După aproape 5 luni de criză politică, timp în care era foarte aproape de alegeri anticipate și ratarea unor ținte în procesul de integrare europeană, Republica Moldova a recăpătat o relativă stabilitate guvernamentală. Deși în continuare planează semne de intrebare cu privire la fiabilitatea majorității parlamentare, un nou guvern la Chișinău este un deznodământ încurajator pentru Uniunea Europeană și unul dezamăgitor pentru Rusia.
UE-Moldova: criza politică și relansarea integrării
În ultimii 3 ani, UE (reprezentată de instituții comunitare și state membre în mod individual) a oferit sprijin politic și asistență financiară generoasă guvernului de la Chișinău. UE tentată să demonstreze capacitatea de a impulsiona și susține reforme politice și economice în vecinătatea estică a ales Republica Moldova drept un elev-exemplu pentru ceilalți. Privind astfel, summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius (noiembrie 2013) reprezintă un punct intermediar pentru a măsura eficiență puterii de transformare a UE [transformative power], a culege roadele muncii depuse pe parcursul celor 3 ani și a solidifica poziția forțelor pro-europene în Republica Moldova. Criza politică de la Chișinău punea succesul întregului exercițiu în pericol. În toiul crizei un oficial UE exprima în privat îngrijorare: ”dacă clasa politică nu se va trezi la realitate este posibil ca negocierile asupra Acordului de Asociere și liberalizării regimului de vize cu UE să fie blocate, iar fondurilor deja marcate pentru Republica Moldova să fie înghețate.” Pentru a ieși din impas care se prefigura oficialul UE sugera formarea unei noi majorități parlamentare și un guvern funcțional, ambele fiind elemente indispensabile pentru continuarea procesului de aproximare legislativă și implementarea acțiunilor de integrare europeană. Așa cum a observat un alt diplomat european la București: ”cel puțin când mergem la Kiev știm cu cine să vorbim și cine poartă responsabilitate, dar la Chișinău cu cine stăm de vorbă?”
Deși statul este în continuare fragil, fapt demonstrat recent printr-un nou atac raider asupra celei mai mari bănci comerciale din Moldova (Moldova-Agroindbank) și bâlbâiala autorităților ce i-a urmat, reformatarea coaliției pro-europene la Chișinău oferă speranțe că un pas înapoi (prima jumătate a anului 2013 la capitolul reforme în mare parte a fost irosită) va fi urmat de doi pași în față. Este naiv să așteptăm de la noul guvern miracole, transformările prin care trece Republica Moldova sunt de lungă durată. Însă atingerea unor obiective intermediare până la finele acestui an cu efecte pe termen lung este foarte plauzibilă. Realizarea acestora va fi crucială în condițiile în care în 2014-2015 componența Parlamentului European și a Comisiei Europene se va schimba, iar procesul în sine și mizele politice vor deturna temporar atenția UE de la alte dosare, inclusiv vecinătatea estică.
La foarte scurt timp de la instalarea guvernului, UE și Republica Moldova în cadrul ultimei runde purtate la Chișinău au încheiat negocierile asupra Acordului de Liber Schimb Cuprinzător și Aprofundat, care este parte componentă a Acordului de Asociere. Dacă UE își va organiza eficient procesul intern de pregătire a documentelor, atunci Acordul de Asociere poate fi parafat în cadrul summit-ului de la Vilnius, ca apoi să fie semnat în prima jumătate a anului 2014. Probabil încheierea negocierilor a fost cea mai facilă țintă de atins pentru noul executiv.
