Țintele Beijingului: după Marea Chinei de Est urmează Marea Chinei de Sud

“China gândește teritorial și se comportă ca o putere imatură. O putere imatură vrea să-și extindă teritoriul. China are o istorie de două secole de umilințe teritoriale în interacțiunea cu Vestul. A recuperat Hong Kongul, Macao și vede Taiwanul și dominarea mărilor din imediata apropiere ca fiind pasul următor în încercarea de a șterge această istorie de umilințe teritoriale”, spune  Robert Kaplan.

Apele din apropierea Chinei devin tot mai tulburi. Tensiunile şi crizele generate de pretențiile teritoriale ale Beijingului se țin lanț. Tot contextul l-a determinat pe Evan Medeiros (director pe afaceri asiatice în Consiliul Național de Securitate al SUA) să avertizeze preventiv Beijingul, la începutul lunii februarie, că proclamarea unei noi zone de identificare şi apărare aeriană, de data această în Marea Chinei de Sud, ”va genera schimbări în postura noastră militară regională”. Statele Unite interpretează multe dintre măsurile Beijingului ca fiind o reamenajare, o revizuire a ordinii de după 1945. În această perspectivă, ținta Chinei este chiar fundația acestei ordini: regimul libertăților de tranzit aerian și maritim, în Mările Chinei de Sud şi Chinei de Est.

Lacurile chinezești

În noiembrie anul trecut, proclamarea „zonei de identificare şi apărare aeriană“ (ADIZ) acoperind cea mai mare parte a Mării Chinei de Est, inclusiv insulele Senkaku, un teritoriu administrat de Japonia, dar revendicat de China, a declanşat masive proteste internaționale. În încercarea de a descuraja o amplificare a crizei, reacția Americii a fost dură, denunțând încercarea Beijingului de modificare a statu-quo-ului regional şi amintind că insulele se află sub garanția de apărare colectivă oferită Japoniei. La câteva săptămâni distanță, punctul focal al crizei se deplasează din Marea Chinei de Est în Marea Chinei de Sud, o altă suprafață unde mai multe segmente cheie (insule şi recifuri) sunt revendicate de Beijing. Pe acest fundal, o navă militară americană, USS Cowpens, desfăşurată în zonă pentru a monitoriza manevrele noului portavion chinez Liaoning, a fost la un pas de a se ciocni cu una dintre navele marinei chineze, desigur în urma unor acțiuni atent calculate şi premeditate ale părții chineze. Nu în ultimul rând, în ianuarie 2014, Beijingul a anunțat că toate navele străine care vor să pescuiască în zonele Mării Chinei de Sud revendicate de China trebuie să primească aprobarea sa. Şi asta în ciuda faptului că multe dintre aceste ape fac parte, în conformitate cu normele dreptului internațional, din zonele economice exclusive ale statelor vecine.

Pe fond, întreaga coregrafie recentă pare să sugereze că Beijingul doreşte să fie recunoscut drept administratorul de jure, cel care rescrie regulile jocului şi impune o nouă realitate în „străinătatea sa apropiată“, în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est. „Mesajul pe care chinezii vor să îl transmită este clar: administrativ, militar, diplomatic şi economic, litoralul Asiei de Est se află sub dominație chineză“, spune Dean Cheng de la Heritage Foundation. Mai mult, aşa cum arată proclamarea ADIZ-ului, dar şi incidentul care l-a vizat pe USS Cowpens, China doreşte impunerea „unui drept de veto“ asupra oricui traversează ceea ce Beijingul pare să considere drept „mările sale teritoriale“. În cele din urmă, miza este transformarea lor în „lacuri chinezeşti“, în zone tampon inaccesibile forțelor aeriene şi navale americane. În perspectivă, miza devine izolarea, desprinderea Mărilor Chinei de Est si Chinei de Sud, dar şi a spațiului aerian de deasupra lor din circuitul aşa numitelor “bunuri comune” globale “transformându-le în zone excepționale în care normele legale şi de securitate internaționale sunt subordonate intereselor” Beijingului, consideră Andrew  Erickson, profesor la US Naval War College.

