De la Nicolae Steinhardt la George Copos

De-a lungul secolelor, istoria a consemnat cazurile unor persoane rarisime care, private de libertate, au reuşit în detenţie să imprime vieţii o nouă viziune, ce a constituit un stimulent inclusiv pentru eul lor creator. Puşcăria i-a ajutat să se redescopere, în sensul nobil pe care o asemenea experienţă traumatizantă o poate avea asupra cunoaşterii sinelui: i-a forţat să atingă nuditatea vechiului eu şi să îl reînveşmânteze cu alte valori, cu alte principii, cu o altă forţă morală.

Pentru aceştia, închisoarea a reprezentat idiomul realităţii ce a stat la baza regenerării lor spirituale. Multe capodopere şi personalităţi covârşitoare s-au modelat acolo. “Don Quijote” a fost scris de Cervantes, parţial, în închisoare şi, la fel, “Justine” a fost compusă de Marchizul de Sade în Bastilia. Nelson Mandela nu ar fi devenit învingătorul apertheid-ului fără cei 27 de ani de închisoare, iar Dostoievski, fără deportarea în Siberia şi anii de ocnă petrecuţi acolo, nu ar fi ajuns la redescoperirea de mai târziu a sufletului ortodox.

Pentru Jean Genet, închisoarea i-a redirecţionat trecutul de vagabond certat cu legea către un viitor artistic şi, fără ea, poate nu l-ar fi cunoscut pe Cocteau. Nicolae Steinhardt, fără a fi fost condamnat în “lotul Pillat-Noica” la mulţi ani de muncă silnică, nu ar fi dat naştere capodoperei “Jurnalul fericirii”, iar Oscar Wilde, acuzat de comportament indecent, nu ar fi compus niciodată “De profundis”.

La polul opus, Aleksandr Soljeniţîn, un zek (deţinut) ce a petrecut ani buni în închisorile Gulagului, a descris în “Viţelul şi stejarul” infinitele dificultăţi întâmpinate pentru a scrie şi, mai ales, pentru a publica, iar alţii, precum Petre Ţuţea, după ani grei de puşcărie în închisorile comuniste, nu au putut publica o singură carte în timpul vieţii.

În interiorul închisorii, sufletele şi minţile acestor indivizi excepţionali au atins o elevaţie ce a făcut posibilă aducerea în conştiinţa oamenilor a unor orizonturi aflate dincolo de percepţia mundană obişnuită. Fără îndoială, exemplele de oameni pentru care puşcăria a fost o sursă de catharsis sunt nenumărate, iar mulţi au descoperit un înţeles mai adânc al vieţii fără a atinge grandoarea artistică şi morală a celor câţiva menţionaţi mai sus.

Şi tocmai în această idee propun, hic et nunc, să dăm o raită printre oamenii greu incercaţi de închisoare ai zilelor noastre, oameni care, ajunşi între pereţii celulelor, şi-au descoperit vocaţia de scriitori. Aidoma lui Napoleon care, exilat pe Sfânta Elena, şi-a dictat memoriile contelui de la Cases, sau lui Marco Polo, care şi-a povestit călătoriile colegului de celulă, Rustichello da Pisa, mulţi puşcăriaşi români, hiperactivi în libertate, au devenit fiinţe ultrareflexive în închisoare, şi-au luat eul artistic drept secretar personal sau confesor şi s-au hotărât să contribuie la sporirea patrimoniului cultural universal prin cărţile pe care nu au avut niciodată ocazia să le scrie când se aflau de partea cealaltă a zăbrelelor.

Cu voia dumneavoastră, mă voi opri numai asupra ultimului exemplar al acestei ilustre pleiade de puşcăriaşi care s-a pus pe scris capodopere: Copos George, în speţă.

Vă vine să credeţi ori ba, a sa domnie a compus, cât timp a stat la zeghe, o carte intitulată “Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI”, carte „datorită” căreia i s-a redus semnificativ perioada de detenţie.

Fără urmă de sarcasm, există cineva în această ţară convins că domnul în cauză are habar cine a fost Lăpuşneanu Alex, Movilă Ieremia, Cercel Petru sau în ce secol s-a răzbit cu turcii Cel Mai Mare Ştefan al tuturor timpurilor moldoveneşti? Credeţi că, dacă îl întrebaţi prin ce se caracterizează, în linii generale, perioada renascentistă sau fanariotă, ar fi capabil de altceva în afară să-şi încrunte bolovănos distinsa chelie, producând vălurele ridate de la sprâncenele-i stufoase până la ceafă?

