Declaraţia din aprilie 1964 şi prelucrarea sa în mediile literar-artistice

În cazul Declaraţiei din aprilie 1964 a supravieţuit – în publicistica istorico-politică, dar şi în istoriografie un mit funest –, potrivit căruia acest document politic al partidului unic, totalitar, chiar este o Declaraţie de independenţă faţă de Moscova, chiar reprezintă o „primăvara de la Bucureşti“, o întruchipare a destalinizării reale etc. Nu distanţarea de Kremlin – indiscutabilă – este problema, ci natura regimului politic de la Bucureşti, din aprilie 1964 până în decembrie 1989 (împreună cu presupusul „patriotism“ al lui Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu). În fapt – repet ce au spus istorici şi politologi mai calificaţi decât mine –, este o desovietizare fără destalinizare adevărată. Este utilă o recitire a documentelor care ne-au rămas în urma prelucrării Declaraţiei, în special cu intelectualii, artiştii, scriitorii, universitarii. Însă noi argumente în sprijinul celor spuse mai sus putem descoperi îndeosebi apelând în paralel şi la alte categorii de surse: istoriile literare din epocă, creaţii artistice, presa etc.

Previzibil, dezbaterile, discursurile etc. de prelucrare a Declaraţiei – derulate în principal în primele luni de după aprilie 1964 – sunt doar aparent libere, mereu se află prezenţi câţiva cerberi ideologici care veghează la buna „orientare“ a mesajului care trebuie transmis şi recepţionat. Pentru „dimensiunea economică“ a problematicii raporturilor bilaterale româno-sovietice, au fost delegaţi în multe cazuri şi reprezentanţi ai conducerii Comitetului de Stat al Planificării.

Nevoia de descătuşare pare foarte mare în rândurile artiştilor şi scriitorilor: se înscriu la cuvânt zeci de persoane; însă nu toţi vor apuca să vorbească. Intelectualii cu studii şi specializări în URSS (sau cu proastă reputaţie de prosovietici, pro-stalinişti) încearcă să scape de acest stigmat, să transforme ceea ce pare un handicap în atu (cunoaşterea pe viu a exceselor, a abuzurilor, în chiar patria în care s-a născut „cultul personalităţii“ şi de aici capacitatea mai mare de a combate vicierea ideilor politice şi artistice curate); până la victimizare nu mai este decât un pas. Cum nu este vorba doar despre discutarea unui document de partid, ci şi de o luptă pentru resurse în lumea cultural artistică, apar incriminări, acuze reciproce între diverşi creatori, care sunt uneori cu greu stăpânite de supervizorii ideologici prezenţi la adunări.

Dar dincolo de elementul de spontaneitate, de neprevăzut, există un anumit tipar comun după care se desfăşoară aceste reuniuni (care nu au fost mediatizate prin presă). În primul rând, participă la ele şi creatori care nu sunt (încă) membri de partid. De altfel, ei reprezintă majoritatea – după cum aflăm dintr-o notă a Sectorului Artă din cadrul Secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PMR, document care descrie desfăşurarea şedinţei de prelucrare de la Uniunea Artiştilor Plastici din 22 mai 1964 – „la adunare au participat 317 tovarăşi, doar 77 membri de partid şi candidaţi de partid“ (ANIC, fond CC al PCR – SPA, dosar nr. 6/1964, f. 3). Din acest motiv au şi fost denumite adunări lărgite. La finalul reuniunilor, invariabil, intelectualii adoptă o moţiune (sau hotărâre) care proclamă adeziunea lor totală la politica Partidului, la spiritul şi litera Declaraţiei din aprilie 1964.

