Motto: “In istorie, momentele in care domina ratiunea si impacarea sunt scurte si efemere.” — Stefan Zweig
Ati vazut filmul lui Wes Anderson “Grand Budapest Hotel”? Daca da, veti intelege imediat titlul acestui articol. Daca nu, va indemn sa o faceti cat mai curand. Este o comedie apocaliptica derulata pe marginea abisului, un requiem pentru acel spatiu cosmopolit, polifonic si polimorf, care a fost Europa Centrala inaintea catastrofei naziste, acel moment de cezura in istoria civilizatiei moderne cand Viena lui Hitler a a invins Viena lui Wittgenstein. Tragedia Europei Centrale s-a nascut din asaltul totalitarismelor asupra modernitatii burgheze. „Zubrowka” lui Wes Anderson a disparut in ceata morbida si asasina a lagarelor de concentrare.
Inspaimantat de avansul nazist, incapabil sa mai suporte solitudinea, dezradacinarea si alienarea exilului, Stefan Zweig s-a sinucis, impreuna cu tanara sa sotie, la Petropolis, in Brazilia, pe data de 23 februarie 1942. Au fost organizate funeralii nationale la care a participat presedintele Getulio Vargas. Scriitor de colosal succes in anii 30, Zweig era convins ca valorile in care credea s-au sfaramat fara nicio sansa de salvare. Facea parte dintr-o specie umana pe care buna sa prietena, romanciera Irmgard Keun, o descria astfel: „Apartinea acelora care, in pofida suferintei, nu vor si nu pot sa urasca. Era unul dintre acei evrei care, gingasi si expusi atacurilor, traieste in lumea de sticla imaculata a spiritului si este lipsit de capacitatea de a face vreun rau cuiva”. (v. Leon Botstein, „Stefan Zweig and the Illusion of the Jewsih European”, Jewish Social Studies, Winter 1983, citat de Anka Muhlstein, „His Exile Was Intolerable”, New York Review of Books, May 8, 2014, p. 13).
Aparuta la editura Hasefer in 2006, in splendida traducere semnata de Eva Galambos si Eva Tutui, cartea de eseuri (lecturi si relecturi) a distinsei ganditoare maghiare Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University din New York, este o marturie tragica despre o lume disparuta, ori mai precis spus despre un univers anihilat.
Este vorba de spatiul central european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burgtheatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangarda, dezbateri infinite intre liberali, conservatori, sionisti, marxisti de diverse tendinte, bolsevici, cu ale sale nevroze, traume, naluciri, utopii. Lumea lui Herzl si Freud, a lui Aleksander Wat, Czeslaw Milosz si Zbigniew Herbert, a lui Klimt si Mahler, a lui Attila Jozsef si François Fejtő, a lui Gal Gabor, Ervin Sinko, Manes Sperber, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane si Danilo Kis, a tanarului Cioran si a lui Karl Kraus, a Marianei Şora si a lui Imre Toth, a lui Arnold Schonberg si Alban Berg. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocarlie. O lume stinsa, o lume anihilata, o lume naruita:
http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri
http://www.youtube.com/watch?v=FSrisoFg6sw
Titlul cartii lui Agnes Heller, “Fiorul evocarii unor lumi ucise”, spune totul despre dimensiunea metafizica a analizei, despre dificultatile logice si psihologice de a scrie cu constiinta ca vorbesti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranta, nu stilul il face actual, desi unii scriitori–mai putin talentati–cred ca da si incearca sa fie cu orice pret ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel putin ne face sa credem ca ceea ce scrie este adevarat, mai exact, impresioneaza pentru ca este adevarat”. “Adevarul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenitin, Vargas Llosa. Doua fragmente din Singer:
“–Ce sa fac, rabine?
–Sa nu faci nimic rau.
–Asta-i tot?
–Asta-i foarte mult.”
Ori:
“–Ai vazut adevarul?
–Nu intru totul. Dar am vazut minciuna lor, raspunde Ezriel.
–E totuna.”
Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelstam ori “Jurnalul fericirii“ al lui N. Steinhardt,, altele melancolia ranita a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Priviti atent fotografia de mai jos si veti intelege la ce ma refer.
Este pacat ca, din cate stiu, nu prea s-a vorbit despre aceasta carte. Evocarea/studiu dedicata lui Isaac Bashevis Singer, “Romanul picaresc in umbra Auschwitz-ului”, este extraordinara. La fel, evocarea lui StefanZweig, pentru care a trai in Cosmopolis insemna unicul mod de supravietuire. Cand hoardele neo-barbare au distrus acest vis, cand “Lumea de ieri” s-a naruit, Zweig si-a pierdut orice urma de speranta si s-a sinucis in exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfaramate, a sarmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fara destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertesz, alt autor discutat in carte. Scrie Agnes Heller:
“Simt cat de cumplita trebuie sa fi fost trairea acestei prabusiri. Vorbesc ca membra a unei generatii care s-a nascut in infern si care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns intr-un cerc superior, apoi, incet, foarte incet, a inceput sa se inalte pana cand astazi, rezistand cu succes vietii, poate sa-si aleaga din nou nu lumea, ci propriul trecut”.
