Razboaiele din spatiul fostei Iugoslavii au atras atentia asupra pericolului ce ar fi amenintat Europa, daca Balcanii erau lasati la indemana propriilor instincte. Convietuirea si conflictul sunt polii care au dominat spatiul inca din timpuri vechi si au influentat existenta unor popoare care aveau o singura vina, s-au nascut aici.
Hermann Keyserling aprecia in lucrarea ”Analiza spectrala a Europei“ (Herman Keyserling, Analiza spectrala a Europei ,Institutul European, Iasi 1993) ca “daca Balcani nu ar fi existat, ar fi trebuit inventati, pentru ca Europa sa isi poata evacua latura intunecata spre Orient” Evenimentele dupa 1989 au confirmat – daca mai era nevoie – ca reinventarea peninsulei incepea sa se configureze, dar dupa interesele altora.Balcanii nu puteau sa nu tina cont de ce se intampla in jur, dupa caderea comunismului, in conditiile in care convietuirea de secole dintre etnii cu specific religios deloc de neglijat, era pusa sub semnul intrebarii.
Dupa Maria Todorova – reputat analist balcanic – o reanalizare a mecanismului complicat ce s-a derulat in regiunea balcanica de-a lungul timpului trebuia sa inceapa de la definirea conceptelor de baza. (Maria Todorova, Balcanii si balcanismul, Edit. Humanitas, Bucuresti,2000) Conotatiile atasate termenilor s-au dovedit incarcate de intentii negative motivate politic “de legitimitate si justificare a puterilor ce au invadat spatiul”. Evolutia conceptelor incarcate de derivate lipsite de realitate precum “balcanic“, ”balcanism “ , “ balcanizare” au sprijinit intentiile Apusului de a forma o imagine a “ tribalismului societatii balcanice“ devenit un stigmat al istoriei spatiului balcanic Dupa autoarea citata conceptul de “Balcani” are o existenta textuala autonoma care “ favorizeaza multiplicarea sensurilor si semnificatiilor sale” in Apus.
Balcanii “ devin un construct arbitrar , iar balcanismul un discurs eurocentric al inferiorizarii unei parti a Europei”. Discursurile apusene despre Balcani au o ontologie diferita de cea a Balcanilor reali, definiti profunzi de o evolutie istorica indelungata. “Imaginea impietrita a Balcanilor” este dominata de o realitate superioara care refuza superficialitatea occidentala, pe masura ce asteptarile nu se concretizeaza.
De ce am prezentat aceste scurte consideratii? Pentru ca evenimentele de la sfarsitul secolului XX si cele ce au urmat au aratat ca Balcanii sunt o parte a Europei (daca mai trebuia demonstrat) iar discursul occidental trebuie sa fie conexat (cel putin) la realitatile regiunii.
Jumatatea de secol de dominatie comunista nu a reusit eradicarea specificului ariei, impregnata vreme de secole cu trasaturi care la inceputul anilor 1990 s-au transformat in forme de manifestare pe care Occidentul le credea de mult disparute.
Recunoasterea istoriei Balcanilor ca un caz particular complicat al istoriei europene poate fi un fapt necesar revizuirii si redefinirii perspectivei occidentale. Disponibilitatea gandirii propiei culturi de a se defini ca ceva aparte este un mecanism destul de complicat, care uneori nu convine celor din jur. Este mai comod sa definim Balcanii in termenii unei psihogeografii enigmatice “impenetrabile, impulsive si nedomestice“, aflate la marginea civilizatiei, decat ca Balcanii sunt de fapt latura intunecata, refulata a identitatii europene.
Scenariul occidental de construire a unei Europe unite si prospere pacatuieste tocmai din acest punct de vedere. Disolutia iugoslava a avut multe momente de neintelegere pentru ca factorii esentiali au fost tratati cu o anumita superficialitate, favorizand solutii fara functionalitate. Fondul de instabilitate si haos a reactivat animozitatile de natura etnica si religioasa. In razboaiele iugoslave, “ cauzalitatea s-a centrat politic – deci, pe interes – si etnic – pe efectul identitatii. In ecuatie factorul religios a fost cu precadere un corolar si nu o cauza directa, nemijlocita”. In acest context, evaluarile occidentale au avut de suferit pentru ca factorii identitari cu cea mai mare influenta precum etnia si religia au fost tratati ”foarte usor“.