”Moldova a pierdut foarte mult la capitolul imagine și credibilitate” spune un oficial european la capătul crizei. Parțial vizita Primului-Ministru Iurie Leancă la Bruxelles și cea ce va urma în scurt timp a Președintelui Parlamentului Igor Corman se înscriu în efortul coaliției de guvernare de a recupera credibilitatea în fața instituțiilor europene. Fără îndoială, cei doi diplomați de carieră, pivotați în funcții cheie și care se bucură de încredere la Bruxelles și Berlin (Igor Corman în calitate de ambasador în Germania a avut un mandat de succes), sunt un atu puternic pentru Republica Moldova. Drept confirmare, în cadrul vizitei organizate din scurt, Primul-Ministru Leancă a avut întâlniri cu oficiali cheie pentru parcursul european al Moldovei: Președintele Comisiei Europene, Comisarii pentru Extindere și Politica Europeană de Vecinătate, Agricultură, Afaceri Interne, și Energie. În consecință, pe lângă sprijinul pentru parafarea Acordului de Asociere la Vilnius și vizite în viitorul apropiat la Chișinău a Comisarului pentru Afaceri Interne și celui pentru Energie, UE a semnat cu Republica Moldova acordul pentru alocarea a 60 de milioane de euro pentru reforma sistemului de justiție și 30 de milioane de euro pentru implementarea Acordului de Asociere.
Însă, dincolo de vizite oficiale și de lucru, credibilitatea va fi recuperată în urma peformanțelor interne ale Republicii Moldova. La finele lunii iunie Comisia Europeana va publica raportul de evaluare a implementării fazei a doua planului de acțiuni în vederea liberalizării regimului de vize. Un ofical UE afirmă că ”în general rezultatele raportul vor fi pozitive, iar probleme asupra cărora va indică Comisia sunt surmontabile până la Vilnius.” Așadar, în domeniul liberalizării regimului de vize, guvernul are ocazia să demonstreze capacitatea de reacție și să ducă la bun sfârșit implementarea planului de acțiune, transferând subiectul pentru decizia finală în curtea UE. Criza politică și atacurile raider asupra instituțiilor financiare în Republica Moldova au expus din nou grave probleme în justiție și abordarea selectivă în procesul de combatere a corupției. În timp ce Ministerul de Interne a trecut prin schimbări structurale profunde, refoma în sectorul justiției, a Procuraturii și a Centrului Național Anticorupție a stagnat. Pe lângă consolidarea reformelor în Ministerul de Interne, guvernul trebuie să relanseze procesul de reforma a sistemului de justiție, utilizând fodurile alocate de UE.
Nu în ultimul rând, asigurarea securității energetice este un alt subiect important pe agenda executivului. Deși, construcția gazoductului Iași-Ungheni este anunțată pentru luna august (lucrările potrivit oficialilor pot fi finalizate în termen de 6-9 luni), guvernul împreună cu parteneri români trebuie să accelereze pregătirea dosarului pentru faza a doua a proiectului. Deoarece presiunea în sistemul moldovenesc de conducte este mai mare decât în cel românesc, la etapa a doua a proiectului trebuie construită o stație de comprimare la Iași care să facă posibilă tehnic livrarea gazelor din România spre Republica Moldova. Pe lângă diversificarea surselor de alimentare cu gaze, guvernul trebuie să valorifice la maximum banii alocați de UE pentru proiecte de eficiență energetică și reducerea dependenței de gaze naturale. Potrivit unui oficial UE ”scăderea continuă a consumului de gaze in Republica Moldova parțial se datorează faptului trecerii unor instituții publice locale (școli, grădinițe, alte instituții) la centrale de încălzire cu biomasă. Reducerea consumului de gaze cu siguranță deranjează Rusia.”
Rusia-Moldova: mirajul eurasiatic și tensiuni în Transnistria
Din 2009 de fiecare dată după alegeri regulate sau anticipate în Republica Moldova, Moscova a mizat fie pe un guvern monocolor condus de Partidul Comunist fie pe formarea unei coaliții de centru-stânga în frunte tot cu Partidul Comunist. Criza politică la Chișinău in 2013 facilita promovarea agendei Kremlin-ului pe două dimensiuni.
