În 1959, industria petrolieră a devenit interesată de utilizarea energiei nucleare. Practic, s-a propus folosirea bombelor atomice pentru a fractura forajele. Edward Teller, tatăl bombei cu hidrogen, a organizat un miting în acel an la Lawrence Radiation Laboratory –astăzi, Lawrence Berkeley National Laboratory, pentru a discuta utilizarea pașnică a energiei nucleare. Teller a sugerat că aceasta ar putea fi folosită pentru minerit și lucrări de excavații. Comisia pentru Energie Atomică a SUA (The US Atomic Energy Commission) a fost de acord și a creat Project Plowshare (Proiectul Fier de plug), numit așa după versetele biblice din profeția lui Isaia (2.4): „…așa încât din săbiilor lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare”. Programul s-a concentrat la început pe utilizarea puterii atomului ca un uriaș excavator. Guvernul american s-a gândit chiar la ideea folosirii bombelor atomice pentru a săpa un nou port adânc în Alaska sau un nou canal prin Panama. Nici una din aceste idei nu s-a materializat, datorită unor probleme tehnice și temerilor legate de deteriorarea mediului înconjurător. Totuși, s-a încheiat un acord de colaborare între guvern și compania El Paso Natural Gas. Oamenii de știință cooptați în proiectul Plowshare doreau să știe dacă utilizarea exploziilor nucleare pentru fracturarea rocilor din găurile de sondă este posibilă și eficientă ca preț.
În 1967, oamenii de știință au detonat o bombă de 29 kilotone undeva în afara localității Farmington din New Mexico. Aplaudată de liderii politici locali și oficialii din partea statului, bomba a fost coborâtă 1.200 metri într-o sondă de gaz săpată într-o formațiune argiloasă. În urma detonației, s-a creat o cavitate de circa 50 metri în diametru. Numită Project Gasbuggy (Gâza de gaz), detonarea a avut succes. Dar gazul care a început să curgă în sondă conținea tritiu radioactiv și alți izotopi. Cercetătorii au decis să încerce o variantă mai puternică, în ideea că vor produce mai mult gaz și astfel vor recupera zecile de milioane de dolari cheltuiți pe bombe.
Următoarea explozie s-a numit Rulison, după numele unui oraș din vestul statului Colorado. Bomba Rulison a fost mai mare – 43 kilotone – și a explodat la o adâncime mai mare în sondă. (Pentru comparație, bomba aruncată peste Hiroshima în 1945 a fost de 13 kilotone). Fără multă publicitate, bomba Rulison a fost detonată în septembrie 1969, imediat după terminarea festivalului de la Woodstock. De data aceasta, măsurătorile au indicat că roca s-a fracturat pe o rază de 76 metri în jurul punctului de explozie. Când gazul a început să curgă din rocă în sondă, era amestecat cu cantități mari de tritiu și kripton-85. Comisia de Energie Atomică a studiat expunerea potențială care s-ar fi produs dacă gazul ar fi fost pompat prin conducte și oferit populației. Două orașe care ar fi primit cea mai mare doză de radiație de la arderea gazului în bucătării și sobe ar fi fost Rifle, situat lângă locul detonației și Aspen (stațiunea de schi cea mai șic din SUA). Doza ar fi fost mică, dar era vorba doar de un singur foraj.
Aceste încercări de a sfărâma rocile pentru a extrage hidrocarburi a atras atenția Casei Albe. Într-o cuvântare din 1971, Președintele Richard Nixon a vorbit despre faptul că găsirea unor cantități sporite de gaz natural „va fi una dintre cele mai urgente nevoi energetice în următorii câțiva ani”. Și el și-a exprimat sprijinul pentru „experimentele de stimulare nucleară care caută să producă gaz natural din formațiuni geologice compacte, care în prezent nu pot fi exploatate”[1]. Cu această aprobare de la cel mai înalt nivel, Proiectul Plowshare a continuat. Testul următor va cuprinde detonarea simultană a trei bombe, fiecare dintre ele mai mare decât cea folosită pentru Gasbuggy. Ele vor fi plasate suficient de departe una de alta astfel încât zona de impact va crea o vastă coloană verticală prin care va curge gazul.