Mai mult decat atat, situatia din Balcani, dupa caderea comunismului, s-a derulat pe fondul unei “anomalii“ . Dupa caderea “cortinei” tarile sud–est europene se indreptau spre procesul democratizarii societatii, Iugoslavia porneste serios invers. Spatiul iugoslav se transforma intr-o scena de lupta fara menajamente. Sentimentul nationalist este exacerbat si “ invita” la dispute si conflicte culturale pe baze entice si religioase“ in conditile in care noile state isi doreau o forma monoetnica si monoreligioasa structurata pe vechi fundamente multiculturale.
Absenta fermitatii comunitatii internationale in tratarea dezintegrarii violente a Iugoslaviei a aratat o Europa, post Razboi Rece, incapabila sa construiasca o noua ordine sigura si pacificata de dorinta tuturor. Principiul de baza in in abordarea problemei iugoslave de catre Occident si SUA a fost acela ca acest stat nu mai avea o pozitie importanta asa cum a avut-o in timpul disputei dintre Est si Vest.
“Secretarul adjunct de stat Eagleburger si cu mine am fost de acord ca in vizitele mele la inceputul anului 1989 la Belgrad si capitalele republicane,voi transmite un nou mesaj : Iugoslavia nu mai beneficia de importanta geopolitica pe care i-au acordat-o SUA in timpul Razboiului Rece” (Nota face parte din memoriile ultimului ambasador american la Belgrad,Warren Zimmermann,inainte de inceperea conflictului.)
Practic, politica Occidentului constata, in mod gresit, ca regiunea prezenta un altfel de interes, scazut fata de cel de inaintea caderii comunismului.
“ Anchilozarea“ Occidentului in fata perspectivei dezastrului umanitar ce urma, a pregatit razboiul civil care a pus in pericol intreaga constructie geopolitica balcanica. De aici, au decurs o serie de particulartati pe care strategii de la Bruxelles si NATO nu le-au avut in vedere sau nu au dorit dar care au avut si au, un rol in pregatirea procesului de integrare si securitate continentala.
Un alt aspect este legat de faptul ca in timpul crizei, statul, ca institutie de baza a sistemului politic, si-a pierdut forta de echilibru a centrului decizional si mijloacele executive, cu urmari care au dus la socul “anarhiei si destramarii”. De aici incep procuparile mai serioase ale Europei pentru reasezarea Balcanilor intr-o alta lumina care sa sprijine dezideratul major: securitatea continentului. Dupa razboaiele iugoslave a existat speranta ca s-a inteles faptul ca fara securitatea Balcanilor nu poate exista securitatea Europei . De ce am prezentat cele de mai sus ? Pentru ca intentiile europene s-au manifestat de la inceputul disputei intr-o forma, departata de evolutia evenimentelor. Procesul integrarii balcanice in Europa a fost conceput dupa un model care nu a inclus urmarile si traumele ramase dupa conflict.
Echipa institutionala a UE, insarcinata cu gestionarea crizelor din spatiul iugoslav, a actionat incet si nesigur fata de ce se intampla pe teren. Neputinta UE a fost marcata si de : disensiunilor interne, imposibilitatea coordonarii pozitiilor marilor state , divergentelor de abordare si interese a membrilor Uniunii.
Cadrul de Politica Externa si de Securitate Comuna, PESC, avea sa fie definitivat mai tarziu ( Mastricht 1992, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993) cu un dublu rol: solutionarea confictelor si constructia viitoarei strategii de securitate regionala . Implementarea prevederilor a fost dificila si greoaie si datorita faptului ca Uniunea Europeana trecea prin reformarea fireasca de la Comunitatea Europeana la UE ,un proces care trebuia configureze si politica externa si parametrii de securitate impusi de noua situatie creata de caderea comunismului.
Un alt expert al zonei, Fluvio Attina, (Profesor la Universitatea din Catania , autor a o serie de cursuri privind problematica europeana.) remarca evolutia procesul de construire a PESC ca fiind caracterizata de ”varitatea preferintelor si anticiparilor nationale aflate la originea ritmul lent de dezvoltare a acestui domeniu”, care a creat dificultati integrarii in chestiuni externe si de securitate. Diferentele “de viteza” aratate in procesul integrarii balcanice au creat impresia unei “bajbaieli” impuse de anumite interese.
Incetarea conflictelor a permis UE inceperea unui proiect al integrarii cu conditia schimbarii fizionomiei si transformare a Balcanilor dintr-un fost spatiu al razboiului “tuturor impotriva tuturor“ intr-o regiune a pacii si securitatii continentale.