Dispozitivul ideologic care a asigurat buna desfăşurare a adunărilor, din punct de vedere ideologic, este format în principal din: Leonte Răutu, Ion Roşianu (adjunct al şefului Secţiei Ştiinţă şi Artă), Manea Băbuţ (şeful Sectorului Artă din cadrul aceleiaşi Secţii). Cerberii de partid nu doar că îi temperau şi contraziceau pe artişti atunci când comparau URSS/consilierii sovietici cu Germania lui Hitler, cu naziştii etc., dar aveau grijă să reabiliteze în mare parte şi ideologia adusă de la Răsărit. Realismul socialist în artă – element esenţial al stalinismului – era încă ceva dezirabil şi necesar pentru mai mulţi interlocutori ideologici. Îşi asumă o astfel de perspectivă chiar şi un artist plastic foarte respectat precum Ion Jalea: după ce a criticat acţiunea consilierilor sovietici, dar şi spiritul de ploconire faţă de arta sovietică, „fără să se selecţioneze ce este valoros“, cu abandonarea specificului artei româneşti, cu marginalizarea unor personalităţi creatoare din spaţiul autohton, Jalea „a subliniat în cuvântul său că arta sovietică e de preţuit [atât] pentru ideologia ei, pentru exemplul ei de vrednicie, fiind înaintaş al artei realist socialiste, cât şi pentru dragostea şi devotamentul creatorilor faţă de popor“ (ANIC, fond CC al PCR – SPA, dosar nr. 6/1964, f. 5).

Înalţii activişti de partid permit nominalizări–incriminări, în principal îndreptate contra unor consilieri artistici sovietici care au mutilat profilul culturii române. Este incriminat îndeosebi (pseudo)scenograful Kovalenko. Sunt uitaţi ideologii Andrei Jdanov şi Leonte Răutu; or, epoca de cenzură, de umilire a intelectualităţii artistice şi literare, de impunere a realismului socialist ca metodă unică de creaţie, toate acestea sunt imputabile în principal cuplului Stalin–Jdanov (în URSS şi apoi în ţările satelite) şi lui Gheorghiu-Dej–Leonte Răutu (în România comunistă). În plus, acest interval istoric nu este numit jdanovism (sau stalinism sau realism socialist), ci… proletcultism! Nu este o simplă eroare conceptuală, ci o directivă politică, asumată şi perpetuată din nefericire de respectabili istorici literari, scriitori etc. (nu doar până în 1989 – ceea ce era de înţeles sub cenzură şi teroare –, ci şi după revoluţie).

Dar pe lângă „eroarea conceptuală“, instrucţiunile politice – ca şi încurajările informale pe care le primesc creatorii în aprilie-mai 1964 – deplasează culpa ideologică supremă în sarcina unor lideri comunişti eliminaţi/epuraţi/arestaţi de Gheorghiu-Dej în anii 1950: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi. Aflăm dintr-o relatare a celor petrecute la adunarea lărgită a artiştilor plastici că „majoritatea vorbitorilor s-au [sic!] referit în cuvântul lor cu amărăciune la perioada cultului personalităţii lui Stalin şi activitatea deviatorilor Luca–Pauker, care au provocat atâtea greutăţi partidului, în toate sectoarele vieţii sociale din acea perioadă“ (ANIC, fond CC al PCR – SPA, dosar nr. 6/1964, f. 4).

