutor și la facilitarea vreunei sinucideri, drept pentru care își continuă dibaci metafora zoonului politikonicesc], inspirat de natură cu plecăciunile și dovezile de politețe, însoțite de grimase, ale oamenilor, ale căror asigurări de adevărată prietenie și devotament câinele le întrece, prin sinceritatea lui, de o mie de ori, lucru valabil cel puțin în zilele noastre”.
Ca-n cazul oricărui filosof veritabil, tot ce spune și vecinul Schopenhauer e transistoric și transgeografic, ubicuu și atemporal. Precum în frazele atât de simbolicului final de selecție/ediție/cărțulie românească (p. 175), unde subliniază „acea manie detestabilă ce o au oamenii de a le atribui lucrurilor o denumire mai aleasă decît li se cuvine, de a le exprima deci folosind un cuvînt care sună mai distins. Așa s-a ajuns ca orice birt să fie numit hotel, orice zaraf să-și zică bancher, orice șandrama circ, orice conclav de scripcari academie muzicală; orice tarabă e un biriou comercial și orice olar e ceramist”. După cum (hai să-l completăm dempreună): orice vechil/arendaș se cheamă manager, orice păpușar (alias sforar) cât și orice marionetă (=om de paie, carton, topor sau epolet-revolver) se numește politician.
Hm! Mă întreb oare câți dintre noi, cei ce buchisim scrierile lui Schopenhauer nu înțelegem exact pe dos: că orice hotel e în realitate birt, orice bancher e de fapt zaraf, orice ceramist e doar olar, iar orice hair-stylist e bărbier și nici măcar din Sevilla. În veselia asta a devoalării imposturii generalizate, uităm de noi și ne vedem avizați cititori, comentatori, chiar filosofi.