În primul rând, criza crea premize pentru un nou scrutin înainte de termen. Atacându-se virulent reciproc în cadrul unei eventuale campanii electorale, partidele din fosta alianță ar fi asigurat neintenționat un scor mai mare Partidului Comunist. Astfel alegeri anticipate ar fi oferit o nouă șansă Comuniștilor, partenerul încă preferat al Rusiei, individual sau în coaliție cu un partid de centru-stânga să revină la putere. Concomitent incertitudinea politică și alegerile anticipate ar stopa o serie de procese care ar fi dus Republica Moldova mai aproape de UE în 2013. Ghidată de aceste rațiuni, Rusia pe parcursul crizei nu a fost foarte vizibilă, s-a abținut de la comentarii publice cu privire la evoluțiile interne și a preferat să comunice discret cu partenerii săi la Chișinău. În același timp prin intermediul terțelor Rusia a încercat să fragilizeze Republica Moldova ca stat. De pildă, în plină criză politică consiliul municipal al orașului Taraclia a solicitată autonomie culturală și administrativă pentru comunitatea bulgară din sudul țării. Potrivit unui diplomat din țară membră UE care a urmărit acest dosar îndeaproape, elaborarea proiectului de autonomie pentru minoritate bulgară nu s-a lăsat fără încurajarea și asistența Moscovei. De asemenea, este foarte probabil că în aceeași perioadă Rusia să fi sprijinit tentativa de a organiza și legaliza mișcarea cu caracter paramilitar a cazacilor în Gagauzia.
În al doilea rând, prelungirea crizei și lupta în interiorul Alianței pentru Integrare Europeană discredita ideea integrării europene, oferind teren fertil pentru promovarea proiectului de integrarea eurasiatică în Republica Moldova. Sesizând oportunitatea, Rusia a intensificat eforturile în acest sens. Așa cum sincer a observat un diplomat rus ”dacă România vorbește despre perspectiva europeană a Moldovei, atunci și Rusia poate să promoveze perspectiva eurasiatică în Moldova”. Prin urmare, pe lângă multiplicarea rapidă a ONG-urile care se ocupă de promovarea acestei tematici, au fost organizate o serie de conferințe sub genericul integrării eurasiatice. Trebuie de remarcat că aceste evenimente au fost organizate la Comrat și Bălți, orașe care găzduiesc minorități etnice tradițional pro-ruse și mai nou simpatizante proceselor de integrare în spațiul post-sovietic. Astfel, Rusia încearcă să păstreze dacă nu să extindă în interiorul țării ”insule” ostile proiectului european. Nu în ultimul rând, Rusia a speculat criza pentru a proiecta ”forța blândă” [soft power] în combinație cu promovarea conceptului de integrarea eurasiatică. În cadrul concertului organizat de 9 mai de către ambasada Rusiei, au evoluat doi celebri interpreți ruși care au atras în Piața Marii Adunări Naționale ca magnet mii de nostalgici să asculte cântece patriotice sovietice. Iar în aceeași zi fiind la Tiraspol, Prim-Vice-Ministru rus Rogozin a dat lecții de politică externă sugerând vectorul ”corect” de integrare a Republicii Moldova. Declarația facută pe malul stâng al Nistrului cu privire la singurul viitor luminos al Republicii Moldova reintegrate sub cupola Uniunii Eurasiatice sugerează că integrarea europeană înseamnă implicit separarea definitivă a Transnistriei.