Susținătorii proiectului au crezut că această metodă va rezolva deficitul energetic al SUA. Ei sperau că fracturarea nucleară ar putea deveni o tehnică comună, ceva care poate fi folosit în fiecare zi oriunde se sapă o sondă pentru gaze.
Explozia Rio Blanco, de asemenea în vestul statului Colorado, a avut loc în luna mai 1973, într-o perioadă de insuficient gaz natural pe piață. Cu două luni mai înainte, realitatea crizei energetice lovise un punct dureros, atunci când școlile de stat din Denver (capitala statului Colorado) fuseseră închise din lipsă de gaz pentru încălzirea lor. Sponsorii detonației nucleare au creat un buletin informativ – The Rio Blanco News –care anunța în primul său număr că „Gazul din Proiectul Rio Blanco ar putea reprezenta 10 ani de rezerve pentru Statele Unite”. Acest optimism nu a fost confirmat de rezultatele exploziei. Cele trei bombe au creat coloane verticale individuale, dar neconectate între ele. Gazul a ieșit numai din detonația cea mai de sus. În loc de rezerve pentru 10 ani, principala moștenire a detonațiilor este o placă oficială la locul exploziei care avertizează împotriva săpării solului sau forării fără permisiune din partea guvernului.
Fără să se lase intimidați, planificatorii Proiectului Plowshare au devenit și mai ambițioși. Următorul test, numit Project Wagon Wheel (Proiectul Roata de Căruță), a implicat dispozitive de 500 kilotone explozibil. Și acesta a fost doar începutul. Dacă ar fi reușit, Comisia de Energie Atomică și compania El Paso plănuiau între patruzeci și cincizeci de detonații pe an în sudul statului Wyoming (Pinedale). Dar de data aceasta, promotorii atomici și-au găsit nașul. Locuitorii din zonă s-au organizat ca să stopeze proiectul. Oamenii erau îngrijorați de impactul zguduirilor pământului asupra drumurilor locale și a canalelor de irigații. Partea economică a bombelor atomice a fost de asemenea supusă analizei. Departamentul Energie a declarat ulterior că au fost cheltuite 82 miliarde dolari pentru proiect și chiar dacă gazul ar fi curs suficient în următorii 25 de ani, numai o mică parte din cheltuieli s-ar fi amortizat.
Nu este clar cum a fost anulat Proiectul Roata de Căruță, dar deputatul Teno Roncalio, singurul Democrat din statul Wyoming, a avut rolul decisiv. În ianuarie 1973 el a fost numit în Comitetul Unit al Congresului pentru Energia Atomică (Congress’s Joint Committee for Atomic Energy). O săptămână mai târziu, Roncalio a anunțat că fondurile pentru Roata de Căruță sunt eliminate din bugetul federal. În 1978 Roncalio a hotărât să nu mai candideze pentru realegerea sa. A apărut astfel o posibilitate pentru un tânăr republican. El va câștiga alegerile și va fi cel care va juca un rol major în răspândirea fracturării hidraulice ca șef executiv al companiei Halliburton. Numele lui era Dick Cheney.
Dacă interesul pentru fracturarea nucleară a dispărut, grijile pentru securitatea energetică s-au amplificat. În noiembrie 1973, Președintele Nixon a promis să elimine importurile de petrol până în 1980. Fără succes. În luna august a anului următor și-a prezentat demisia ca președinte.
Rezervele de gaz natural deveniseră atât de mici încât Congresul a adoptat o lege în 1978 care făcea ilegală orice nouă construcție a unei termocentrale pe gaz. Până când legea a fost abrogată nouă ani mai târziu de către Președintele Reagan, Statele Unite construiseră termocentrale pe cărbune care furnizau 81 gigawați de electricitate. Aproape un sfert din acele termocentrale pe cărbune sunt încă în funcțiune. Oficialii guvernamentali au simțit că nu au ce să aleagă. Noile zone gazeifere care fuseseră între timp descoperite erau mici ca volum de producție, iar patru din cinci foraje săpate pentru gaze nu au fost productive.
