În Univers orice organism crește necontenit pînă apare anticorpul său. Totul apare dintr-o nevoie și cu un rost… nimic nu este întâmplător.
E frumos să te poți considera muzician, artist… mai ales de jazz, de blues, de rock sau de world music… Da, prin așa ceva devii interesant și intrigant pentru toți ceilalți. Ești diferit și te simți mai special… așa și este, suntem diferiți… prin frazare, prin aspirații, talent, disponibilitate și asumarea pumnului primit tocmai de la cei pentru care ne dăruim și jucăm acest rol.
Dar oare conștientizăm cu toții asta? Oare simțim nevoia să aparținem unui bresle? Suntem în stare să ne purtăm drapelul – cu tot ce implică acest lucru – pe care am jurat atunci cînd ne-am decis asupra vocației noastre? Cunoaștem și acceptăm oare codul deontologic al breslei noastre mondiale? Ne preocupă oare îndeajuns viitorul nostru atît profesional cît și social? Avem oare o breaslă în România? Ne permitem oare o breaslă în România?
Sau poate ca unii dintre voi se mulțumesc doar cu iluzia momentului și cu acele cîteva frînturi de trepidație scenică care – în mijlocul aplauzelor prietenești și a bătăilor laudative pe umeri în compania berilor oferite gratis, vă crează marele sentiment catarctic de super împlinire artistică.
Iar noaptea tîrziu, în drum spre adăpostul vostru călduț sărînd șotronul pe stradă în beția marilor speranțe și a proiectelor geniale uitați să vă mai gîndiți din ce veți plăti facturile mîine…
Mda, poate unii încă mai au o susținere domestică, iar altele – cîțiva ani trecători la rînd, se mai pot bucura de admirația ‘lucrativă’ a unor gentilomi generoși… Dar anii trec, părinții nu mai au de unde să finanțeze… și la urma urmei de ce ar mai face asta, iar fetele îmbătrinesc și ele, nu? Din ce veți trăi dragii mei? Piața este suprasaturată deja… Ne confruntăm cu o inflație de talente, ceea ce cu siguranță este un lucru benefic din punctul de vedere al publicului consumator…
Dar din punctul nostru de vedere, ai celor care frunizăm talentul, situația nu este bună deloc. Mai ales ca ne-am ales genuri muzicale atît de străine filonului ancestral și cultural spațiului în care trăim… Am ales voluntar și nesilit de nimeni această formă de dezaprobare și exil… să ne disociem de mediul înconjurător – cu care nu suntem de acord și vrem să arătăm cît de speciali și geniali suntem… nu? Pentru că totuși, noi cîntam jazz, blues și rock… right on, baby!
Vezi? Aceste frămîntări folkloriștii și lăutarii nu o au… ei se simt în largul lor bucurîndu-se de protejarea firescului neaoș, moștenit din tradiția kitschoasă ale ansamblurilor profesioniste și a nunților serioase atit de bine servite de impresarii/producătorii de ieri și de azi… ei doar pentru folklor simt catarzisul… de acolo se trag și ei… o doină sau o sîrbă nu are cum să concureze cu Coltrane sau nici măcar cu Kenny G în inima lor… Dar ne place sau nu, de ei depinde show buisness-ul în România. Ei decid, ei organizează, ei centrează și tot ei dau cu capul… Momente vesele, folklor, puțină muzică ușoară și iată că se pleacă în turneu… Ei pur și simplu nu înțeleg nimic din ce facem noi… de asta nu suntem chemați în nici o șușă…
Unde și cum vă veți mai face loc în această industrie atît de incultă, infectată și ticăloasă? Cum credeți că veți putea cîștiga existența acolo unde s-a impus un model de business doar în avantajul celor care vînd berile și fripturile în acele locuri mici unde voi cîntați cu atîta dăruire artistică? În condițiile în care creația voastră liber exprimată NU are loc în mass media PREFERENȚIALĂ – să nu spun ‘coruptă’… În condițiile în care accesul vostru la publicul larg este extrem de limitată și frînată de anumiți ’colegi’ de renume care aparțin unei ‘fraternități’ care s-a format încă în epoca utecisto-proletcultistă, iar ei se țin cu dinții de bucățica lor bine protejată și mult gustată de cei ce administrează banul public… Aici motivele și practicile sunt variate, iar ’cercul de încredere’ a banului public este de nepătruns… Aici intri ’by invitation only’.
