Imediat după revoluţie, un partid avea nevoie de 251 de membri ca să se poată înfiinţa.
Începând cu aprilie 1996, legea se schimbă: este nevoie de 10 mii de membri.
Condiţiile devin şi mai dure în 2003: douăzeci şi cinci de mii de membri. Numărul de judeţe din care trebuie să provină membrii respectivi creşte de la 15 la 18. Participarea la vot se prăbuşeşte. Şi asta în condiţiile în care:
– miza economică a alegerilor devine din ce în ce mai evidentă, atât pentru alegători cât şi pentru partide
– mită electorală devine un fenomen vast
– organizaţiile de partid din România se rodează şi devin extrem de performante
– consultanţa şi marketing-ul la nivel naţional (know-how-ul) se îmbunătăţesc simţitor.
Toţi aceşti factori ar fi trebuit să mărească participarea la vot sau cel puţin să o menţină la cote semnificative. Nu a fost cazul.
De la 14 milioane de votanţi la parlamentare în 1990 s-a ajuns la…
12 milioane la mijlocul anilor ’90, apoi la…
7-8 milioane acum câteva luni sau în 2008. Să nu uităm că în tot acest timp de emigrat nu au emigrat 6-7 milioane de persoane, ci mai puţin, iar de-a lungul ultimilor 20 de ani au căpătat drept de vot milioane de oameni născuţi în anii ’72-’89, mult mai numeroşi decât cei care au murit în aceste două decenii.
La prezidenţiale (unde partidele nu apar în prim-plan), prezenţa a scăzut ceva mai puţin de-a lungul timpului. Diferenţa de 3 milioane de voturi între prezenţa totală la prezidenţiale şi cea de la parlamentare arată şi mai concret problema cu care se confruntă partidele politice.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Prezenta scazuta la vot nu este o problema pentru partidele romanesti, d-le Mateescu. Dimpotriva, este o mare oportunitate, de altfel cultivata cu asiduitate. Oportunitatea ca, intr-o lume ideala (ideala din perspectiva), sa ajunga sa voteze doar membrii de partid si neamurile, prietenii, nasii si finii, cumetrii etc., adica nucleele dure ale acelor partide. P…mea sa faca bine sa stea la locul ei si sa-si vada de bere, mici, manele, tabloide samd.
Aveţi dreptate. Însă… ( :) ) partidele româneşti sunt expuse. Cu cât există mai mulţi cetăţeni cu drept de vot care nu optează pentru partidele existente, cu atât „piaţa” e mai vulnerabilă la noi intrări. Ca să nu mai vorbim de democraţia propriu-zisă.
Inchis, autist, deconectat de realitati.
Exista mareu sansa unui nou inceput. In jur, lumea fierbe. Sa vedem cind explodeaza mamaliga la noi, ca la romani explodeaza mai tare ….
Domnule Mateescu,
Dificil subiect.
Asa pare, dar eu nu stiu sa existe alternativa preferabila democratiei.
Putem gandi la acceptare a trendului sau la posibile solutii de impulsionare a participarii la viata cetatii.
Prima varianta cred ca e cea mai la indemana, comoda si tentanta, dar evident avantajeaza ascensiunea imoralitatii persuasive. Suntem deja intr-un stadiu aproape cronic.
Cea de-a doua este mai dificila si presupune un efort constant de mai lunga durata.
Aici ar putea intra
– facilitarea actului electoral – vot prin corespondenta/vot electronic;
– transparenta actului politic – obligativitatea ca sedintele publice ale legislativului sa fie transmise live (on line si tv, post public national)
– revocarea alesilor in timpul mandatului – de catre electoratul circumscriptiei proprii, cu un numar de voturi mai mare sau egal cu cel cu care a fost ales;
…………………….
In marea majoritate, masuri care sa creeze conditii de crestere a increderii electoratului in reprezentantii sai. Odata cu aceasta banuiesc ca va creste si interesul pentru actul politic.