Recrearea alianței pro-europene la Chișinău a dat peste cap calculele Rusiei și a sporit valoarea Transnistriei în calitate de instrument de presiune asupra Republicii Moldova. Un nou guvern la Chișinău exclude unul din argumente utilizate de Moscova și Tiraspol precum că nu avem un partener de discuții. Primul-Ministru Leancă la fel ca și predecesorul său sunt lideri incomozi pentru Rusia și Transnistria. În percepția Moscovei sunt politicieni pragmatici, nu sunt ușor de dezechilibrat emoțional, evită conflict cu Rusia și care deși aparent apleacă ureche și la ce spune Kremlin-ul urmăresc obiectivul startegic, integrarea europeană. Realizând pericolul unei astfel de abordări pentru interesele sale în Transnistria, Moscova în a doua jumătate a anului 2012 a redus semnificativ spațiul de manevră a liderului de la Tiraspol, direct sau indirect a contribuit la tensionarea situației în zona de conflict și la reducerea intensității dialogului direct între Chișinău și Tiraspol (la nivel de lideri și negociatori-șefi). După introducerea neuautorizată a armamentului în zona de securitate, fapt devoalat de Chișinău în toamna 2012, Rusia a preferat să încurajeze provocări prin intermediul ”autorităților” de la Tiraspol. Din senin, negociatorul-șef din partea Transnistriei a vorbit despre posibilitatea reizbucnirii conflictului și necesitatea de a întări contingentului de ”pacificatori”. Pe măsura adâncirii crizei interne la Chișinău, numărul incidentelor minore în 2013 care implicau forțele de ordine a început să crească. Totul a culminat cu probabil cel mai periculos incident de până acum lângă satul Varnița (controlat de autoritățile de la Chișinău) provocat de tentativa părții transnistrene de a instala unilateral 4 posturi de control în zonă. Un diplomat străin explică acest val de provocări: ”Rusia a fost față de Șevciuk generoasă la promisiuni financiare, care nu s-au materializat nici pe jumătate. Situația economică în regiune este dificilă. El încearcă se demonstreze utilitatea sa în schimbul unui sprijin financiar mai substanțial, care să-i permită să se mențină la putere și după expirarea actualului mandat.”
Mesajul pe care îl transmite Rusia este ”cu cât mai aproape de UE este Republica Moldova cu atât mai departe va fi Transnistria”. Negocierile în formatul 5+2 în 2013 au fost sterile. Potrivit unui diplomat participant la negocieri ”la Lvov, negociatorul-șef rus a deturnat discuții timp de o oră spre aspecte de organizare și reprezentare în cadrul întrunilor în formatul 5+2.” Iar la Odessa, partea transnistreană a canalizat prima zi de discuții spre stabilirea și negocierea agendei. Însă scopul principal al Moscovei nu este blocarea negocierilor, ci blocarea parcursului european al Republicii Moldova. În acest context, adoptarea de Tiraspol a ”legii privind frontiera de stat” (elaborată încă în 2006-07 în mandatul lui Smirnov) indică asupra posibilității de escaladare a tensiunilor în vara-toamna acestui an, dacă ”autoritățile” transnistrene vor încerca să delimeteze și să demarcheze ceea ce consideră ”granița de stat”. Deși situația din Republica Moldova diferă de cea din zonele de conflict din Georgia, totuși paralele pot fi trase. În timp ce la Tiraspol se adopta legea cu pricină, în Osetia de Sud soldații ruși în mod agresiv demarcau ”frontiera” cu Georgia, desfașurând sârmă ghimpată și separând pe alocuri casele etnicilor georgieni de loturile lor agricole sau cimitirele satelor. Este greu de imaginat că un astfel de scenariu se poate repeta în Moldova, însă acțiunile militarilor ruși în Georgia nu lasă dubii că Rusia prin intermediul Transnistriei într-o formă mai atenuată ar putea genera tensiuni în zona de securitate pentru a escalada controlat conflictul.
Un răspuns ambiguu din partea negociatorului-șef al Transnistriei cu privire la modul de implementare a ”legii” în localitățile din stânga Nistrului, dar controlate de autoritățile de la Chișinău, confirmă probabilitatea unor provocări. Este foarte posibil ca Rusia să urmărească împiedicarea implementării de Chișinău a unor măsuri în zona frontierii administrative cu Transnitria din planul pentru liberalizarea regimului de vize cu UE. Eventuala ridicare a vizelor de UE pentru cetățeni moldoveni înaintea celor ruși va fi nu doar o înfrângere pentru politica de prestigiu a Rusiei, dar va face pașapoartele moldovenești ușor mai atractive pentru populația din Trasnistria și va crea premize într-o perspectivă medie pentru deschiderea regiunii separatiste (la nivelul contactelor interumane) spre Europa.