Cum să-ți permiți să te gîndești la un trai decent din muzica ta în condițiile în care la tine în țară pierzi joburile în favoarea ‘artiști străini’ – poate nu știai, dar aproape peste tot în Europa se impune de către sindicatul sau asociația muzicienilor din țările respective o viză de lucru în cazul în care prestezi oficial, tocmai în ideea protejării muzicienilor din teritoriile respective. Managementul artiștilor străini cap de afiș care vin în România întreabă de ’union clearence’ – ei știu foarte bine regulile jocului, dar spre marea lor surpriză organizatorul român ignoră aceste lucruri pentru simplul motiv că i se permite să le ignore și că nu are de la cine să ceară un astfel de aviz. Neavînd nici o legislație în acest sens și nefiind creat un sistem de penalizări pentru cei ce eventual ar încalcă aceste legi, fiecare iși face de cap. Să nu mai vorbesc de direcționarea eronată a timbrului muzical (poate tu nici nu ai auzit de așa ceva, că pe acel nor mov al iluziilor tale nu se știe despre asta, nu?). Este vorba de 5% din valoarea unui bilet – gîndește-te cît înseamnă asta, să zicem la Sala Palatului, în cazul în care se vînd 3000 de bilete în medie cu 100 de lei bucata, iar asta aproape în fiecare două zile. Sumele acestea se strîng frumușel și ajung în Uniuni și asociații nepotrivite. În loc să între în conturile unei organizații profesionale de performeri (atenție, nu vorbesc despre organisme de gestiune colectivă a drepturilor conexe – despre acestea voi scrie altă dată) care NU exista. În România NU există breasla muzicienilor liber profesioniști, organizația celor care doar din această activitate generează venituri.
Acestea sunt doar cîteva din multele aspecte care stau la baza frustrărilor și nesiguranței noastre existențiale.
Dar poate că pe tine te lasă rece, poate te irită orice fel de asociere sau organizare care iți aduce aminte de poveștile proletcultiste pe care le-ai auzit și de care te ferești pentru că tu bineînțeles faci parte dintr-o generație liberă și genială cu un imens potențial și că oricum toți prietenii tăi sunt încîntați de talentul tău… bravo!
Uiți un mic amănunt totuși… și anume că în momentul în care te-ai urcat pe o scenă (fie ea de club, de sală mare sau în aer liber) cineva deja cîștigă bani pe seama ta. Iar tu rămîi îmbătat doar de gloria momentului și eventual primești niște bani de taxi… Dar ce muzician imens și talentat ești! Nu-i așa?
Să nu mai vorbim despre motivațiile diferite pentru care aveți pretenția să fiți considerați artiști de jazz, rock sau blues… De la descoperirea vocației – care de obicei survine în jurul vârstei de 14-15 ani, trecînd prin dorința voastră împunătoare de a vă disocia de tot ce vă înconjoară (vă înțeleg perfect la acest punct) pîna la alimentarea iluziilor legate de garanția unui succes doar pentru că sunteți diferiți, e o cale lungă…
Succesul așteptat niciodată nu este gratis. Pe lîngă investițiile serioase în educarea și formarea ta, în echipamente și instrumente, în pr și pachete de promovare trebuie să mai ții cont de un anumit cod și un set de reguli bazate pe o anume ierarhizare și respect.
Nu uita, că sunt generații înaintea ta care au pavat drumul pe care tu acum calci mult mai ușor precum era pe timpul lor. Dacă vei avea tăria și integritatea să petreci o viață întreagă dedicată muzicii tale atunci vei fi și tu atent la acel drum pavat de tine pe care îl vei preda celor ce vor veni după tine… What goes around, comes around!
Fără o formă de sindicat, sau o asociație, sau uniune nu avem nici o șansă să obținem dreptul la un trai decent cu anumite certitudini existențiale. Exact așa cum se întîmplă în alte țări din UE – despre USA sau Canada să nici nu mai vorbim. Pur și simplu nu aveți voie să judecați emoțional și preferențial… asta nu este un cocnurs de frumusețe sau un festival cu premii… Este vorba de simpla noastră existență unde reușita impunerii depinde doar de numărul nostru… avem nevoie de volum !
E frumos să ai curajul să te consideri muzician perfomer, indiferent de genul pe care îl practici…
Doar tu îți poți alege cursul destinului între amatorismul artistic sau profesionalismul nemilos…
Muzica la care ne place să ne raportăm – cred că pot să-mi permit să vorbesc și în numele vostru – a fost deturnată de lăcomia ticăloasă a prostului gust…
Altă șansă nu ne-a mai rămas decît exilul din calea fluxului gunoaielor mediatice făcînd slalom prin bogăția ofertelor retardate.
Dacă vreți să se schimbe ceva fundamental atunci puneți deoparte orgoliile și imfatuarea și gîndiți-vă… Sunteți destul de maturi să vă pese de viitorul vostru?