“Strategia verzei”

Istoria recentă a regiunii mai oferă un incident relatat pe larg într-un reportaj New York Times din octombrie 2013 (A Game of Shark and Minnow) și care, privit în oglindă cu încercările din ultimul timp, pare să acrediteze perspectiva unui tipar pe care îl recunoşti imediat. În iunie 2012, Statele Unite au încercat să medieze un acord între China şi Filipine, convingându-le să-şi retragă vasele de pescuit din proximitatea bancului Scarborough, tehnic aflat în zona economică exclusivă a Manilei, dar desigur revendicat în acelaşi timp şi de Beijing. Atunci problema a fost că Manila şi-a retras vasele, dar nu şi Beijingul, care nu a părăsit niciun moment punctul fierbinte şi care pas cu pas şi-a consolidat controlul asupra acestui mic teritoriu. Accesul vaselor străine a fost blocat de o rețea densă de ambarcațiuni civile chineze. Practic, un fel de sit-in/occupy, în versiune maritimă, suficient de eficient pentru a-i ține pe pescarii filipinezi la distanță. Însă, atunci, autoritățile chineze au învățat o lecție utilă pe care aproape că au transformat-o într-o rețetă pentru întreaga regiune. Când ai un teritoriu în litigiu cu statele vecine, este suficient să adopți ceea ce generalul chinez Zhang Zhaozhong a numit „strategia verzei“: „împrejmuirea unei zone contestate cu atât de multe ambarcațiuni – de pescuit, de supraveghere, ulterior şi nave militare – încât insula disputată este înfăşurată foaie după foaie ca o varză“ şi înghițită de China. În timp, aşa cum s-a întâmplat în cazul bancului Scarborough, se impune strat cu strat o realitate alternativă, made in China. Este o realitate de facto pe care aproape că nu ai cum să nu o iei în calcul. Este instructiv cazul ADIZ-ului din noiembrie anul trecut. Deşi America la cel mai înalt nivel, prin vocile lui Biden, Kerry şi Hagel, a anunțat că nu recunoaşte perimetrul chinez, totuşi avioanele de pasageri americane au fost instruite să comunice anticipat autorităților chineze planurile de tranzit.

Umbrele trecutului: 1914 si 1938

Atmosfera de instabilitate a fost amplificată în ultimele săptămâni pe fondul unor declarații explozive ale unor lideri importanți din regiune. Primul headline a fost produs de răspunsul dat de premierul nipon Shinzo Abe pe scena Davosului, în ianuarie, la întrebarea editorialistului Gideon Rachman (Financial Times) dacă astăzi un război între Japonia şi China mai poate fi conceput, mai este imaginabil. Răspunsul a surprins o lume întreagă: premierul a comparat contextul de astăzi cu cel dintre Marea Britanie şi Germania înainte de 1914, când gradul de interdependență comercială dintre cele două mari puteri nu a reușit să oprească rivalitatea strategică să degenereze în război. La scurt timp, un al doilea headline a fost generat de interviul acordat New York Times de preşedintele Filipinelor, Benigno S. Aquino III, care a cerut societății internaționale susținerea țării sale în fața expansiunii graduale a Beijingului în Marea Chinei de Sud, comparând ofensiva teritorială a Chinei cu cea a Germaniei după momentul München în 1938: „Dacă acceptăm acum ceva ce credem că este greşit, ce garanție avem că răul nu va fi exacerbat mai târziu? În ce punct spunem că destul este destul? Ei bine, lumea trebuie să o spună – amintiți-vă că regiunea Sudetă a fost oferită în încercarea de a-l potoli pe Hitler pentru a preveni cel de-al doilea război mondial“. Sigur, foarte probabil, aceste comparații merg prea departe. În plus, au fost reîncălzite de nenumărate ori în istorie, pentru a mobiliza atenția unui public țintă – în Vietnam, înainte de invazia Irakului în 2003 sau anul trecut, când se discuta despre o eventuală intervenție americană în Siria. Dar, totuşi, luate împreună şi suprapuse doar peste incidentele din ultimele luni, conturează un eşantion reprezentativ pentru criza care se acumulează în slow motion, cadru după cadru, în Extremul Orient.