În mod firesc, ar fi fost suficient ca cei din comisia care cerceta originalitatea lucrării să afle titlul cărţii ca să-l trimită înapoi la celulă: „Jorj, ce-i cu tema asta? Vrei să te încingă nenea cu nuiaua? Scuze că nu citim mai departe de titlu, dar noi, membrii comisiei, ne crăcănăm de râs şi bulăul se presupune a fi un loc de penitenţă, nu pentru pozne a la Bendeac. Marş înapoi în temniţă!”

Sincer, asociaţi numai aceste cuvinte: „principi români”, „secolele XIV-XVI”, „Ţara Românească”, cu obişnuitul limbaj de lemn al lui Copos George şi veţi înţelege la ce mă refer. Vi-l imaginaţi oare stând la o şuetă cu cineva şi discutând orice subiect ar putea implica, la un moment dat, apariţia acestei propoziţii din gura sa:

-Dragul meu conviv, alianţele matrimoniale în secolele XIV-XVI…?

Acum, de dragul coincidenţei, să spun că am scris şi eu patru cărţi. Mă rog, în zece ani, că-s mai încet la minte. Pe de altă parte, Copos George, fiind părtaş cu acte în regulă al acelor vremuri ce puneau preţ pe “personalitatea multilateral dezvoltată”, a publicat într-un singur an, recte 2014, la editura Niculescu, tot patru cărţi. Toate scrise în închisoare. Repet: nu una, nu două, nu trei, ci patru. Despre turism, despre Tuşnadul medieval, despre franciză şi management în industria hotelieră şi, crème de la crème, despre alianţele matrimoniale ale principilor români.

Ce e uimitor e că niciuna n-a fost scoasă la vânzare. Tirajele au fost ridicate integral de la edituri. Întrebarea firească este: aceste cărţi pentru cine au fost scrise? Timpul în închisoare nu cumva e redus doar în situaţia în care puşcăriaşul creează ceva în beneficiul comunităţii? Prin urmare, cărţile nu trebuiau să fie destinate publicului? Şi, dacă am dreptate, cine le-a cumpărat? Un fan?

În ziua în care “Alianţele matrimoniale” urmau să invadeze librăriile, s-a înfiinţat fanul obsedat la editură şi l-a întrebat cu limba ieşită de-un cot pe patron:

-Domnule, ziceţi-mi rapid, câte exemplare aţi tipărit pentru ultima capodoperă coposciană?

-2000.

-Perfect. Le cumpăr pe toate. Acum. Uitaţi, banu’ jos. Mi le trimiteţi acasă. Asta e adresa mea. Notaţi-o!

-Dar, domnule – să presupunem, în acest scenariu futurist, că protestează uimit patronul – , înţeleg că sunteţi un mare fan al domnului Copos, ca şi mine, de altfel, d-aia n-am stat o secundă pe gânduri când mi-a trimis manuscrisele spre publicare, dar publicul însetat de cultură…

-Gura! Nu mă interesează. Vreau să fiu singurul care să se desfete cu această carte. O cumpăr. Toate exemplarele sunt ale mele. Am zis. Ia banu’ şi mucles!

Identic se comportă miliardarii ăia zărghiţi când achiziţionează, în scopuri egoiste, cu multe milioane de dolari, o capodoperă de Tizian pentru delectarea lor exclusivă, capodoperă pe care o ţin apoi închisă într-un seif aflat într-un castel din Pirinei.

Ştiţi ce mă mai nedumereşte pe mine? De regulă, când o carte e “sold out”, se injectează pe piaţă o nouă ediţie, a doua. Astfel procedează toate editurile al căror interes primordial e profitul. Se vinde o carte, se mai scoate un tiraj…

Oare patronul editurii Niculescu ce păzeşte? Sau autorul, businessman, de altfel? De ce nu se tipăresc încă 2000 de exemplare? Fiindcă apare iar din Pirinei fanul nebun şi le cumpără pe toate? Nu-i bai, se scoate a treia ediţie… şi tot aşa, până ce fanul va renunţa la ambiţia nemăsurată de a fi singurul cititor al istoricului CG.