Confruntat cu o criză energetică în plină desfășurare, guvernul a încercat o multitudine de soluții. S-au făcut eforturi pentru a scădea cererile de energie. Limitele de viteză au fost coborâte pentru ca să se economisească benzina și motorina. Au fost și încercări de a impulsiona ofertele de energie.
În anii ’70 guvernul federal al SUA a inițiat Eastern Gas Shales Project (Proiectul gazelor de șist estice) și zeci de proiecte pilot de fracturare hidraulică; de asemenea, a sprijinit cercetarea privată și publică. Aceste eforturi au fost determinate de criza energetică din 1973, când țările arabe membre ale OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) au impus un embargou pe exportul de țiței ca măsură de pedepsire a Statelor Unite pentru ajutorul acordat Israelului în războiul de Yom Kippur. De asemenea, guvernul a fost silit să adopte măsuri de stimulare a cercetărilor și datorită reducerii pronunțate a rezervelor de gaze. Ca răspuns la criza energetică, administrațiile Ford și Carter au acordat prioritate căutărilor de noi surse de energie și tehnologii care să le pună în valoare. Între 1978 și 1991, guvernul federal a cheltuit 137 milioane de dolari pentru dezvoltarea acestor noi tehnologii. Industria și cercetătorii federali au început să se ocupe mai îndeaproape de modalitățile de exploatare a resurselor neconvenționale, printre care se numără și gazele de șist.
Laboratoarele naționale americane – Sandia și Los Alamos din New Mexico, precum și Lawrence Livermore din California, au produs programe computerizate pentru modelarea, monitorizarea și evaluarea proiectelor demonstrative. În 1979, eforturile comune publice și private de a aduce gazele de șist pe piață au fost formalizate prin Planul de Comercializare pentru Recuperarea Gazului Natural din Surse Neconvenționale (Commercialization Plan for Recovery of Natural Gas from Unconventional Sources) din cadrul Departamentului de Energie al SUA. Noi tehnici de prospectare seismică tridimensională, dezvoltate inițial de Laboratorul Sandia pentru minele de cărbuni, au fost utilizate pentru localizarea fracturilor din argile și vizualizarea formațiunilor gazeifere adânc îngropate.
În 1980, la un an după cea de-a doua criză energetică din 1979, generată de revoluția iraniană, Congresul SUA a adoptat Windfall Profits Tax Act (Legea de taxare a profiturilor extraordinare) care a creat creditul pentru producția de gaz neconvențional (Secțiunea 29 a legii). Oferind o scutire de taxă de 0,50 $ pentru fiecare 28 metri cubi (1.000 cubic feet) de gaz neconvențional, legea a impulsionat creșterea fracturărilor hidraulice a argilelor gazeifere.
Un program mai puțin cunoscut, sprijinit de guvernul federal, s-a numit Programul de Cercetări pentru Gaze Neconvenționale (Unconventional Gas Research Program – UGR). Fondurile pentru acest program au fost destul de mici – 3o milioane de dolari a fost suma maximă alocată. Începând din 1977 și continuând în următorii câțiva ani, mare parte din fonduri au mers la unitatea de cercetare din Morgantown, Virginia de Vest, care studia gazul natural aflat în argilele din Munții Apalași. Industria energetică era conștientă de prezența gazului în acele argile, dar forajele erau puțin adânci și impredictibile ca volum generat de producție. Numai în locurile unde argilele erau fracturate natural – și aproape de suprafață – companiile energetice catadicseau să foreze. UGR voia să schimbe această situație. Au fost trimiși geologi în întreaga regiune pentru a studia caracteristicile argilelor. De asemenea, s-au săpat câteva sonde. În ce privește fracturarea, nimic n-a fost lăsat deoparte. UGR a încercat fracturări cu explozivi chimici și chiar congelarea rocilor cu agenți criogenici.