Mai mult, aceste declarații capătă o greutate cu totul aparte când sunt interpretate într-un context simbolic mai extins. Să nu uităm că au fost făcute chiar în debutul centenarului primului război mondial. În plus, multe dintre ingredientele prezente în atmosfera de dinainte de 1914 fac parte din normalitatea cotidiană a Asiei de Est: dispute teritoriale, neîncredere şi dileme de securitate, un nivel alarmant al cheltuielilor şi achizițiilor militare, pe fondul ascensiunii unei puteri cu instincte hegemonice. Într-un fel, constatarea generalului Herbert McMaster că „oamenii luptă pentru aceleaşi motivații fundamentale identificate de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani – teamă, onoare şi interes“ este mai vie ca niciodată în apele tulburi ale regiunii. Dar poate cea mai sensibilă problemă ține de faptul că memoria trecutului cu cele mai nocive resentimente istorice este astăzi răscolită şi amplificată de discursul unor elite captive unui public naționalist. Astfel se explică, în parte, revenirea acum în prim-planul relațiilor bilaterale a elementelor de clivaj, de fractură, după ce ani la rând au fost rostogolite şi li s-a acordat o atenție marginală: „au existat mereu dispute teritoriale. Dar, în ultimii 40 de ani, liderii regiunii au decis să le ignore, concentrându-se pe o agendă care uneşte, şi nu desparte Asia. Însă, în ultima vreme, teme înguste, dar incredibil de importante pentru dramele naționaliste din capitalele regiunii redevin centrale“, a explicat recent Kurt Campbell, până anul trecut, cel mai înalt oficial din Departamentul de Stat responsabil de Estul Asiei. Din această secvență face parte revizionismul istoric practicat de unii dintre liderii rețelei nipone publice de radio (NHK), dar și pelerinajul efectuat la finalul anului trecut de premierul nipon la Memorialul Yasukuni, unde sunt comemorați, printre alții, cei mai importanți criminali de război, emblemele militarismului japonez din cel de-al doilea război mondial, inclusiv fostul prim-ministru Hideki Tojo. Pe scurt, o ofensă totală adusă Chinei şi Coreii de Sud. Dar să nu uităm că vorbim de o constantă regională. Este una dintre preocupările lui Lee Kuan Yew atunci când avertizează noua generație de lideri chinezi: ”le insuflați tinerilor o enormă mândrie, un enorm patriotism într-o Chină restaurată. Este o combinație volatilă”.

Pe termen lung, drama Asiei este evitarea a ceea ce în relațiile internaționale se numește „capcana lui Tucidide“ (în formularea profesorului Graham Allison). Metafora aminteşte de resorturile structurale ale conflictului peloponeziac, unde, în cele din urmă, „ascensiunea Atenei şi teama Spartei au făcut războiul inevitabil“. Între timp, China investeşte masiv în dezvoltarea avantajelor sale comparative, mai ales tehnologii militare antiacces, căutând nici mai mult, nici mai puțin decât anularea supremației deținute de SUA în imediata sa proximitate. Intenția sa este de a ține fizic la distanță America de o virtuală străinătate apropiată chineză, impunându-şi, de facto, propria sferă privilegiată de interese geopolitice. În cele din urmă, obiectivele Chinei intră în coliziune directă chiar cu miezul filozofiei rebalansării şi cu interesul național al SUA de a conserva libertățile de tranzit în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est.

• O versiune a articolului aparut in revista „22”