Nişte politicieni excepţionali, adică nişte oameni de bun simţ

În intersecţia de la Cibeles, punctul nevralgic al circulaţiei din capitala spaniolă, e un ambuteiaj care nu pare că se va rezolva prea repede. După patru ani în Spania, încă mă mir şi totodată încă mă bucur că nimeni nu înjură. Pe Paseo del Prado trece cortegiul funerar al celui care a fost Adolfo Suárez. Mii de oameni îl însoţesc, au fost declarate trei zile de doliu naţional, imensul steag al Spaniei din Piaţa Colon este coborît în bernă. Lîngă mine, în autobuz, un domn şi o doamnă în vîrstă conversează în surdină. Se tem că nu vor ajunge la timp la medic, ea pare ceva mai iritată decît el, să-l lase, hombre, să se odihnească în pace, nu ajungem la timp din cauza lui, noi şi toată lumea asta… El, relaxat, zîmbeşte, uitîndu-se pe geam: Pobre Suárez, aşa a încurcat el mereu pe toată lumea…

Nu cred că în România există un echivalent al omului politic Adolfo Suárez. Ar fi trebuit să fie un neplauzibil Ion Iliescu dînd mîna sincer şi sportiv cu un Corneliu Coposu la începutul anului 1990. Venea din nomenclatura franchistă, dar a avut curajul, aproape de unul singur, să pună Spania pe drumul democraţiei. Aici nu vorbim de nici un aparat de PR, de nici un consilier, ci de consecvenţa, intuiţia, carisma şi bunul simţ ale unui individ. Îmi amintesc cum unul dintre profesorii mei de la Cervantes, cubanez de origine, vorbea tot de „bunul simţ” al unui alt individ singular, regele Juan Carlos. Acum, desigur, în lumina unei senectuţi presărate cu vînători de elefanţi şi amoríos mai mult sau mai puţin adevărate, dar mult prea pitoreşti pentru o ţară în criză economică, Juan Carlos a pierdut mult din simpatie. Dar bunul simţ despre care vorbea profesorul şi pe care cred că l-a avut în comun cu prietenul său Adolfo Suárez era un bun simţ politic, în principal acela al voinţei şi puterii de a se împotrivi celor din aceeaşi tabără, riscînd să piardă tot şi în primul rînd susţinerea acestora, în speţă a stîlpilor franchismului, care le-ar fi asigurat, ambilor, cel puţin un parcurs politic comod, dacă nu gloria. Preţul ar fi fost menţinerea Spaniei într-un conflict permanent şi deschis, dar pe această rană vie, deopotrivă Suárez şi tînărul rege ar fi putut domni nestingheriţi. N-au făcut-o, nici unul dintre ei. Deşi ar fi avut tot sprijinul vechilor falangişti şi al armatei cu aspiraţii dominatoare, au fost ferm împotriva oricărei forme de autoritarism, ceea ce pare un paradox la marginile Europei, unul fiind şeful guvernului, iar celălalt, rege. Spre deosebire de rege, care îmbătrîneşte complicat şi zgomotos, Suárez s-a retras atunci cînd în jurul lui nu a mai rămas aproape nici un prieten, iar în ultimii ani boala Alzeihmer a şters inexorabil amănuntele unui trecut presărat probabil cu dezamăgiri pentru el şi familia sa, dar reevaluat şi omagiat acum de miile de oameni care au aşteptat în medie patru ore pentru a-şi putea lua rămas bun.