Unul dintre cercetătorii cei mai talentați care au lucrat în programul UGR a fost Al Yost. Pe parcursul a peste zece ani, el a încercat multe tehnologii noi care vor crea cadrul pentru ascensiunea fracturării hidraulice. Ca să studieze efectele acesteia, Yost și colegii săi ingineri au plasat camere minuscule în interiorul sondelor pentru a-și da seama ce se întâmplă acolo jos și au folosit unde seismice pentru a carta cu precizie fracturile create. Pentru prima dată, ei au încercat fracturarea hidraulică masivă – o tehnologie care numai după 20 de ani va deveni de rutină, o dată cu aplicarea ei de către compania Mitchell Energy.
Următoarea pagină a istoriei fracturării hidraulice se va scrie în Texas și Oklahoma. (VA URMA)
____________________________________
[1]Richard Nixon, Special Message to the Congress on Energy Resources. June 4, 1971 http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=3038#axzz1l0Kk8Ot8
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule profesor Crânganu
Nu am comentat până acum materialele dvs. pentru că nu aveam nimic de adăugat.
Am avantajul de a avea o meserie asemănătoare (sunt inginer chimist) și vă pot înțelege și aprecia argumentele. Din păcate, în România, eco-panicarzii au introdus în aceeași oală exploatarea cu cianuri a minereurilor aurifere și exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică; ori sunt situații complet diferite. A contribuit și sistemul românesc al acordării redevențelor, alături de incompetența factorilor guvernamentali. A contribuit și incompetența (și lipsa de răbdare în a citi un material tehnic) a numiților eco-teroriști.
Bănuiesc că argumentul unei eventuale independențe energetice și al rezistenței la șantajul economic rusesc nici măcar nu a fost luat în considerație.
Altfel, cu stimă, mulțumiri și bune urări.
Domnule Brăgărea,
Vă mulțumesc pentru comentariile și urările dv.
Domnule Bragarea, din pacate, desi sunt chestiuni total diferite, atat exploatarea cu cianuri cat si fracturarea hidraulica produc DAUNE mediului inconjurator! In cazul fracturarii e vorba de infiltrarea in diversele paturi sedimentare, dar mai ales in apa freatica, a diversilor compusi chimici (toxici de altfel!) care sunt pompati in timpul „fracturarii”.
Sau dumneavoastra aveti impresa ca se pompeaza doar apa? Ma indoiesc…
Am explicat de n-ori că infiltrarea in diversele paturi sedimentare, dar mai ales in apa freatica, a diversilor compusi chimici (toxici de altfel!) care sunt pompati in timpul “fracturarii” este o falsă problemă. Dacă veți citi, printre altele, articolul meu de Circulatia apei subterane -Implicatii asupra fracturarii hidraulice, veți remarca, sper, că, din punct de vedere fizic și geologic, este practic imposibil să penetrezi mii de metri de rocă, de cele mai multe ori impermeabilă, cu substanțele chimice pompate la 2-3.000 adâncime. Am mai comentat aici pe Contributors și am întrebat de fiecare dată care este driver-ul (forța) capabil să împingă în sus, adică contra gravității, învingând permeabilitatea extrem de mică, acele substanțe chimice presupuse, de dvs. și de alții ca dvs., ca poluatori potențiali ai apei freatice. Am mai afirmat că fracturarea hidraulică a împlinit anul acesta 65 de ani de folosire, timp în care s-au fracturat peste 2.000.000 (DOUĂ MILIOANE) de sonde în întreaga lume, inclusiv în România, și nu s-a constat încă nici o poluarea a apelor freatice cu acele substanțe folosite în timpul fracturării. Ce vreți mai mult de-atât?!