Este generatia care a invatat din propriile experiente ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine si ale izbavirii, ce inseamna liberalismul fricii, concept propus de regretata ganditoare americana Judith Shklar, mentionat de Tony Judt in impresionantul articol in memoria lui Leszek Kolakowski din “NewYork Review of Books” (24 septembrie 2009). Despre Agnes Heller putem spune cu egala indreptatire ceea ce sugereaza Tony Judt in acest tulburator text:
“For two generations of men and women, born between 1880 and 1930, the characteristically Central European experience of the twentieth century consisted of a multilingual education in the sophisticated urban heartland of European civilization, honed, capped, and sideshadowed by the experience of dictatorship, war, occupation, devastation, and genocide in that selfsame heartleand”.
In acest sens, liberalismul fricii inseamna “the uncompromising defense of reason and moderation born of firsthand experience of the consequences of ideological excess; the ever-present awareness of the possibility of catastrophe, at its worst when misunderstood as opportunity or renewal, of the temptation of totalizing thought in all its protean variety”.
Este liberalismul celor care nu accepta sa se prosterneze in fata falangelor urii, acel spirit rebel, neinregimentat si care nu poate fi domesticit, simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european caruia regizorul Wes Anderson si formidabila sa echipa de actori ii aduc un electrizant omagiu in filmul “Grand Budapest Hotel”.
Despre Agnes Heller si filosofia politica, recomand excelentul eseu semnat de Marius Stan:
Articolul de mai sus este versiunea largita a eseului meu aparut in revista online “Literatura de azi”:
http://literaturadeazi.ro/content/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson
M-a impresionat acest mesaj postat de Dragos Paul Aligica pe Facebook:
Zice V. Tismaneanu in contextul articolului sau: “…Este liberalismul celor care nu acceptă să se prosterneze în faţa falangelor urii … simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european căruia regizorul Wes Anderson şi formidabila sa echipă de actori îi aduc un electrizant omagiu în filmul “Grand Budapest Hotel”. “
Intamplarea face ca am vazut filmul in Viena, saptamana trecuta. La sfarsitul filmului, pauza, apoi pe ecran apare: “Bazat pe scrierile lui Stefan Zweig”. In acel moment a trecut ca un curent electric prin sala, inclusiv subsemnatul a zis, aha…. Ne-a picat fisa. Habar nu aveam si se vede treaba ca nici majoritatea celor din sala nu stiau ca filmul are aceasta filiatie sau context. Efectul a fost palpabil.
Nu stiu daca acest efect ar fi fost posibil altundeva, daca acea combinatie de ignoranta conjuncturala si avizare intelectuala generalizate la o sala plina este posibila altundeva decat in Burg Kino pe Opernring, dar oricum eu am stricat efectul aici pentru cititorii mei. Daca nu stiati deja, acum stiti. Ideea insa e simpla: filmul se vede altfel cu Zweig in minte.
Daca puteti sa mergeti sa vedeti filmul, mergeti. In cel mai rau caz va aparea ca o comedie buna. Dar e mai mult in acest film decat ceea ce transpare la prima vedere.
PS: Tot intamplarea face ca in perioada asta o expozitie Zweig e deschisa in Viena (Theatermuseum). In lumea Occidentala pare sa pluteasca din ce in ce mai mult o senzatie de sfarsit de epoca. Figuri tragice ca Zweig, aduc aminte de alte momente asemanatoare cand civilizatia occidentala, liberala, eleganta si generoasa a intrat in penumbra.
De asemenea, pe tema clopotului scufundat:
https://www.contributors.ro/cultura/un-destin-central-european-aurelian-craiutu-despre-mariana-sora/
Despre nevrozele, dilemele si utopiile Europei Centrale:
http://gawrylyta.files.wordpress.com/2011/11/europa-centrala-nevroze1.pdf
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Film superb (eu l-am vazut la München), care impresioneaza in primul rind printr-o extraordinara paleta coloristica dublata insa de o interpretare originala a subiectului care trebuie inteles pe multiple planuri.
M-a amuzat referinta circulara: VT care-l citeaza pe DPA citindu-l pe VT!
Multumesc pentru comentariu. Total de acord. Cum textul lui DPA a aparut pe FB ca reactie la articolul meu initial (din „Literatura de azi”), mi se pare normal sa-l reproduc. Dar el adauga valoare, nu credeti? :)
V-ati gandit, vreodata, ca acea lume evocata de doamna Heller, si nu numai de ea, e o lume asemanatoare unui vulcan gata sa erupa?