Excelenta prezentare prin cifre seci a unei realitati politice si sociale . Din acest punct de vedere cifrele sunt incontestabile ( 251 – 10.000 – 25.000 ; 14 milioane ; 12 milioane ; 7-8 milioane ) iar semnificatiile lor politice , sociale , sociologice si psihologice sunt multiple.
Problema este ca analiza acestor date si concluziile (?) prezentate in articol sunt superficiale , practic inexistente, si dezamagesc :
” – mită electorală devine un fenomen vast ( 1 ) (!)
– organizaţiile de partid din România se rodează şi devin extrem de performante (2) (?!)
– consultanţa şi marketing-ul la nivel naţional (know-how-ul) se îmbunătăţesc simţitor.”(3)(?!)
Daca acceptam premisa (1) , atunci ( 2 ) si (3) sunt in totala contradictie cu aceasta si devin glume proaste . Asta daca nu cumva evaluam de fapt „performanta politica”, „consultanta si marketing-ul la nivel national (know-how-ul) „, exact …prin eficienta si marimea mitei !
Un alt exemplu :
” Diferenţa de 3 milioane de voturi între prezenţa totală la prezidenţiale şi cea de la parlamentare arată şi mai concret problema cu care se confruntă partidele politice. ”
Problema „diferentei” nu este de fapt numai a partidelor politice, ci a intregului nostru sistem politic si social in care discrepanta permanenta existenta intre „lumea formala ” ( cea prevazuta in scripte ) si „lumea reala” ( faptele sociale reale ) da permanent batai de cap tuturor ministerelor si institutiilor noastre care sunt in mare dificultate atunci cand trebuie sa prezinte o situatie punctuala exacta intr-o anumita zona ( uneori este nevoie si de treia strigare ) si mai ales cand aceasta se refera la aceeasi realitate”( „lungime”) deoarece , desi teoretic toate lungimile se masoara cu metrul , fiecare dintre acestea are de fapt „etalonul” ei si in acesta babilonie sunt posibile orice rezultat si orice corectie.
Un argument pentru teza de mai sus :
„ Ceea ce ni se pare absolut de neînţeles din toată această situaţie este modul în care sunt vehiculate cifrele statistice oficiale la nivel oficial. Chiar dacă sursele de date sunt diferite – recensământul e întocmit de Institutul Naţional de Statistică iar listele electorale sunt «fabricate» la nivel local – cineva trebuie totuşi să sesizeze marile inadvertenţe şi, deşi diferenţele nu au consecinţe asupra rezultatului votării, acestea trebuie, într-un fel eliminate. Credem că un asemenea rezultat atât de straniu este simptomatic pentru capacitatea modestă a instituţiilor statului român de a gestiona problemele cetăţenilor ţării ( s.n.) ; practic o eroare de 10% în estimarea volumului populaţiei unei naţiuni nu se mai întâlneşte astăzi nici în ţări din lumea a treia cea mai subdezvoltată (s.n.)”
Traian Rotariu, Mircea Comşa, Câteva consideraţii statistice asupra alegerilor, în Traian Rotariu, Mircea Comşa, coordonatori, Alegerile generale 2004. O perspectivă sociologică, Eikon, Cluj-Napoca, 2005. p.32
In cei mai simpli termeni si prin reducere la absurd , cum este posibil sa faci estimari ” politologice si sociologice” ( „exacte”) intr-o tara atunci cand nu in mod oficial nu se stie exact nici macar numarul locuitorilor ei ?!
Personal sunt dezamagit de acest articol pentru ca exceptand cifrele extrem de semnificative prezentate si care meritau o analiza aprofundata , autorul refuza sansa interpretarii lor ( in mod normal , mana cereasca pentru orice autor ) desi are toate atu-urile sa o faca .
In schimb, adopta tactica prezentarii neutre( „nude”) a faptului social, lasand sarcina interpretarii lor in sarcina cititorului. Excelenta provocare , dar autorul care este in primul rand sociolog , are si anumite obligatii deontologice in ambele calitati pentru ca pe in aceasta platforma , ca si pe altele , in mod normal cititorii comenteaza si autorii scriu, nu invers.