Reforma politică pe care a iniţiat-o imediat după moartea lui Franco a făcut din Spania fenomenul democratic al anilor 80. Deşi venea din partea opusă ideologic, a avut curajul să-i înfrunte pe ai săi şi să legalizeze Partidul Comunist Spaniol, discursul din acea ocazie e absolut memorabil: „deşi resping ideologia comunistă, nu trebuie să negăm ceea ce există, iar Spania trebuie să fie deschisă, iar cetăţenii să aleagă”. Cum bine a anticipat, probabil, Partidul Comunist, în forma lui radicală, nu a trecut niciodată de 10 procente. Suárez a fost omul care a dat mîna cu absolut toţi actorii politici, nu a refuzat dialogul cu nimeni şi a căutat mereu consensul. Cînd militarii care au iniţiat încercarea de lovitură de stat din februarie 1981 au intrat înarmaţi în sala Congresului şi au tras, el a fost printre cei cîţiva care nu s-au băgat sub masă. Din această cauză şi mai ales pentru păcatul de a fi legalizat Partidul Comunist, mulţi nu l-au iertat, iar asupra lui a planat mereu pericolul asasinatului şi nenumărate intrigi. Să nu uităm că era epoca celor mai crude atentate ETA, iar o anumită parte a armatei nu era deloc liniştită şi nici împăcată cu rolul ei secundar în noua Spanie.

Juan Luis Cebrián, într-unul dintre cele mai tulburătoare articole pe care le-am citit zilele acestea, cînd abundă contribuţiile despre el, povesteşte cum, într-un interviu la scurt timp după ce regele îi încredinţase şefia guvernului, supărînd prin acest gest pe toată lumea, Suárez răspunde cu un „da” sec la întrebarea dacă va elabora şi va prezenta o lege a divorţului. Cei care ştiu cîte ceva despre catolicismul sufocant din perioada Franco vor înţelege ce imensă revoluţie a moravurilor presupunea această lege la sfîrşitul anilor 70. După ce ziarul El Pais îi trimite interviul spre revizuire (Cebrián aminteşte în treacăt o regulă a jurnalismului civilizat: „întrebările erau ale noastre, răspunsurile, ale lui”), Suárez are o singură rugăminte: să scoată complet întrebarea şi răspunsul despre legea divorţului şi îi explică jurnalistului: „da, am să fac legea, dar nu vreau s-o anunţ public pentru că cei din Opus sînt pe capul meu, iar dacă o anunţ acum, sigur nu vom avea această lege în viitorul apropiat; dar nu vreau nici să spun că nu voi face legea, pentru că nu e adevărat, aşa că vă rog să scoateţi paragraful”. Redacţia El Pais a fost, în final, de acord. Legea s-a dat la scurt timp, propusă şi susţinută de Adolfo Suárez.

În acelaşi articol, Cebrián, azi preşedinte de onoare al ziarului El Pais şi membru al Academiei Spaniole, povesteşte cum, într-o altă întîlnire cu Suárez, acesta îi spune destul de abrupt jurnalistului: „Lumea n-are încredere în tine, se spune că eşti agent KGB” şi scoate un dosar masiv plin cu documente atent elaborate, bilete de avion ale companiei aeriene sovietice, scrisori cu semnătura falsificată, rapoarte care ţinteau să demonstreze legături ale jurnalistului cu spionajul sovietic. Cebrián îşi aminteşte că singurul lucru care i-a venit în minte a fost să-l întrebe: „Şi dumneavostră credeţi toate astea?” Suárez i-a răspuns fără sa clipească: „Nu, sînt sigur că e o înscenare.” „Şi cine a făcut-o?” Militarii”, a răspuns la fel de categoric fostul falangist.

Spania anilor post-franchişti nu a fost lapte şi miere, nici spaniolii nu sînt o specie aparte, fondul latin în aspectele lui de ingeniozitate malignă şi-a arătat şi îşi arată colţii constant. Nu ştiu însă cum s-a întîmplat, dar au avut noroc de cîţiva oameni plini de păcate omeneşti, dar totodată animaţi de cele mai nobile convingeri. Ştiu cum sună asta în România, oarecum naiv, o afirmaţie numai bună să alimenteze persiflanta, veşnic neîncrezătoarea băşcălie autohtonă. Dar cu cît citesc mai mult despre ei şi cu cît trăiesc mai mult în proximitatea urmaşilor acestui soi de oameni, cu atît tind să recuperez și să mă ataşez de naivitatea de a crede că au existat şi poate mai există politicieni excepţionali, adică pur şi simplu oameni de bun simţ.