Dacă, totuși, vă interesează mai multe detalii tehnico-științifice, v-aș sugera să vă documentați, printre altele, și despre rolul osmozei (două tipuri) și a etanșarii capilare în sechestrarea fluidelor pe durate geologice (sute de milioane de ani). În fine, cu riscul de a fi acuzat de lipsă de modestie, vă pot spune că găsiți răspunsuri la multe din întrebările care vă frământă citind cartea mea, recent publicată, Gazele de șist și fracturarea hidraulică – Între mit și realitate
@ io
Orice exploatare a resurselor naturale produce daune mediului înconjurător. Este necesară o analiză de optim – merită sau nu, precedată de o fază de explorare.
Redevențele – în România proprietarul terenului nu are practic avantaje dacă în subsolul proprietății se descoperă resurse.
Nu cred că se mai poate reveni la problemele Revoluției Industriale, când se distrugeau mașinile pentru a menține locuri de muncă.
Cât de toxici credeți că sunt compușii chimici care se infiltrează în paturile sedimentare/pânza freatică? Nu vi se pare mai firesc să se lucreze la îmbunătățirea tehnologiilor/controlului/sistemului de penalități decât să se renunțe la exploatarea unei resurse?
Și existența materială aa dvs. și a mea produce DAUNE mediului înconjurător, însă nu am intenția de a renunța – cel puțin deocamdată.
Sincer, susțin exploatarea resurselor naturale cu maximum de valoare adăugată și cu minimum de daune. Însă am impresia că s-au uitat posibilitățile de chimizare ale metanului, etc., etc.
D-le Bragarea, mesajul dvs. rezuma magistral, desi probabil involuntar, unde rezida problema si de ce protesteaza si multi oameni de buna credinta, bine informati si pregatiti – indiferent cum alegeti sa-i insultati dvs., dl, Profesor sau rent-a-mouth ca de-alde Negrea.
Propozitiile dvs. sunt teoretice, descriu, fiecare, cum ar trebui sa se petreaca lucrurile, nu cum se intampla si cum se vor intampla ele in realitate. Cei care protesteaza sunt mult mai bine conectati la aceasta realitate romaneasca si de aceea se si tem.
Analiza de optim, studiu de impact. Ati auzit dvs. ca ar fi facut cineva asa ceva in Romania? Aveti cunostinta cum ca ar urma sa se faca, macar ca se intentioneaza asta??? Tot ce-am auzit sunt niste baiguieli politicianiste, precum si o tacere asurzitoare, atat din partea autoritatilor, cat si din partea companiilor, cand li s-au cerut declaratii raspicate ca va exista o evaluare serioasa dupa faza de explorare si ca acordurile respective nu se refera si la exploatare. „Vom respecta legea”, cu mesajul implicit ca oricum legea o schimba oricand guvernul asa cum vrem noi, printr-o ordonanta de foaret mare urgenta.
Redeventele. Proprietarul terenului nu numai ca nu are avantaje – are numai dezavantaje, si inca uriase. Pornind de la batele-n cap de care stiti si terminand, daca e nevoie, cu exproprierea.
Cat despre redevente, tot ce-aud de 2-3 ani incoace sunt scremetele guvernelor de-a le face cat mai mici, eventual zero, ba poate chiar negative, sub forma vreunor dragute subventii sau facilitati fiscale.
„Nu vi se pare mai firesc să se lucreze la îmbunătățirea tehnologiilor/controlului/sistemului de penalități…?”
Daca aveti dvs. stiinta cum ca asa ceva se petrece in Romania, sau urmeaza a se petrece in viitorul apropiat, ca si-am luat cineva angajamente, ca exista un plan etc., sunt numai ochi si urechi. Deocamdata, dupa stiinta mea, in aceste domenii interesul autoritatilor este nul. Zero. Nada.
Adevarul despre toata aceasta poveste a fost cel mai bine si mai clar spus, cum altfel, tot de un american. George Friedman de la Stratfor, vorbind la Pro TV (http://stirileprotv.ro/emisiuni/dupa-20-de-ani/analistul-american-george-friedman-ne-avertizeaza-gazele-de-sist-sunt-arma-cu-care-puteti-preveni-razboiul.html).
