Articolul este un preambul la o analiza despre situatia actuala din Crimeea si scenariile de facto, diferite de strategiile declarate.
Strategii declarate – SUA, Federaţia Rusă, UE
Statele Unite
La inceputul lui 2012, SUA prezenta noua strategie geopolitica pentru perioada urmatoare. Dupa o scurta si foarte concisa prezentare a noii strategii de aparare nationala a Statelor Unite descrisa intr-un document “Sustaining US Global Leadership: Priorities for 21st Century Defense“, document formulat intr-o limba de lemn care ar fi facut cinste tovarasilor se poate ajunge la trei concluzii principale – prima concluzie ar fi ca asistam la inceputurile unui nou “razboi rece” si implicit la folosirea unor “proxi” pentru rezolvarile “urgente”; a doua concluzie ar fi ca 
administratia Obama incearca inainte alegerilor sa minimalizeze impactul posibil al insuccesului generat de “Strategia resetarii” (Reset Strategy) care nu numai ca nu a rezolvat nimic ci a creat o sumedenie de noi probleme; in sfarsit, a treia concluzie ar putea consta intr-un transfer al prioritatilor americane dintr-o zona geografica Euro-Atlantica spre o alta zona care in Interesele americane de la Franklin D. Roosevelt si pana la Obama, se rezeama pe gandire politico-militara formata din patru componente necesare implementarii ei. Aceste componente folosesc la stratificarea problemelor si folosirea metodologiilor diferite pentru fiecare nivel de probleme/interese. Prima componenta sau principiu strategic l-as numi “IGNORAREA” (Ignore) – daca cineva nu-ti poate fi de folos ignora-l. Exact ceea ce au facut americanii europenilor in relatiile cu China. Al doilea principiu se numeste “OCOLIREA” (Work Around) – daca parerile partenerului nu-ti convin ocoleste-l. Americanii au facut-o in interventia din Irak, i-au ignorat pe francezi si germani si si-au facut treaba cu cine a dorit sa participe. Al treilea principiu ar fi “ANGRENAREA” (Engage) – cand gasesti un minim consens angreneaza-l, exact ce au facut americanii in cazul sanctiunilor cu Iranul. Un ultim principiu al strategiilor americane este fara dubiu anticul “DEZBINĂ ŞI DOMINĂ” (divide et impera sau in originalul anglo-saxon, divide-and-rule), implementat excelent de americani in relatiile cu Rusia, cand europenii occidentalii si cei rasaritenii au avut opinii absolut diferite.cepe din Orientul Mijlociu si se intainde pana in Pacific.
Probabil ca din 2001 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala, bazata pe multipolaritati mondiale si regionale. Polii de putere mondiali sunt disputati de SUA, Rusia, China, UE. Dupa o perioada de conflicte directe, Statele Unite incearca o intoarcere treptata spre o gestionare indirecta a conflictelor anticipate, posibile, sau chiar probabile conform viziunii strategilor lor politici si militari. Conform unor date neformale, este preconizata din 2015 o scadere de pana la 15% din bugetul de aparare al Statelor Unite in perioada 2015-2020. Lipsa de eficienta in cheltuielile bugetare a fost extrem de criticata de fostul Ministru al Apararii, Robert M. Gates (vezi aici) si noile tendinte de taieri bugetare sunt deja vizibile. Vezi (T-1 si T-2). Suficient sa privim costurile enorme pe care le-au avut Statele Unite in ceea ce numim astazi “Razboiul impotriva terorismului” (War on Terror) pentru a vedea cat de mult s-a investit si cat de putine au fost rezultatele (vezi pe Contributors – Terorism şi contraterorism – Structuri, doctrine, costuri)
In documentul american mentionat mai sus sunt precizate condiţiile în care din bugetul apărării trebuie tăiate 1.000 de miliarde de dolari în următorul deceniu. Din nefericire, reducerea planificata este aproape imposibila fara o retragere masiva din Europa. Este mai mult decat clar ca aceste reduceri se vor face din economisirea bazelor aflate in Germania, Italia si Olanda si o transferare spre bazele din Estul Europei (mai mica), in special in baze din Polonia, Romania si mai putin Bulgaria si pastrarea capabilitatilor integrale din Marea Britanie. Pentru a înţelege magnitudinea acestor costuri trebuie spus că sunt mai mari decât cele 700 mld. dolari pe care Congresul le-a folosit pentru a ţine în viaţă sectorul financiar al ţării la finalul lui 2008. Este de asemenea mai mare decât pachetul de stimulare a economiei lansat de administraţia Obama, în valoare de 787 mld. dolari.