Încă ceva: cum e oare posibil ca cineva să publice, dintr-o dată, patru cărţi într-un an de detenţie şi nu doar ca nimănui să nu i se pară dubios, dar nimeni să nu aibă curiozitatea să arunce o privire prin ele, nimeni să nu se preocupe să le cerceteze conţinutul? Dacă eu ajung la zdup şi m-apuc să scriu nişte cărţi, pe care mi le cumpăr tot eu (astfel că nimeni nu va şti, de fapt, ce am scris), ies cu pedeapsa înjumătăţită?

Despre ce vorbim aici, despre noaptea penitenciarelor?

Nimeni nu te verifică, nimeni nu îşi dă cu părerea, scrii orice ai chef şi ieşi? Oricine poate publica orice inepţie şi pedeapsa îi va fi redusă proporţional cu zilele dedicate aşa-zisului studiu ştiinţific? Pur şi simplu?

Uitaţi, eu aş fi făcut aşa: dacă Copos George, la ţuhaus aflându-se, ar fi scris o carte, aş fi acceptat să i se scadă zile de zdup cu următoarea condiţie: respectiva carte să ajungă recenzată într-o revistă de anvergura The Times Literary Supplement, The Economist sau Revue européenne d’histoire. I-a apărut o recenzie acolo? Să petreacă în marea familie a ţuhausărilor cu 11.7 zile mai puţin. Dacă acea carte, ulterior, ar fi premiată şi la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, să i se scadă alte 16 zile. Hai 25. Dacă – altă situaţie – Saul Bellow, Lev Tolstoi, Milton Friedman şi Friedrich Hayek s-ar scula din morţi (să zicem, undeva în Teleorman) şi, împreună, ar redacta o declaraţie pe proprie răspundere de genul: “Am fi dorit să ne naştem în România acestui secol numai pentru plăcerea de a fi contemporanul maestrului Copos George, chiar de-ar fi însemnat să fim toţi vânzători la cofetăria Ana”, atunci să i se scadă încă 2 luni, 5 ore şi 3 minute din pedeapsă. Iar dacă – luăm în calcul toate posibilităţile – “Alianţele matrimoniale” ar fi ajuns pe lista scurtă a propunerilor de Nobel pentru anul în curs, autorul să fie scos de la bulău prin decret prezindenţial. Imediat.

Altfel, nimic. Ba dimpotrivă: dacă ar fi scris zece cărţi şi niciuna din opţiunile de mai sus nu şi-ar fi dat rendevous cu realitatea, zilele pierdute pentru a scrie maculatura respectivă să fie adăugate la anii de detenţie deja “votaţi” de tribunal.

Încă ceva: dacă tot se contopesc pedepsele, nu ar fi frumos să se contopească şi zilele libere obţinute de pe urma cărţilor scrise la bulău ? Altfel zis, dacă pentru prima carte, să zicem, a fost scutit 80 de zile, pentru a doua, 50, pentru a treia, 60, iar pentru a patra, 100…n-ar fi bine ca toate aceste zile să se contopească, iar deţinutul să fie eliberat cu 100 de zile mai devreme de termenul stabilit, în locul celor 290 de zile, cât ar fi totalul acestor zile?

Voi încheia cu o vorbă memorabilă scrisă de un alt confrate al lui Copos George, Henry David Thoreau. Şi acesta a petrecut în închisoare, dar numai o zi, o zi însă suficientă pentru a scrie un eseu care, mai târziu, l-a inspirat şi pe Martin Luther King (pfff, alt puşcăriaş faimos): “Nesupunerea civică” (Civil Disobedience).

Fiindcă toţi marii puşcăriaşi româneşti din ultimii ani acuză guvernul de manevrarea justiţiei pentru a-i vârî pe ei, complet nevinovaţi, la închisoare, le pot spune că Thoreau le dă dreptate:

“Under a government which imprisons any unjustly”, scrie el în eseul de mai sus, “the true place for a just man is also a prison.”

Aşadar, când guvernul comite abuzuri şi nedreptăţi, locul oamenilor cinstiţi chiar e o închisoare. Atât că, pentru cei mai cinstiţi dintre ei, se pare că e o închisoare pe bune. Cu zăbrele. Numai propice pentru compus capodopere.

Hai, la mai multe!