Și încă ceva… Suntem ceea ce ne permitem sa fim… nimic mai mult…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
who cares about dust and tiny particles ?
cind o supernova moare, sau altfel spus, cind se alege praful si pulberea de ea, alte planete si alti sori (mai mici) isi trag seva din ea (precum viermii care devoreaza cadavrul). materia imprastiata din steaua care tocmai a murit se alipeste astora nou formate. a venit si timpul slumului / mahalalei / ghetoului ? in libertatea si infinitatea optiunilor nimic nu este imposibil.
Domnule Weinberger, presupand ca veti citi acest comentariu, cred ca ar fi util sa vedeti lucrurile si dintr-o alta perspectiva.
1. Profesiunile precum cea a dumneavoastra comporta anumite particularitati. Societatea moderna in care traim (insa lucrurile nu au fost cu mult diferite nici in trecut) se bazeaza pe niste reguli, dintre care una de baza este: ca sa traiesc relativ decent trebuie sa gasesc o formula de a avea un venit multumitor si in limitele legale oferind ceva ce poate fi cumparat. Situatii asemanatoare apar si in alte profesiuni artistice sau mai putin artistice (si in stiinta se poate intampla ceva similar). O posibila solutie ar fi aceea: imi impart munca in doua parti, una pur creativa/interpretativa si cealalta didactica. Intr-o cu totul alta zona de creatie, eu impreuna cu cea mai mare parte dintre colegii mei de profesie asta facem: ne dedicam o buna parte din timp si energie educatiei iar cealalta parte o dedicam creatiei (care nu se vinde prea bine, sau chiar deloc).
2. In Romania este foarte mare nevoie de educatie muzicala si cred ca se pot gasi forme oneste de a educa oamenii la oricare dintre nivelele pe care le doriti, trebuie doar sa cautati si veti gasi. Fara educatie muzicala facuta in mod consecvent, degeaba ne tot vaitam ca ne sufoca prostul gust. Hai sa ne adunam eforturile si sa militam pentru educatie muzicala: desi pentru mine muzica este doar un hobby, ii inteleg foarte bine valoarea si am facut-o parte din viata mea, la nivelul la care o pot face eu, ca amator. Sper sa fiti de acord cu mine, desi aprecierea pentru o creatie muzicala poate fi facuta si de oameni fara nicio pregatire muzicala, cea mai buna apreciere apare dupa ce tu insuti ai trecut macar prin fundamentele muzicii. Este nevoie de efort sustinut pentru a schimba perceptia muzicala a acestui popor. Literatura muzicala, educativa si/sau interpretativa se gaseste atat de greu in Romania: sunt convins ca puteti face ceva si in directia asta.
3. Sindicalizarea sau asocierea profesionala (eu fac o distinctie intre cele doua forme de organizare) poate oferi foarte mult daca este bine facuta. Pentru asta insa trebuie efort conjugat de organizare, tenacitate, bunavointa, si multe altele. Insa, cine sa o faca in locul celor direct implicati?
Cu cele mai bune ganduri.
În domeniul muzical, breasla a încetat să mai funcționeze odată cu apariția casetei audio.
Pe vremea înregistrărilor pe discuri de vinil, dacă nicio casă de discuri nu te accepta, rămâneai un anonim. Odată cu apariția casetei audio, oamenii și-au putut difuza producțiile artistice, indiferent dacă ele erau pe gustul șefilor breslei sau nu. Formații ca Azur sau Frații Pește existau și pe vremea lui Ceaușescu și aveau publicul lor.
Avea Richard Branson niște considerații pe tema asta, după ce a vândut Virgin Records cu 1 miliard de dolari :P În mod sigur el n-a auzit de Azur și de Frații Pește, dar nu e treaba breslei să hotărască ce are voie publicul să asculte și ce nu.
Inclusiv în prezent, Andre Rieu este criticat de o mare parte a breslei, pentru că ”vulgarizează” muzica simfonică. Ei, publicul educat n-are decât să asculte muzică simfonică autentică, publicul larg se mulțumește cu Andre Rieu, indiferent ce zice breasla. Cam asta-i.
Domnule Weinberger, din pacate discurile dumneavosatra sunt de negasit pe Amazon sau pe Elusivedisc, deci greu sa va asculte cineva in „caldura” casei, cu un Jack Daniels in fata.
Altminteri, ca iubitor de muzica va pot spune ca preferintele mele in materie de blues s-au cam oprit la productiile anilor 70… si s-au reluat cu cele „moderne”, din 2000 incoace (dar tot cu batranii, in revenire puternica si cu aceeasi verva de a „rupe” un Stratocaster sau Steel Guitar). Am observat o trecere de la blues la jazz (si invers), astfel incat am discuri pe care-mi este greu sa le „categorisesc”. La o colectie totala – deci nu doar blues ci preponderent jazz – care se apropie de 3000 de albume nu cred ca 2-3 discuri scoase de catre dumneavoastra mi-ar strica, ramane sa ma indrumati de unde sa le obtin.