De multe ori, chiar si cand am scris acest articol. Tcomai de aceea vorbesc despre comedie apocaliptica, despre contemplarea unui abis…
Mi-au revenit in minte, scriid acest raspuns, versurile pesimiste ale lui Kurt Tucholsky (1890-1935), poetul si jurnalistul pacifist german, cel care se temea ca vom dansa acelasi vechi dans pe acelesi batran vulcan: „Der alte Tanz auf dem alten Vulkan./Du sollst nicht töten! hat einer gesagt./Und die Menschheit hörts, und die Menschheit klagt.” Cartile lui Tucholsky a fost victima auto-da-fe-urilor regizate de Goebbels. Razboiul nu a putut fi oprit, in pofida chemarii disperate Krieg dem Kriege. Dar cred ca umanitatea invata anumite lectii. Altfel n-as fi scris „Diavolul in istorie”…
http://www.textlog.de/tucholsky-krieg-dem-kriege.html
Nu am vrut sa dau o lista fara capat de personalitati care definesc spiritul Europei Centrale. N-am vorbit de Cercul de la Viena si nici de Scoala Austriaca in economie. Dar, mai ales, mea culpa, n-am vorbit de Elias Canetti:
http://www.amazon.com/Auto-F%C3%A9-Elias-Canetti/dp/0374518793
Poate, atunci cand voi reveni asupra acestui subiect, voi comenta celebrul eseu al lui Milan Kundera despre tragedia Europei Centrale. Primul capitol al cartii mele „Reinventing Politics” se intituleaza „Victims and Outsiders” si are ca motto un citat din acel eseu.
ca sa vorbi despre liberalism ar trebui sa amintim de adevar, onoare, cinste, moralitate. valori perene care transcend vremelnicia. barbarii erau la portile cetatii. s au naruit dinauntru inainte de a fi siluite. nici diavolul nu si face salas in trupuri gaunoase !
Cu toate acestea ar mai fi ceva sanse sa iesim din nebunia alienarii reciproce.
Ultima mea experienta ar fi:
Sovata. Comunitate mixta romana-maghiara. Turisti cam in aceeasi proportie. Nu toti ungurii – cetateni romani – vorbesc perfect romana, Nu-i mare bai, doar ca ma gandesc ca si noi romanii am putea face un efort minuscul si sa invatam macar cateva cuvinte si expresii uzuale in limba maghiara. Dupa ce multumim pentru un serviciu in limba romana, un „köszönöm szépen” face minuni, va asigur.
Sa nu mai spun de faptul ca, bucovinean fiind, am invatat si alfabetul chiririlic, si putina rusa.
Energia vulcanului internetinic din Europa de Est e alimentata mai degraba de lipsa de comunicare, pe unde e, decat de altceva. Zic si eu…
Evocarea acelei lumi este un subiect fascinant, pe masura acelei lumi. Din pacate distrusa de conflagratiile, antisemitismul si urile vai atat de proprii Europei. Ce este induiosator aproape este cand pamenii de dreapta romani de azi vorbesc despre arta – pt ca se vede o inadecvare profunda cu actul artistic si esenta artei. Lasand la o parte ca in 99% din cazuri acesti oameni (VT, DPA, HRP, Plesu, dar si altii) se afla la polul opus ideologic cu artistii de care vorbesc cu admiratie, este equally fascinant cat de putin se prind despre mecanismele procesului artistic si a libertatii extraordinare a artei in genere. Dl DPA suspina cand citeste sursa de insipratie a filmului Grand Budapest Hotel sau in cazul proiectarii filmului The kids are alright la MTR este convins cu teama post atomica ca acesta va distruge „fabrica morala a societatii romanest” si va deranja templul lasat de H. Bernea (un artist de marca, dar homofob nevertheless). Ca si in celelalte 99% Dl Wes Anderson este pozitionat la stanga -asa cum este perceputa aici in US – fiind chiar pro Occupy WS.
De ce aceasta inadecvare la cei de mai sus? Oameni evident inteilgenti, cultivati si autori.
Europa centrală este în fond un concept legat în primul rând de limbă- de limba germană. Din punctul ăsta de vedere, Cernăuțiul era în mai mare măsură o urbe centru-europeană decât una est-europeană. Eminescu însuși era un produs educațional al acestei lumi, chiar dacă era autodidact.
Ați pomenit de asaltul totalitarismelor asupra acestei lumi și de Celan. Pentru mine, el rămâne cea mai valoroasă expresie poetică a rezultatului acestui asalt- iar concluzia, fie așa cum o articulează el, fie prin sfârșitu-i prematur, nu poate fi una veselă. În fond, Europa centrală există și astăzi, cât se poate de prosperă și de democratică (cu rezerve în ce privește Ungaria). Ce a dispărut, este universul evreiesc filo-german și germanofon, care a crezut cu sinceritate în emancipare și chiar asimilare.