Cum am sugerat, este straniu că acest concept de „proletcultism“, folosit în epocă de D. Micu, N. Manolescu, apoi de Marin Niţescu, s-a prelungit şi după 1989. Tâlcul politic care se degajă din conţinutul sus amintitei instrucţiuni este următorul: Aşa cum Lenin a reprimat mişcarea Proletkult, „salvând“ spiritul de partid şi punând capăt „exceselor“ proletcultiste, la fel Gheorghiu-Dej şi Leonte Răutu au salvat literatura şi arta în RPR, au salvgardat principiul leninist. În cea mai importantă încercare de sinteză a literaturii române postbelice, scrisă în epocă (tipărită în 1965, dar evident scrisă sub influenţa spiritului Declaraţiei din aprilie 1964), putem citi următoarele: „zelul legitim al luptei împotriva poziţiilor antipopulare în artă [de după 1948 – n.n.] a degenerat uneori în manifestări de proletcultism [subl. n.]. (Literatura română de azi, 1944–1964. Poezia, proza, dramaturgia, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 22). Urmează un fals grosolan, combinat cu jumătate adevăr–jumătate minciună, deplasând vina pentru degenerarea în presupusul proletcultism de la ideologi (L. Răutu, în principal, nimeni altul decât antrenorul cultural-ideologic al lui Gheorghiu-Dej, şi mult timp primul aghiotant al lui Chişinevschi!) către creatori: „Asemenea exagerări se explică, desigur, în parte, prin insuficienta pregătire ideologică şi slaba competenţă profesională a unor cercetători, critici literari şi redactori de la reviste şi edituri“ (ibidem, p. 23). Continuarea renunţă la abstracţiuni şi îi numeşte pe „vinovaţi“, perpetuând şi stilul luărilor de cuvânt din mai 1964, de la adunările lărgite de prelucrare a Declaraţiei din aprilie: „S-au produs însă şi manifestări de rea-credinţă, încercări criminale de a arunca peste bord valorile spirituale româneşti, de a scoate din mişcarea literară mari scriitori. Tendinţe nihiliste, îndreptate deliberat împotriva politicii partidului de recuperare a «tuturor valorilor reale ale trecutului», a promovat cu perseverenţă grupul fracţionist Pauker–Luca, sprijinit de Teohari Georgescu şi urmat apoi de Iosif Chişinevski. Intervenţia hotărâtă a conducerii leniniste de partid, înlăturând agentura antipartinică, a pus pentru totdeauna capăt oribilelor practici de pe urma cărora opera de construire a socialismului şi cultura românească au avut atâtea de suferit“ (Literatura română de azi, 1944–1964. Poezia, proza, dramaturgia, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 23). Parcă acest text ar fi fost scris – sau măcar revăzut, corectat şi îmbogăţit – în laboratoarele Secţiei ideologice de către L. Răutu, în colaborare cu subalterni de genul Ion Roşianu et al.

Oricum, astăzi înţelegem mai bine ceea ce scria cu obidă Eugen Jebeleanu în poemul „Perfectul acrobat“ (referire la Leonte Răutu, nenumit însă): „Perfectul acrobat este acela/ care n-a călcat nicicând în noroi,/ cel care totdeauna este deasupra noastră,/ cel care vinovat fiind, spune „Vinovaţi sunteţi voi…“. (E. Jebeleanu, Perfectul acrobat, în volumul Surâsul Hiroshimei şi alte versuri, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p. 426; vezi şi Vl. Tismăneanu, Cr. Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Humanitas, 2008, p. 120).

Când păcatul originar care a marcat prelucrarea unui asemenea document politic (ce a contaminat şi spiritul în care s-au redactat unele texte de istorie literară) este atât de mare, nici „liberalizarea“ controlată sau „destalinizarea“ nu putea fi ceva durabil. Fireşte, din 1965 Declaraţia din aprilie nu a mai fost invocată ca document politic suprem; dar orientarea anunţată de ea s-a păstrat. N. Ceauşescu a pus surdină incriminării Anei Pauker (reabilitată totuşi fără publicitatea din cazul Pătrăşcanu). Acelaşi Ceauşescu – în primii săi ani ca secretar general – renunţă practic la vechea cerinţă ideologică (o artă realist socialistă), numai că în curând umanismul socialist pe care îl pretinde reflectat în literatură şi artă va ajunge să semene cu ideologia artistică unică a anilor 1948–1963. Ceea ce diferă este intervenţia pentru respectarea acestei orientări ideologice (mult diminuată faţă de intervalul 1948–1953, de exemplu, ceea ce face posibil un firav pluralism: în sensul că protocroniştii şi activiştii politici primesc un răspuns, chiar dacă autocenzurat). În ceea ce priveşte pronunţarea numelor celor „vinovaţi“, se produce deplasarea de la grupul Pauker et co. chiar către Gheorghiu-Dej, cu o culminaţie la momentul aprilie 1968. Persoane izolate, chiar primul secretar al Partidului !, pot greşi, dar Partidul ca atare nu poate greşi niciodată!

Un alt caz interesant – de contaminare politică – este reprezentat de romanul „obsedantului deceniu“. Dar despre aceasta cu altă ocazie.

O primă versiune, restrânsă, a acestui text a apărut la 25 aprilie în revista Lapunkt.ro.