Initial proiectul european de reamenajare a regiunii nu putea fi justificat numai prin ideea eticului sau “ numai printr-un idealism wilsonian pur “ ci printr- un raspuns pragmatic la imperativul securitatii.
De aici au aparut doua planuri de realizare a unei Europe Unite. Unul european care isi dorea o regiune omogena, in interioriul careia reconcilierea sa domine iar guvernele sa fie deschise unui dialog despovarat de orgolii si de trecutul apasator, iar celalalt “ de formula americana “ in care folosirea fenomenului globalizarii ar fi solutia pentru a conduce un continent divizat pe baza “colaborarii retelelor din diferite cercuri concentrice”. Cele doua optiuni aveau o dificultate si anume : nici una nu putea fi aplicata in spatiul balcanic integral si separat.
Inceputul acestui proces a fost marcat de aparitia unor organizatii si organisme internationale (ASEAN, Organizatia din Shanghai, Nafta, Uniunea Tarilor Africane, European Union-EEAS cu plan propriu de regionalizare) bazate pe diverse forme de colaborare intre regiuni.
In acest context, problema gasirii celor mai adecvate modalitati de a aduce un stat, o natiune intr-o uniune regionala, fara a se atinge prea mult notiunile de suveranitatea si integritatea, devenea importanta pentru ca natiunile vizate, nu erau pregatite pentru o astfel de uniune.
In conditiile multiculturalitatii specifice Balcanilor statul isi mentinea prerogativa protectiei culturale a etniilor componente, dar cu atentia speciala, care asa dupa cum remarca Karl Popper (Karl Popper, The Society and its enemies,vol. II , Routledege,New York,1971) trebuie sa asigure “nu numai protectia noastra, ci si a celorlalti“. Evolutiile din Balcani dupa razboaie, dar in mod deosebit in timpul crizei economico-financiare, au aratat ca “intr-un stat multietnic, nu poate fi garantata loialitatea fata de structurile sale, ci doar fata de valorile lingvistice si culturale. Regionalizarea de tip european sau politica globala americana sunt constructi teoretice cu o anumita valoare, dar nefunctionale, inca, in Balcani, din cauza particularitatilor amintite. In plan economic comisiile create de UE la nivel regional nu au dat inca rezultate iar exemplul cel mai bun este “defunctul Pact de Stabilitate” si “agenda 2000 “ care pregateau crearea unei “regionalizari in cercuri concentrice , asemanatoare zonelor unui mare megalopolis “.
In proiectiile, precum harta Institutului de Balcanologie de la Washington privind regiunea balcanica, apare divizarea Kosovo si construirea unei zone denumita “Tarile sarbe”, aspecte care tin de posibilitati teoretice, dar nu sprijina“reinventarea” Balcanilor, deoarece atasarea peninsulei la alte centre decizionale, nu are legatura cu aspiratiiile unei populatii care s-a luptat secole sa-si pastreze identitatea si demnitatea culturala.
In proiectul european apare incet ideea placuta unor state de “ nucleu “ si cea de “ periferie “ , unde zona marilor orase este centrul administativ iar restul “ marginea”.
Se avanseaza ideia ca Balcani ar deveni Occidentali, regionalizati de asa natura, incat natiunile si statele sa fie tratate ca entitati politice si regionale fara frontiere, cu o suveranitate limitata, denationalizata, facand parte dintr-o “periferie a Europei”
Nu stim daca aceasta perspective au incantat prea mult lumea balcanica, dar stim ca au inceput sa apara procuparile privind astfel de viitor care in niciun caz nu va oferi mult asteptata securitate continentala.
In aceste sens a aparut tot mai des intrebarea: in ce conditii se face reasejarea si integrarea balcanica si cu ce pret? Simpla apartenenta la NATO n-a adus ”avantul economic” prezumat . Statele Europei de Sud-Est, membre UE, constata pierderi de suveranitate, paternalism si tutela, rezultate din noua conditie.
Mai mult, se constata ca, criteriile de aderare sunt diferite pentru statele membre, iar admonestarile Comisiei Europene ajung in” armistitiile scrise” – cazul Romaniei – la nivel de “protocol comportamental”.
Ce poate sa intelege un candidat la aderare din ultimile evolutii din interiorul UE? Ori ca relatia centru–periferie exista dar nu este trecuta in conditiile de aderare ori ca intentiile proiectului european sunt cu “ bataie lunga”.
