Ziua Victoriei: între Gdansk și Moscova

„Ziua Victoriei de astăzi nu are nimic de a face cu victoria poporului sau cu victoria tatălui meu. Nu este o zi a păcii și a comemorării victimelor. Este o zi a zăngănitului săbiilor, a coșciugelor de zinc, a agresiunii, o zi a marii ipocrizii, a marii ticăloșii” scria, cu amărăciune, Mihail Șîșkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși ai momentului, într-un articol apărut pe 9 mai 2015 în The New York Times.

La Moscova astfel de vorbe îl plasează automat pe Șîșkin în categoria „trădătorilor de neam”. Pentru liderii de la Kremlin 9 mai, cu uriașa paradă militară din Piața Roșie, la care au luat parte peste 16,000 de militari, 200 de tancuri, lansatoare de rachete și vehicule blindate și peste 150 de avioane și elicoptere de luptă a fost, din contra, un bun prilej pentru a arăta lumii măreția și puterea militară a Rusiei.

Iar dacă ar fi să alegem imaginea simbol care a marcat sărbătorirea la Moscova a celor 70 de ani scurși de la victoria împotriva Germaniei naziste atunci aceasta ar fi cu siguranță aceea a cuplului Vladimir Putin – Xi Jinping asistînd din tribună la cea mai mare defilare militară din ultimii zeci de ani. Celor doi li s-au alăturat, între alții, lideri ca Nicolas Maduro din Venezuela, Robert Mugabe din Zimbawbe sau Raul Castro din Cuba, toți recunoscuți pentru ostilitatea lor față de Occident. Cu zece ani în urmă lîngă Vladimir Putin se afla George Bush, împreună cu principalii lideri occidentali, iar în 1995 Bill Clinton era invitatul special al lui Boris Elțîn.

Acum s-au alăturat coloanei militare care a defilat în Piața Roșie 100 de soldați chinezi, semn al unei legături tot mai strînse a celor două țări pe această linie. Ca o ilustrare a tot mai extinsei dimensiuni militare a colaborării dintre Moscova și Beijing trei nave militare chinezești au zilele intrat în Marea Neagră pentru a participa la comemorarea zilei de 9 mai în portul Novorosisk iar în curînd vor participa, pentru prima dată, alături de marina militară rusă la exerciții militare navale derulate în Marea Mediterană, în zona flancului de sud al NATO.

Maniera în care se sărbătorește sfîrșitul celui de-al doilea război în Europa și în Rusia, ilustrează prăpastia care separă cele două lumi: pe de o parte comemorări în care accentul cade în principal pe sacrificiile umane, pe tragedia care a zguduit continentul, cu depuneri de coroane de flori și momente de reculegere; pe de alta, o etalare agresivă a forței militare. Sigur că și la Moscova se vorbește despre veterani, despre sacrificiile umane făcute de Uniunea Sovietică în timpul a ceea ce rușii numesc marele război patriotic, dar în mod clar în centrul manifestărilor este întotdeauna parada militară.

Criza din Ucraina i-a făcut pe marea majoritate a liderilor occidentali să decline invitația de a participa la parada de la Moscova. Iar sîmbătă Vladimir Putin a ținut să vorbească din nou despre opoziția Rusiei față de o lume unipolară, fraza standard prin care el descrie actuala ordine internațională în care prevalează valorile democrației de tip occidental și Statele Unite joacă un rol dominant.

Cu toate acestea, la nivelul Europei, în ciuda sancțiunilor adoptate, de altfel cu mare greutate, de UE împotriva Federației Ruse există diferențe deloc neglijabile de atitudine determinate fie de interese economice naționale fie de percepțiile diferite asupra Rusiei. Milos Zeman, președintele Republicii Cehe, și premierul slovak, Robert Fico, au ținut să facă notă discordantă, ducîndu-se totuși la Moscova, deși nu au asistat la parada militară din Piața Roșie iar Angela Merkel a depus pe 10 mai, alături de Vladimir Putin, o coroană de flori la mormîntul eroului necunoscut de lîngă Kremlin. Berlinul a încercat astfel să păstreze deschisă linia de comunicare cu Rusia fără a renunța la presiunile adoptate de UE în urma anexării Crimeii și agresiunii din estul Ucrainei. Un mers pe sîrmă deloc simplu. Deși Angela Merkel a dorit să confere vizitei un caracter discret, de natură simbolică, pentru ruși prezența ei la Moscova a reprezentat o binevenită lovitură de imagine. Serghei Lavrov, ministrul de externe al Federației Ruse, a descris-o drept un gest semnificativ menit să ” disrupă campania negativă anti-rusească din Vest”.