Dl. Friedman spune multe lucruri interesante, ca aici se pot face multi bani, ca americanii vin aici sa faca multi bani, ca guvernul roman a inteles ce are de facut, ca, daca un guvern face un targ prost, cele care-i succes trebuie oricum sa-l respecte samd.
Paragraful-cheie in ce priveste subiectul nostru mi s-a parut insa asta: „Gazele de sist ar putea polua mediul, dar… Romania vrea sa fie sigura ca restul Europei are suficient gaz ca sa nu poata fi santajata de rusi, altfel Romania va fi izolata, asa cum a fost in timpul Razboiului Rece.”
MAGISTRAL!!! Altfel spus, e nevoie de un efort conjugat, in urma caruia Europa sa capete gazul, americanii sa capete banii, iar romanii sa capete… sa capete… ce? Poate niscaiva poluare, poate niste zone putin devastate – doar doua-trei judete, acolo, ce mare lucru… – poate niste (zeci de mii) de oameni stramutati, ciomagiti, lasati fara cele necesare unui trai oricum saracacios…
Dar, cu siguranta, vor exista si felicitari ca suntem buni cetateni europeni, vor exista batai pe umar, vor exista multe si frumoase promisiuni etc., etc., etc.
Asta e, vremurile grele cer decizii radicale si daca intamplarea a facut ca gazul europenilor si banii americanilor sa se odihneasca sub dealurile taranilor vasluieni, n-avem ce face, cineva trebuie sa se sacrifice… Unii cu gazul, altii cu banii, iar noi cu paguba, mi se pare o afacere corecta.
In alta ordine de idei, mai lasati-o pe-asta cu independenta energetica si santajul economic rusesc. V-am spus-o si intr-un comentariu la articolul d-lui Negrea, v-o spun si aici – Gazprom exploreaza dupa gaze in vestul Romaniei, iar Lukoil in Marea Neagra (asta ca sa nu mai pomenim faptul ca toate companiile astea, in frunte cu Exxon si OMV, sunt la catarama cu Ivan), asa ca sustinerea exploatarii neconditionate – pentru ca despre asta-i vorba, de fapt, sa facem ciocul cat mai mic si sa nu punem nicio conditie – a gazelor de sist in Romania poate fi foarte bine si judicios interpretata si ca lobby pentru rusi.
Cat despre mesajul d-lui Profesor de mai sus, ca intotdeauna, domnia sa vede si explica si-n acest caz ceea ce-i convine. Ce nu-i convine, ignora. E atat de simplu.
In situatia de fata, ceea ce nu convine si ca atare e mai bine sa ne prefacem ca nu exista, este rata inspaimantator de mare de imperfectiuni ale tehnologiei. Fluidul respectiv nu trebuie sa urce prin 2-3 kilometri de roca impermeabila, cand o poate lua foarte usor pe langa sonda prost cementata, fisurata etc.
Subiect atins, de exemplu, aici: http://www.contributors.ro/economie/energie-economie/ghea%C8%9Ba-care-arde-%E2%80%93-hazard-geologic-bomba-climatica-sau-bonanza-energetica-2/
Daca tot veni vorba de lipsa de modestie, imi ingadui sa va recomand nu atat articolul (care e bun, dar se refera la cu totul altceva), cat comentariul d-lui Profesor, al lui Ulysses Errandus si, cu voia dvs., al meu. N-o sa va placa, dar poate va da totusi de gandit.
Iar asta se intampla „la ei”. La noi, Dumnezeu cu mila.
Fluidul respectiv nu trebuie sa urce prin 2-3 kilometri de roca impermeabila, cand o poate lua foarte usor pe langa sonda prost cementata, fisurata etc.