Cel mai elocvent exmplu este cazul Mecanismului de Cooperare si Verificare care a devenit pentru Romania si Bulgaria bariera de netrecut in spatiul Schengen. Nu vom intra in detailii pentru ca nu tine de materialul de fata, dar este clar ca cei vizati sunt cei slabi din periferie, care in situatia de mai sus, “trebuie sa aplaude centrul care a adus o importanta contributie la desavarsirea democratiei”.
Nu stim daca popoarele balcanice vor accepta in continuare “puterea soft a persuasiunii politice“ – dupa cum s-a exprimat Emanuel Barroso – dar intrebarile despre o astfel de situatie vor fi.
Constructia diferentiata a integrarii europene a devenit si mai vizibila dupa ce ministrii de externe ai Germaniei, Olandei, Danemarcei si Finlandei au propus un mecanism similar MCV prin care sa se poata interveni “ impotriva statelor care incalca statul de drept si valorile fundamentale ale UE “ . Recenta victorie in alegeri a cancelarului Angela Merkel a consolidat pozitia acesteia fruntea UE,si va permite Germaniei sa “dicteze “ masuri mult mai dure pentru consolidarea zonei euro si depasirea crizei financiare.
O interesanta analiza o face Pierre Manent (Pierre Manent, La raison des nations :reflexion sur la democratie en Europe Paris ,Gallimard,2006.) care apreciaza ca “constructia si apararea democratiei in Europa poate intra intr-o faza delicata prin aparitia pericolului dizolvarii geografice a Uniunii Europene datorita nedefinirii limitelor. Cu stiinta, sunt vizate conceptele de stat suveran si natiune care au fost definite de mult timp, drept “ conditii de posibilitate “ ale democratiei.
Inca din secolul XIX natiunea a fost acceptata drept ”liant intre indivizi, caracterizati prin dezorganizare” statul fiind” formula geografica de organizare” a acestora .
Acelasi autor arata ca interventiile Uniunii Europene in statele membre prin “faliment“ ( Grecia si Cipru ), prin atentionari dure, tind sa transforme Uniunea intr-o “agentie umana centrala “a carei nuanta principala“ este democratia fara popor.
Aspectele de mai sus pot deveni procupari pentru statele balcanice care accepta normele si standardele europene, dar pana la o limita care sa nu lezeze preceptele conceptuale consacrate.
Modelul european de constructie democratica in Balcani a statului si natiunii inca este discutabil datorita dimensiunii geografice si nu numai.
Pozitia europeana privind libertate de miscare a individului in spatiul Uniunii devine un subiect actual datorita perceptiei rolului fortei de munca din Est care se deplaseaza in Vest .
Teoretic este frumos, practic este cu totul altceva pentru ca UE are valori universale, abstracte, proprii, aplicabile spatiului European, dar nu celui balcanic. In statul membru al UE, individul este cetatean insa in cadrul Uniunii Europene acesta nu are statut real, chiar daca ideea cetateniei europene vine sa sugereze un scop spre care se tinde. In schimbul cedarii unei parti din suveranitatea nationala UE ezita sa construiasca o relatie speciala cu individul care o compune . Democratia acestui moment nu exista si atunci reactiile care apar in tarile dezvoltate la venirea muncitorilor din Romania si Bulgaria sunt incadrate intr-o alta democratie care nu are legatura cu cea nationala.
Instituirea democratiei in Balcani are in versiunea europeana, un model invers celei americane, pentru ca propune o democratie prin excluderea factorului geografic extins nedefinit si o forma politica care diminueaza relatia stat –natiune.
Criza economico-financiara a aratat ca Uniunea Europeana se afla in imposibilitatea “de a propune un nou contract social care sa stea la baza alcatuirii unei noi tipologi comunitare”
Ce se intampla in Europa este contrar a ceea ce se intampla America, unde imperativului unificarii umane pe fondul globalizarii i se raspunde prin intarirea natiunii centrale. Balcanii au trait cu o intensitate nedorita disolutia unui stat si cu mare greutate a evitat tragedia transformarii din nou intr-un butoi cu pulbere. Ignorand un principiu de drept international, Europa a aceptat statutul provinciei Kosovo, cu mici exceptii, creand o forma mascata de “precedent”.
Au aparut si s-au intarit asemenea tendinte in Europa, tendintele de separare dupa Kosovo sunt vizibile in mai multe regiuni ale continentului, dar fenomenul este evitat in discursul Uniunii Europene pentru ca exista un sentiment “dominat de sentimentul inadecvarii la problemele timpului”.
Procesul integrarii Balcanilor si implicit al reamenajarii a fost nuantat de problemele constitutiei europene care au mai temporizat elanului desfiintarii natiunii ca singura forma de comuniune .