Pentagonul împarte costurile în două categorii: de cercetare şi dezvoltare şi de achiziţie a armamentului. Adunate, cele două sume ajung la valori ameţitoare. De exemplu costul total al submarinelor din clasa Virginia depăşeşte 81 de miliarde de dolari, iar aceşti bani vor fi investiţi în doar 30 de unităţi. De mentionat ca aceasta noua clasa de submarine va fi mai ieftina din punct de vedere al mentenantei tehnice decat clasa Los Angeles care este inlocuita de Virginia. La fel se poate spune se despre noua clasa de portavioane (super-carriers) “Ford” care scoate din activitate ultimul portavion din clasa “Enterprise”, mai scumpe dar si mai moderne, puternice si mai ieftine la maintenanta.
Cateva exemple spicuite din lista publicata de “Analysis of the Fiscal Year 2012 Pentagon Spending Request” (vezi linkul direct in bibliografia de la sfarsitul articolului original). Articolul original integral.
Federaţia Rusă
In 15 februarie 2013 publica Russia-to-Day, sait afiliat cu TV-Novosti, un articol care expunea noile criterii exprimate de presedintele Putin cu ocazia prezentarii noului concept strategic si de politică externă al Rusiei (vezi articolul original – Putin: Russia’s influence in the world to grow).
Desi multi experti vad in acest concept unul mai putin dur decat cele care i-au precedat, personal vad o revenire la impaciuitoarele vorbe sovietice, care insotite de fapte mult mai putin pacifiste, incercau sa insele o parte din opinia publica occidentala.
Pana nu de mult, rusii sustineau ca NATO, la fel ca Pactul de la Varsovia, nu-si mai are locul in Europa dupa terminarea Razboiului Rece, acum Rusia il gaseste util si chiar sustine ca va coopera cu blocul militar militar occidental in baza legislatiei internationale si hotararilor ONU (vezi Doamne, hotarari care trebuie sa treaca si de veto-ul lor si al chinezilor). In traducere integrala suna cam asa:
“Rusia îşi va cladi relatia cu NATO direct proporţional cu disponibilitatea Aliantei pentru un parteneriat pe picior de egalitate si a respectarii stricte a principiilor si normelor legislatiei internationale.”
Presedintele Putin face bineinteles un apel la “unificarea strategica a obiectivelor” impreuna cu NATO pentru a proteja popoarele lumii impotriva ameninţarilor comune. Enumerate bineinteles in ordinea cea mai presanta pentru interesele rusesti: terorism, piraterie maritima, traficul de droguri, proliferarea armelor de distrugere in masă, calamităţile naturale şi cele provocate de oameni.
In legatura cu subiectele de interes major si pentru noi, Rusia cere garantii legale legate de pozitionarea scutului american antiracheta, care conform viziuneii lor reprezintă la ora actuala principalul obstacol in calea bunelor relatiii intre fostele rivale ale Razboiului Rece. Moscova cere asigurari ca sistemul antiracheta preconizat de SUA nu vizeaza capacitatile militare, bineinteles ca aceasta cerere este insotita de aluzia ca Washingtonul risca o nouă cursa a inarmarilor daca doleantele rusesti nu vor fi indeplinite.
In sfarsit ajungem si la Transnistria, in care Rusia isi doreste continuarea unui rol activ in solutionarea politica a conflictelor din tarile CSI (Comunităţii Statelor Independente). Rusia declara ca se va implica in gasirea unor solutii in conflictul transnistrean, respectand insa suveranitatea si integritatea teritoriala, dar si neutralitatea Republicii Moldova, obiectivul fiind intr-un final “determinarea unui statut special pentru Transnistria“.