Pentru țările din Europa Est ziua de 9 mai are semnificații amestecate. Iar contextul de securitate tensionat a făcut ca acestea să fie mult mai explicit exprimate ca în trecut. Pe 8 mai, alături de Donald Tusk, președintele Consiliului European, lideri din Europa Centrală și de Est, între care s-a aflat și președintele Klaus Iohannis, s-au reunit în Polonia, la Gdansk, într-un eveniment considerat la Kremlin drept o „provocare” pentru că reamintea în mod explicit de Pactul Molotov – Ribbentrop. Cu acest prilej Dalia Grybauskaite, președintele Lituaniei, a ținut să spună că „pentru lituanieni, polonezi și alte națiuni din Europa Centrală războiul nu s-a sfîrșit pe 8 mai; am suferit o nouă ocupație, o nouă dictatură și noi atrocități”.

De la Moscova istoria se vede cu totul altfel. Și Pactul Molotov – Ribbentrop, și gulagurile staliniste, s-au evaporat. Se vorbește doar despre victoria din marele război patriotic, despre măreția Rusiei și despre amenințările occidentale. Și despre lumea unipolară care ar trebui să fie înlocuită cu o alta în urma eforturilor unui front revizionist sub bagheta Moscovei și Beijing-ului. Iar imaginea triumfalistă oferită rușilor și întregii lumi de uriașa paradă militară de pe 9 mai este în egală măsură amăgitoare și îngrijorătoare.

Amăgitoare, pentru că pe valurile unui puseu naționalist fără precedent rușilor li se spune că trebuie să se unească împotriva unei ipotetice amenințări occidentale uitînd de problemele interne. După cum scrie Șîșkin „rușii sunt chemați, din nou, să lupte împotriva fascismului. Isteria patriotică de pe ecranele televizoarelor este arma miraculoasă a regimului. Datorită „cutiei zombie” poporului i s-a livrat o imagine prefabricată a lumii: Vestul vrea să ne distrugă, așa că trebuie să fim pregătiți, la fel ca tații și bunicii noștri, să ducem un război sfînt împotriva fascismului și trebuie să fim gata să sacrificăm totul pentru asta”.

Îngrijorătoare, pentru că de partea cealaltă lipsește determinarea reală de a descuraja ambițiile agresive ale Moscovei, cu excepția statelor din prima linie, precum țările baltice sau Polonia. Un sondaj WIN/Gallup din 2014 ilustrează foarte bine starea de spirit dominantă existentă pe vechiul continent: doar 29 procente dintre francezi, 27 dintre britanici și 18 dintre germani sunt dispuși să lupte pentru țara lor în timp ce 68 de procente dintre italieni declară din start că ar refuza să o facă. Oficiali americani de rang înalt vorbesc deschis despre ceea ce ei consideră a fi tendința unor state europene de a-și diminua capacitățile militare și de a dori să se detașeze treptat de alianța strategică cu Statele Unite pentru a nu deranja o Rusie tot mai agresivă aflată în vecinătate.

După cum observă Ivan Krastev și Mark Leonard, într-un articol publicat recent în Foreign Affairs, această diferență majoră de atitudine care separă America de o parte a aliaților săi europeni are la bază viziuni complet diferite asupra elementelor determinante care au dus la sfîrșitul războiului rece. Pentru americani a prevalat superioritatea militară și economică a Vestului. Asta a făcut ca sistemul sovietic să clacheze. Pentru mulți europeni alta este explicația: au avut cîștig de cauză valorile liberale și așa numita Ostpolitik inițiată de Germania în perioada în care cancelar era Willy Brandt.

Văzută din partea de Est a continentului și iei în calcul și evoluțiile din ultima vreme de la Moscova a doua viziune pare mai degrabă naivă. Iar cînd te uiți la atmosfera existentă în Rusia sau în China, ultima cuprinsă și ea de o mare fervoare naționalist resentimentară, nu poți să nu-i dai dreptate fostului secretar american al Apărării, Robert Gates care spunea că „demilitarizarea Europei, faptul că zone mari din opinia publică au aversiune față de forța militară și de riscuri, un lucru bun în secolul trecut, a devenit în noul context geopolitic un obstacol în calea realizării unui climat de securitate și a unei păci durabile”.

Articol apărut și în Revista „22”