Concluzii
Presiunea Rusiei asupra Republicii Moldova va crește pe măsura apropierii summit-ului de la Vilnius. Însă presiunea Moscovei este un element constant în ecuația de integrare europeană, care nu va dispărea după summit-ul de la Vilnius, ba dimpotrivă s-ar putea să crească dacă Republica Molodva reușește să atingă obiective intermediare. Pe termen scurt, vara-toamna anului 2013 va fi un test pentru guvernul de la Chișinău. Pentru a trece cu succes de această perioadă va fi nevoie de: 1) puternică voință politică de a promova sau relansa reforme/proiecte, care să întărească din interior Republica Moldova ca stat și să aprofundeze conexiunile cu UE 2) activitatea calmă de monitorizare a situației din zona de securitate și diplomație activă de informarea și atragerea sprijinului extern (UE și SUA) pentru a descuraja Rusia și Transnistria de la inițierea provocărilor.
Vizite anunțate a comisarilor europeni dar și a miniștrilor de externe din țările membre UE la Chișinău sunt un semnal important pentru Rusia că Republica Moldova rămâne în vizorul său. Un oficial estonian își aduce aminte că în august 2008 ”vizita șefilor de state din țările membre UE la Tbilisi nu avea ca scop doar demonstrarea sprijinului simbolic. În circumstanțele în care nu era clar dacă Rusia se va opri în Gori sau va avansa spre Tbilisi, prezența unor șefi de state în capitala Georgiei era la propriu o măsură de descurajare a ofensivei militare ruse.” Deși situația în 2013 nu este la fel de dramatică în Republica Moldova, totuși un flux constant de oficiali de rang înalt de la instituții europene și statele membre UE, va avea un impact mai mult decât simbolic în condițiile în care Moscova se pare că se pregătește pentru o vară ceva mai ”caldă” în Transnistria.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
1. Transnistria acuala este un produs poltico-administrativ al URSS in 1924, ca urmare a deciziei administratiei sovietice de a contabalansa ocuparea Moldovei transprutene de catre Regatul Romaniei, in 1918, act pe care noile autoritati sovietice nu l-au acceptat. De altfel, momentul constituirii RSSA Moldovenesti a fost, cel mai probabil, cauza interzicerii PCdR in acelasi an de catre ministrul Manoilescu, avand in vedere ca PC insista asupra ilegalitatii ocuparii de catre Romania a teritoriului cuprins intre Prut si Nistru. In 1942, in urma avansarii trupelor germano-romane pe frontul de SE, autoritatile militare romane au creat Guvernoratul Transnistriei (44000kmp, 2,3 mil. locuitori – 80% ruso-ucrainieni, 13 judete). Intre 1942-43, autoritatile romane au eliminat fizic (executie, infometare etc.) cca. 220 000 de evrei si activisti ucrainieni, aplicand principiul curatiri etnice promovate de trupele germane (hitleriste, naziste). Acest act de curatire etnica nu este integral acceptat in prezent de conducerea Ro.
2. Dupa razboiul moldo-transistrean din martie -iulie 1992, Transnistria si-a decalarat (cvasi)independenta, primind sprijin din partea Fed Ruse, avand in vedere ca populatia Transnistriei este majoritar rusofona. In timp, T. a devenit un depozit de armament exsovietic, in cadrul Armatei 14, cu trupe de paza si pacificatoare, situatie care persista si astazi.
3. Partea rusa, sustinuta de conducerea T., considera ca in ultimii 10 ani se intensifica presiunea SUA/NATO la adresa Fed Ruse, prin pozitionarea unor baze NATO in Polonia/Cehia/Romania si intentie pentru Georgia. Considerate de Fed Rusa ca actiuni directe de amenintare, prin pozitionare declarat defensiva (Iran/RPD Coreeana), dar potential ofensiva, prin incercuire, decizorii militari rusi vor transforma Transnistria intr-un hub militar avansat, cu caracter de prevenire-avertizare fata de NATO. Sub pretextul inlocuirii si modernizarii echipamentelor militare, vor amplasa sisteme avansate de rachete, cu precizie punctuala (Voyevod), unitati S 400 (Triumf) si vor amplasa unitati de actiune aeriana rapida, toate cu caracter de descurajare.