Fluidul respectiv nu este gazul metan – este un amestec lichid, asemănator terciului de mamaligă, de apă cu nisip și aditivi chimici, având o densitate mult mai mare decât a gazului metan. Împingerea pe verticală, prin 1-2 km de roca practic impermeabilă, a unui astfel de lichid implică existenta unor forțe geologice, nu antropogene. În plus, așa cum am sugerat și altui comentator mai sus, mai trebuie aruncate în balanță alte fenomene care vor menține fluidul de fracturare un timp indefinit în roca argiloasă: osmoza chimică, creatoare de presiune osmotică, osmoza difuzională (produsă de diferențe în concentrația fluidelor în contact), o combinație de tensiune de suprafață și adeziune a fluidelor miscibile/imiscibile (i.e., forțele capilare), imbibarea rocii argiloase cu fluid, etanșarea capilară, supra-presiunea, filtrarea de membrană etc.
Ca să nu mai lungesc (probabil) pendanta mea expunere, vă asigur pe dvs. și prietenii dvs. de idei că fluidul de fracturare nu va contamina apa potabilă: el va fi prizonier permanent în ceea ce eu numesc „închisoarea permeabilității” :-)
Cu tot respectul cred ca subestimati problema. Exista multe sonde in lumea asta in care, chiar si cu un banal CBL (un carotaj acustic simplu de cimentare) se poate vedea ca sunt cimentate f prost, ie cimentul s-a pierdut undeva pe alaturi prin fracturarea formatiunilor pe sute de metri (uneori cu coloana libera pe sute metri). NB asta in absenta fracturarii hydraulice planificate, care implica presiuni mult mai mari.
In plus fluidul de foraj nu trebuie numaidecat sa iasa la suprafata prin spatial inelar din spatele coloanelor, ci chiar prin interiorul burlanelor sau tubingului. Asta se cheama un kick is nu e un fenomen chiar necunoscut in industria de petrol.
Trebuie spus ca toate acestea sunt exceptii nedorite si ca intr-o operatiune condusa correct sansa lor de aparitie este foarte mica.
@Ulysses Errandus
„Subestimarea” de care vorbiti este pomenita intr-unul din articolele mele:
Fluidul respectiv este destul de departe de-a avea vascozitatea unui terci, pe de o parte pentru ca, asa cum am invatat de la dvs., este in proportie de peste 99% apa, iar pe de alta parte pentru ca utilizarea unui terci ar fi contrraproductiva pentru chiar scopul sau, acela de a penetra intr-o retea cat mai densa si mai extinsa de fisuri microscopice.
Apoi, presiunea necesara pentru ridicarea zisului fluid la 1-2 km e de 100-200 bari, in vreme ce dvs. si prietenii dvs. de idei il injectati acolo la presiuni de 5-10 ori mai mari.
Asta ca sa nu mai vorbim de fluidul adus deliberat la suprafata si care, nu-i asa, va fi tratat cu toata atentia, seriozitatea si responsabilitatea caracteristice companiilor petroliere in general si celor romanesti in special.
In fine, discutia tinde sa devina suprarealista. Pe de o parte indicati (si laudati) un articol ai carui autori arata ca din 133 de probe nu mai putin de 25 au fost contaminate, iar pe de alta parte dati asigurari cu toata seninatatea ca n-o sa fie niciodata nicio problema.
@Prostu’ satului
Apoi, presiunea necesara pentru ridicarea zisului fluid la 1-2 km e de 100-200 bari, in vreme ce dvs. si prietenii dvs. de idei il injectati acolo la presiuni de 5-10 ori mai mari.
Aveti un asa talent la citire diversionista, incit ma vad nevoit sa nu va mai iau in consideratie pe viitor. Presiunea de injectare pe care am indicat-o intr-un unul din articolele mele era cuprinsă între 130- 500 atmosfere, adica aproximativ intre 130 – 500 bari. Adica, maxim de 2.5 ori mai mare (500:200 bari). De unde ati scos presiuni de 5-10 ori mai mari???