Un alt lucru extrem de interesant, in privinta Afganistanului, Rusia ii vrea pe americani acolo, intelegand ca ceea ce va urma retragerii trupelor americane si forţelor ISAF va prezenta numeroase riscuri de securitate la adresa Rusiei şi ţărilor CSI. Asta, bineinteles, imi aminteste de o veche analiza pe care am facut-o in legatura cu aceasta zona, in care sustineam ca iesirea occidentalilor din Afganistan poate deveni un pericol major pentru Rusia. Postez analiza nepublicata inca integral pentru a intelege pericolele majore ale Rusiei, pericole generate de iesirea occidentalilor din acea zona – vezi analiza.
P.S. pentru a intelege diferentele “dialectice” va propun sa cititi si articolul din Vocea Rusiei.
Uniunea Europeana
Realist vorbind, Franța și Marea Britanie sunt singurele state europene care își permit să trimită din scurt forțe militare în afara granițelor. Doar că Parisul nu voia să-și asume vreodată rolul de lider al ostilităților. Sperase de fapt, ca va 
putea trimite doar un grup de experți, ca parte dintr-o misiune de instruire europeană,la rândul său parte dintr-un contingent internațional condus de forțele vest-africane, la rândul său parte dintr-o strategie politică amplă a ONU de restabilire a democrației în zona de sud a țării și de reconciliere cu rebelii din nord. Atacul agresiv al jihadiștilor asupra sudului i-a forțat însă pe francezi să renunțe la abordarea indirectă și să se avânte cu capul înainte. Pe de altă parte, situația din Mali ar trebui să fie la îndemâna „trupelor de luptă“ ale UE – formațiuni de câte 1.500 de soldați disponibili la orice oră. Actualul contingent activ, „trupele de luptă Weimar“, sunt conduse de Polonia, cu sprijinul Franței și Germaniei. Pentru polonezi, deja implicați în operațiunile din Afganistan, misiunea din Mali este o piatră de încercare prea mare.
La rândul său, Berlinul nici nu vrea să audă de război. Așa se explică de ce, deși au fost constituite încă din 2007, trupele UE nu au avut parte, până acum, de acțiune. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată lansarea lor este acum tot mai palid. Inițial, era prevăzut ca, la fiecare șase luni, să fie stabilite prin rotație câte două contingente de luptă, ce puteau fi mobilizate în situații de urgență. Din cauza contribuțiilor modeste ale statelor membre, s-a ajuns la un singur contingent.
„L’Europe de la défence“, cum numiseră francezii ideea unei forțe armate autonome a UE, are un istoric nefericit. Chiar Franța s-a opus acestui concept, încă din 1954. În timpul războaielor balcanice din anii ‘90, Europa a constatat cât de mult ajunsese să depindă de America, așa că, în 1998, la summitul de la Tony Blair și Jacques Chirac au readus în prim-plan ideea unei capacități militare comunitare. Ceea ce nu a fost pe placul SUA, care se temea că Franța voia astfel să diminueze influența mondială a NATO. Un deceniu mai târziu, în 2009, Franța s-a reîntors la conducerea NATO, ceea ce a dat încredere Americii, care a început, peste noapte, să încurajeze planurile de înarmare a Bătrânului Continent. Pentru ca, anul trecut, Marea Britanie să-și utilizeze dreptul de veto împotriva proiectului de înființare a unei armate europene. La comanda aceleiași Marii Britanii, NATO a preluat frâiele operațiunii din Libia, închizând astfel gura celor care vizau o intervenție militară în numele UE.
Acum, însă, în Europa se pun bazele unui pragmatism franco-britanic. Franța a renunțat la ambiția creării unor instituții armate formale, iar Marea Britanie a început să accepte beneficiile unei înarmări modeste. Așa a apărut Operațiunea Atalanta, îndreptată împotriva piraților din apele somaleze. Apoi, UE desfășoară un program de antrenament pentru forțele somaleze și achită costurile intervenției militare africane din Somalia, acțiuni care au diminuat deja nivelul pirateriei de aici, dându-i acestui stat extrem de sărac nădejdea unui viitor mai bun.