In Uniunea Europena se vorbeste despre un nou tratat al UE, impus de criza economico- financinare, necesar pentru a largi sferei deciziilor liderilor UE si evitarii recomandarilor. Germania sprijina aceasta ideee, pentru ca Tratatul ar pregati drumul spre o “mai multa integrare europeana , creind o noua baza legala pentru UE”( Angela Merkel ). Ramane de vazut.
La fel si Franta, care sustine alaturi de Germania un nou tratat european, acceptat, fie de intregul UE, fie de numai de cele17 tari membre ale zonei euro, daca celelalte nu vor sa se alature. In opinia celor doua tari noul Tratat ar trebui sa includa si mult discutatul pact fiscal cu reguli bugetare comune si fonduri de salvare necesare pentru stabilizarea preturilor obligatiunilor statelor membre. Ce inseamna aceasta pentru Balcani : Mult vehiculata idee privind cercurile concentrice poate deveni realitate, iar economiile tarilor periferice vor trebui sa respecte deciziile centrului sau sa paraseasca spatiul comunitar. S-a creat astfel constinta – asa dupe cum afirma Z. Brzezinski –ca fara Gemania si Franta UE nu mai poate exista. Si in acest sens, criteriile de aderare “imbunatatite “ vor ajusta si mai mult suveranitatea nationala a statelor periferice care vor trebui sa-si etaleze virtutiile dupa alte criterii.
Decidentii europeni stiu ca pentru suprematia mondiala sunt necesare conditii de indeplinit printre care realizarea unei Europe puternice si unite cu un singur centru decizional. Discutia ramane deschisa in contextul actual, si este intarita si de concluzia lui S. Huntington (Samuel Huntington,Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale,Bucuresti , Editura Antet, 1998) “daca secolul XXI nu va fi american, atunci este probabil ca va fi european“. Ceea ce ramane in acest moment este faptul ca reamenajarea Balcanilor a devenit o necesitate pentru Europa, care nu-si va atinge scopurile fara trecerea acestui prag obligatoriu.
Bibliografie
Barbulescu, Iordan , UE- Politicile extinderii , Ed. Tritonic,Bucuresti, 2006
Bianchi,Stefano,Problema Yugoslava ,Bucuresti,Ed.All,2003
Brzezinsky,Zbigniew, Marea Dilema, Bucuresti Ed. Scripta .2005
Kaplan,Robert, Fantomele Balcanilor,Filipesti de Targ, Ed. Antet, 2002
Prevlakis,Georgios, Balcanii,Cultura si geopolitica,Bucuresti, Ed.Corint ,2001
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred că e deplasat să discutăm despre ”Balcani” și să ne referim de fapt fa fosta Yugoslavie. Bulgaria și Grecia nu își măcelăresc reciproc cetățenii, deși se află tot în Balcani.
Problema e alta: Yugoslavia era un mini-imperiu, un URSS în miniatură, cu rolul conducător rezervat națiunii sârbe și cu celelalte naționalități ținute sub control prin forță militară. Așa ceva nu avea cum să reziste în Europa secolului XXI. Iar soluțiile și propaganda aplicate de Miloșevici începând cu 1987, în condițiile în care sârbii începeau să devină conștienți că pierd controlul asupra Federației, au fost dintre cele mai proaste.
Soluția civilizată ar fi fost divorțul de catifea, similar cu cel dintre Cehia și Slovacia. De altfel, atât Yugoslavia cât și Cehoslovacia erau probleme nerezolvate corect încă din Primul Război Mondial, iar istoria nu iartă astfel de lucruri. Nu poți să-i spui omului că el s-a născut să fie sclav, doar fiindcă e croat sau bosniac.
În afară de a nu recunoaște independența niciuneia din fostele republici iugoslave, cum credeți că ar fi trebuit să reacționeze Occidentul pentru a împiedica dezintegrarea acelui stat ?
Dacă este să luăm numai exemplul Iugoslaviei, ea a fost o uniune voluntară (în fine, regele Muntenegrului a fost împiedicat de sârbi să mai revină în țară din refugiul italian în timpul primului război) în care de la bun început au existat două principii mereu în conflict: cel al unei federalizări cu largă autonomie (cazul Croației) și cel al unei centralizări (cazul Serbiei, unde mulți vedeau Iugoslavia drept un fel de Serbia Mare). Deci e vorba de un stat care nu poate exista fără un consens al părților componente (cu excepția hiatusului comunist care a „pus capac” oricărei discuții centrifuge).