4. Romania risca sa devina un „pion de sacrificiu” in sahul jucat intre Rusia si NATO. Vor fi presiuni de separare administrativa a Transilvaniei/Banatului, ca parte a Europei Centrale si a restului Romaniei, pastrandu-se aparenta „unitatii” nationale. Rusia va presa intensa in urmatoarele luni pentru aceasta separatie.
Felicitări pentru analiză, domnule Secrieru. Aş dori să adaug câteva lucruri. Dosarul Transnistrean este pentru clasa politică, administraţia şi diplomaţia europene, precum şi pentru guvernele cheie ale UE (aici mă refer la Franţa, Anglia şi în special la Germania), o ocazie binevenită să interacţioneze cu modul în care Rusia îşi conduce politica externă la periferie. UE are posibilitatea, prin intermediul acestui mic focar de instabilitate de la propriile graniţe, să cunoască gândirea strategică şi metodele vecinului de la Răsărit, ceea ce va împiedica pe viitor tentaţia viziunilor politice naive la Bruxelles sau Berlin şi va elimina riscul unor erori grave de politică externă în relaţia cu Moscova.
Metodele subversive utilizate de Rusia împotriva Republicii Moldova vor eficientiza, pe prijncipiul vaccinării preventive, diplomaţia europeană şi factorii de decizie de la Bruxelles în căutarea de soluţii practice pentru diminuarea intruziunii Kremlinului în afacerile interne ale statelor est-europene care şi-au obţinut in 1991 independenţa de la ocupantul sovietic (vorbesc în principal despre Ucraina, Moldova şi Georgia).
Pentru Uniunea Europeană Rusia nu reprezintă o ameninţare de securitate directă şi imediată, însă pe termen lung, stabilitatea graniţelor europene depinde de ancorarea în statele din vecinătate a unor regimuri liberal-democratice, sub care principiile statului de drept şi drepturile omului sunt respectate, iar nivelul de trai este decent pentru populaţie.
De asemenea, date fiind schimbarea priorităţilor de politică externă ale SUA către noul centru politico-economic global – Asia de Est – şi declinul relativ al puterii americane, este posibil ca statele UE să piardă pe termen lung garanţia de securitate a NATO. Şi în această perspectivă implicarea în procesul de stabilizare a Republicii Moldova şi lovirea involuntară de ambiţiile neoimperiale ale Rusiei pe această mică arenă, reprezintă un bun antrenament pentru o veritabilă politică externă a 28 de state (anul acesta intră in Croatia in UE) indispensabilă în faţa viitoarelor provocări.
Cred că iniţial UE a încercat două politici vaste de stabilizare a vecinătăţii proprii, una in Nordul Africii şi cealaltă în spaţiul european postsovietic. Ambiţiile au fost insă prea mari şi resursele prea limitate pentru teritorii atât de vaste, ceea ce a dus la o serie de eşecuri. De aceea Bruxelles-ul a ales o politică mult mai realistă: concentrarea pe rând, pe unităţi mici, unde concentrarea resurselor sale limitate pot face o diferenţă.
Din fericire pentru românii de peste Prut, dar şi pentru acele segmente din minorităţile etnice mai puţin nostalgice după imperialismul rusesc, UE se concentrează în est pe întărirea stabilităţii politice, instituţionale şi economice a Republicii Moldova, iar acest „interes” nu ameninţă să se diminueze atâta vreme cât elitele decizionale de la Chişinău menţin constant cursul reformelor interne şi orientarea occidentală.
Din păcate Rusia nu se poate încă desprinde de obsesia imperială, iar faţa schimonosită a extremismului naţionalist este îndeaproape înrudită cu nazismul pe care Uniunea Sovietică şi SUA l-au şters cu atâta greutate de pe harta Europei la mijlocul secolului 20. Aş fi preferat o Rusie mai deschisă, mai liberală şi înclinată către reconciliere cu întreg estul Europei, pe care l-a ocupat, abuzat şi menţinut în subdezvoltare timp de 6 decenii. Realitatea este totuşi alta şi este bine că Europenii se confruntă cu ea.