Poziția geostrategică a Europei trece printr-un proces de transformare. Pe măsură ce America își concentrează atenția asupra Pacificului, Europa trebuie să învețe să-și poarte singură de grijă. Chiar și cu resurse limitate: criza datoriilor a forțat multe guverne să reducă bugetele de apărare (este inclusiv cazul Franței și al Marii Britanii). Chiar și dacă ar dispune la discreție de bani, echipamente și soldați, Occidentul nu a găsit încă formula succesului în războaiele externe. Intervențiile din Irak, Afganistan și chiar și Libia nu pot fi numite succese în adevăratul sens al cuvântului. Unii europeni sperau că cele trei misiuni vor tăia din apetitul pentru genul acesta de aventuri. Doar că războiul din Mali a izbucnit pe neașteptate și, după toate semnele, era oricum inevitabil. Iar cetățenii celui mai răsfățat continent trebuie să realizeze că aceasta nu va fi, nici pe departe, ultima oară când Europa va fi nevoită să ridice armele. Din nefericire razboiul a ajuns la portile Europei si la modul cum arata treaba, Europa nu este inca pregatita fara americani.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Astept cu interes scenariile. Pana atunci cateva consideratii privind implicatiile situatiei din Ucraina, mai précis Crimeea, in maniera real-politik:
1. Detasarea si contrapunerea pe termen lung a Ucrainei de/fata de Rusia, consolidarea perceptiei ca Ucraina apartine civilizatiei central-europene (democratice) si nu celei slavo-turanice (autoritare, baza ideologica a proiectului de integrare eurasiatica), configurarea spatiului vestic al Ucrainei in zona cu afinitati europene si potential integrabila in NATO si UE.
2. Deteriorarea profilului international al Rusiei, care a repurtat succese in anul 2013 tocmai prin promovarea ideii de suveranitate si integritate teritoriala;
3. Esuarea de facto a proiectului Uniunii Eurasiatice, chiar daca formal vor mai fi semnate documentele juridice de infiintare; Ucraina nu va lua parte la acest format de cooperare, oricum nu in componenta teritoriala actuala. Kazahstanul si Belarusul vor limita cooperarea strict la sfera economica.
4. Aparitia a cel putin doua probleme majore la frontiera Rusiei, Ucraina si Afganistan, care vor determina punerea in defensiva a politicii externe a Rusiei.
5. Generarea unor probleme in relatiile cu China, tara care a investit miliarde in Ucraina si intentiona derularea unor proiecte ambitioase in Crimeea.
Occidentul, probabil satul de o Ucraina nehotarata, demonstreaza ca are doza necesara de cinism pentru a-si urmari obiectivele strategice, lasand Ucraina sa plateasca prin pierderea Crimeei. Iar obiectivul strategic este spargerea zonei tampon de la Marea Baltica la Caucaz, fapt ce lasa Rusia fara asa-zisa adancime strategica (aspect central in analizele Stratfor pe Ucraina).
„Probabil ca din 2001 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala.”
Articolul dvs. se refera la o tema de relatii internationale si, prin urmare, trebuie mentionat urmatorul aspect: nu este validata o teorie a lumii multipolare si, cu atat mai putin, aceasta ar putea functiona in practica. Esenta lumii multipolare ar fi definirea unui „grup de tari” in calitate de actor in relatiile international (deci nu statul, organizatii neguvernamentale, clasa capitalista etc – acestea fiind fixate in teoriile realista, liberala, neomarxista), care ar avea un stat pe pozitia de centru de putere / hegemon regional.
Lumea multipolara este obiectivul Moscovei, care ar deveni astfel tutore peste statele din zona eurasiatica, ar insemna respingerea superioritatii morale si etice a Occidentului, iar delimitarea zonelor in sistemul relatiilor internationale s-ar face dupa criteriul, sa zicem, al civilizatiei.
Oare incotro s-ar duce Romania prin civilizatia bizantina (tendinta spre paternalism), religia ortodoxa, calitatea clasei politice, tendintele autoritariste si alte asemenea „calitati”?
Întrebarea ar fi cine-i Hannibal şi cine-s romanii. Aşa cum se văd lucrurile dacă te uiţi pe hartă, Hannibal pare a fi mai degrabă Occidentul, pentru că acesta a ajuns la câteva sute de kilometri de Moscova, situaţie pentru care Germania a trebuit să dea lupte grele în 1941.
Iar în Rusia s-a dat strigătul de luptă.