Apoi, va prefaceti sau chiar nu stiti ca injectarea fluidului de fracturare se face printr-un tub gol (rezistenta minima, permeabilitate infinit mare), iar ascensiunea aceluiasi fluid la suprafata s-ar face prin 1000-2000 metri de roca, cu permeabilitati extrem de mici si cu alte „probleme” detaliate intr-un raspuns mai sus.
Astfel de diversiuni, pe care le-ati mai practicat si alta data, va recomanda din nou pentru un titlu pe care vi l-am acordat anterior si vi-l reinnoiesc acum (va amintiti titlul, nu?)
Aceste vorbe care ne doare…
Nu-mi amintesc unde-ati scris de 130-500 de bari, dar oricum n-are importanta, pentru ca mai peste tot – adica inclusiv pe site-urile companiilor care utilizeaza frackingul de mare volum – scrie de 800, 1000, sau chiar 1200-1300 de bari (sa-mi spuneti daca e nevoie sa va dau si cateva linkuri). Si, cu tot respectul, parca mai degraba imi vine sa-i cred pe ei decat pe dvs.
Si, cum am observat si altadata ca uneori va mai incurcati la cifre, iaca si calculul: 1000 este de 5 ori mai mare decat 200, respectiv de 10 ori mai mare decat 100. Simplu, nu?
Altfel, ca tot veni vorba de diversiuni, e amuzant cum va legati de niste socoteli marunte si pretins gresite, dar omiteti elegant sa rezolvati contradictia (pe care, culmea, tot dvs. ati supus-o atentiei cititorilor, nu diversionistul de mine) dintre „nu-i niciun pericol, nu-s probleme, nu se poate intampla nimic rau” si „din 133 de probe, 25 au fost contaminate”.
Vorba ceea, stiinta e singura adevarata, sa nu ne impiedicam de fapte.
Cat despre titlul cu care inteleg ca m-ati mai onorat si alta data, nu mi-l amintesc nici pe asta, dar nu-i bai, acordati-mi-l din nou, in clar. Sunt obisnuit cu insultele celor ramasi in pana de argumente.
F. interesante articole.
Va multumesc pt efort si astept continuarile.
Numai bine!
Domnule Cranganu, ati adus vorba intr-un articol anterior despre frackingul de mare volum, sugerand (sau cel putin asa am perceput eu) doar, tangential, ca ar fi o tehnologie mai noua, care inca nu a apucat sa se extinda.
Avand in vedere ca ecologistii din Romania promoveaza articole cum ar fi acesta, https://www.facebook.com/mircea.vintilescu/posts/722889704464316?fref=nf , girate cu CV-ul cu impact public al unui profesor si proiectant in domeniul geotehnicii (activist in cadrul unui ONG ecologist), va rog sa acordati mai multa prioritate dezvoltarii si detalierii subiectului numit „fracking de mare volum”, cu atat mai mult cu cat publicul romanesc este dispus sa redistribuie acest articol pe retele de socializare fara intelegerea si cu atat mai putin descrierea comparativa a tehnologiei.
Exista multe aberatii publicate pe diverse site-uri de diversi ignoranti (d.ex., in articolul citat, autorul vorbeste de o galerie subterana, nesprijinita, cu diametrul de 3,2 m, aflata la 2.200 m adincime!!!). Pentru astfel de oameni am scris si publicat cartea „Gazele de sist si fracturarea hidraulica – Intre mit si realitate” (http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/%E2%80%9Cgazele-de-sist-si-fracturarea-hidraulica-intre-mit-si-realitate%E2%80%9D-de-constantin-cranganu/)
Am discutat o situatie similara celei indicate de dv. in capitolul 17 „Gazele de sist, fracturarea hidraulica si datul cu parerea pe Internet”
Nici nu as fi adus cazul in discutie daca ar fi fost vorba de ignoranta. Dumnealui chiar e geotehnist asa cum se recomanda si, adaug eu, manager la societatea de proiectare „Aquaform” din Bucuresti. Deci dezinformeaza constient, dar motivatia ramane obscura. Sa fie oare agitatia necesara obtinerii de finantari pentru ONG-ul ecologist ?